miercuri, 11 iulie 2007

Poarta Brandenburg a României: Basarabia



De 17 ani şi mai bine ne tot străduim să desfiinţăm un "zid" de apă şi sârmă ghimpată ce separă oameni din acelaşi neam. Şi cum ne bântuie un blestem răsturnat al Meşterului Manole, ce se dărâmă se înalţă la loc. Ne mai rămâne speranţa ca, mereu rezidită, noua Poartă Brandenburg să devină tot mai fragilă…
Prut. "Cel mai neprietenos cuvânt din tot cuprinsul limbii române!" Bătrânul Serioja Badin era ca un fagure doldora de limbă românească tainic meşterită. Stăteam câteodată seara în curtea casei lui, ridicată cu mâini vrednice într-o mahala bucureşteană, ascultându-i vorba domoală, istorisirile despre un timp în care "a fi român, în Basarabia, nu era vorbă de ocară". Un suflet mare şi cuminte, care ne aduna pe toţi, ca albinele la urdiniş. Bătrânul Serioja Badin avea obiceiul să spună: "Din mine destinul a muşcat hălci mari, cu poftă. De două ori m-a azvârlit încoace, peste Prut. Şi-acum, când aş putea să mă-ntorc să sărut mâna de ţărână în care sunt îngropaţi părinţii mei, nu mă mai ţin puterile". S-a stins într-o seară de vară legănată de tei – o seară ca acelea care tocmai au fost –, lăsându-ne moştenire o definiţie pentru râul-graniţă între fraţi".
BISERICA DE PESTE PRUT. Oprim doar câteva zeci de secunde pe podul care leagă România de Republica Moldova. Apa Prutului e leneşă, subţiată de secetă, domolită de lăstărişul care o năpădeşte dinspre amândouă malurile. N-avem voie să coborâm. Suntem pe "pământul nimănui", între două state. Dar dacă am avea voie, am coborî şi i-am pune Prutului ultima întrebare sfâşietoare a bătrânului Serioja: De ce, Doamne, de ce?Aşa se vor fi întrebat şi românii care s-au pomenit într-o zi despărţiţi fără veste. În dialog cu poetul basarabean Vasile Romanciuc aveam să aflăm cum s-a trăit într-un sat românesc din stânga Prutului în anii ce au urmat nedreptului rapt al Basarabiei: "Bădragii sunt pe malul Prutului, încoace, în Basarabia. De cealaltă parte a Prutului sunt Livenii. Când vii dinspre Edineţ, Bădragii şi Livenii par un singur sat. Nu se vede nici Prutul, nu se vede nici sârma ghimpată… Ai impresia că este un singur sat care are o pădure, o biserică, aceiaşi oameni, aceleaşi case, aceleaşi fântâni. Toate sunt ale unui singur sat. Te apropii: se vede Prutul. Te apropii şi mai mult: se vede sârma ghimpată. Din copilărie îmi amintesc că în primii ani de după război satul a rămas fără biserică. Biserica a rămas de partea cealaltă a Prutului. Am scris despre aceasta şi într-o poezie, «Biserica de peste Prut». Când veneau nori negri deasupra satului nostru, mama făcea trei cruci în faţa casei cu un cuţit mare sau cu sapa. După aceea se întorcea cu faţa spre biserica din Liveni, îşi făcea cruce şi spunea: «Ajută-ne, Doamne, fereşte-ne, Doamne, de ploaia cu piatră, fereşte-ne de piatră…». Şi s-auzeau clopotele din Liveni, se împrăştiau norii şi piatra nu ne bătea. De atunci, din acei ani, am convingerea că Dumnezeu locuieşte peste Prut, la Liveni".
LIMBA ROMĂNĂ. Vasile Romanciuc avea să înţeleagă cu trecerea anilor că Dumnezeu mai sălăşluia undeva: în limba română. "Prutul este îngust la Bădragi şi vă spuneam că auzeam scârţâitul fântânii din Liveni. Dar se auzea ceva mai mult: se auzea rostirea românească de peste Prut. Oamenii, la sărbători, aveau obiceiul să se întrebe unii pe alţii, peste apă: «Ce mai faci, cumătră? Ce mai face finul? Ce mai face cutare?». Copil fiind, mi-am pus imediat întrebarea: De ce între două sate (nu gândeam atunci «între două ţări») care au acelaşi grai se află sârmă ghimpată? La noi în sat locuia un tânăr care făcea studii la Drept la Chişinău, era – cum este şi astăzi – un bun român. Avea în casă multă literatură românească, pe care o ţinea ascunsă. Puteai avea mari necazuri dacă erai descoperit că păstrezi cărţi româneşti… M-am înfruptat şi eu de acolo. N-aveam probleme cu scrierea curat românească, pentru că de mic am învăţat să scriu şi să citesc corect româneşte. Tatăl meu a murit la 70 de ani, dar scria numai româneşte. Dar a fost o mare nedumerire pentru mine aceasta: de ce trebuia să facem lucrul acesta pe ascuns?"
ISTORIE ÎN CEARĂ. Drumul de la graniţă la Chişinău l-am parcurs rezonând la cuvintele lui Vasile Romanciuc. Reîntâlnirea cu capitala Republicii Moldova am fi dorit să ne aducă un plus de exaltare. Pornisem, nu-i aşa?, să (re)descoperim Basarabia în ceea ce are ea mai profund: spiritul, sufletul, credinţa. Să căutăm garanţii pentru viitor, explorând trecutul. Până la urmarea planului nostru de călătorie, spre mănăstirile basarabene, "trecutul" ne-a azvârlit în faţă o găleată cu apă rece. O plimbare de seară prin Chişinău ne-a dus la expoziţia figurilor de ceară. O mostră din ceea ce păstrează marele muzeu din Sankt-Petersburg, dar o selecţie "atent făcută" pentru publicul basarabean. 17 personaje, dintre care patru, situate în sala (cămăruţa) centrală recompun istoria într-un stil mai mult decât elocvent. Lângă harta Basarabiei sunt aşezaţi pe scaune trei bărbaţi: Churchill (apatic, cu paharul de coniac şi sticla pe jumătate plină alături), Roosevelt (gata să aplaneze un conflict) şi Stalin (obosit, ca după lungi eforturi). Subiectul pe care îl reprezintă această poziţionare a personajelor: Tratatul de la Yalta. 11-14 februarie 1945. Împărţirea Europei în Est şi Vest. Dincolo de Stalin se află Hitler, cu trăsăturile îndulcite (efect dat chipului de ceară). Între cei doi, pe un scaun, o hârtie cu următorul înscris: "Pactul Ribbentrop-Molotov". Pentru cei care nu au înţeles încă, cele patru personaje, harta şi înscrisul de pe hârtie ţintesc să atragă atenţia asupra a două momente istorice esenţiale pentru ceea ce sunt azi România şi Republica Moldova: cele două rapturi ale Basarabiei. Nicolae Iorga avertiza: "Istoria se repetă nu pentru că aşa vor oamenii, ci, uneori, tocmai dimpotrivă".


"Limba noastră", la 90 de ani
La 17 iulie 1917, preotul Alexei Mateevici plăsmuia poezia "Limba noastră", cea mai frumoasă odă închinată vreodată limbii române. La 31 iulie, poetul se stingea din viaţă, fără să ştie că versurile sale vor fi stindardul renaşterii limbii române, în Basarabia, în 1989 şi că din 1994 vor deveni imnul naţional al Republicii Moldova. La Zaim, la Casa-Muzeu Alexei Mateevici, se păstrează "ţărâna sfântă a literaturii române"..., pământ adus de la mormintele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, George Coşbuc, Mihail Sadoveanu, ca şi de la mormintele familiei Mateevici din Chişinău.

EMINESCU
“La 15 iunie 2007, după 118 ani de şedere cam anonimă la Cimitirul Belu din Bucureşti, Mihai Eminescu a devenit adevăratul lider spiritual al naţiunii române, şi calitatea aceasta, mai ales în condiţiile de temut ale globalizării şi cataclismelor climaterice, nu i-o poate lua nimeni. Timpul lui Eminescu abia vine”
Andrei Vartic - “Timpul de dimineaţă”, 15 iunie 2007

EROISM
“O amintire specială este legată de un eveniment istoric, crucial, din viaţa noastră. Am alergat pe jos cu soţia până la sediul Parlamentului, când Gheorghe Ghimpu a arborat Tricolorul. Se vedea de departe. Am trăit emoţii de nedescris, o stare sufletească nemaivăzută, urmărind Tricolorul arborat pe clădirea Parlamentului. Asta a făcut Gheorghe Ghimpu. A fost un om deosebit. Dacă i-ar fi fost dat să trăiască şi dacă ar fi rămas în politică, aş fi votat, fără să ezit, pentru el. Aşa cum zicem despre Ilie Ilaşcu, Gheorghe Ghimpu a fost un erou al zilelor noastre. Omul care a trecut prin moarte şi nu s-a speriat este un adevărat erou”
Ion Melniciuc - doctor în filologie

Un comentariu:

Demetrius Aivancesei spunea...

Cautand in google, numele satului unde eu am copilarit, am gasit acesti dragi scrieri care vorbeste despre Liveni si Badragi.
Tata tot timpul imi povestea ca rudele noastre sunt peste Prut, iar eu cand nu gaseam treaba, ma duceam in gradina de unde se vede Prutul si intreg satul Badragi, ma uitam cum iesea fum negru de pe cosul caselor, semn ca salcamul ardea verde pus la foc. Ba chiar cand a fost Podul de Flori, am fost sa ne vizitam rudele, acolo am cunoscut un var foarte departat din partea tatalui, cu cara ma jucam.
Eu imi amintesc ca se trageau clopotele bisericii cand veneau nori de culoare inchisa ce speriau cainii cautandu-si culcusul potrivit, iar peste Prut deodata se auzeau tunurile care prin puterea lor departau norii.
Vara, cand apa Prutului era calda, mergeam toti si ne balaceam acolo ca niste copilandrii ce eram, si salutam pe ceilalti de dincolo. Mi se povestea tot felul de aventuri si eu noaptea visam cum innotam pe furis fara sa ma vada nici un granicer afurisit ca sa pot vorbi cu fratii nostri, romanii de peste rau...
Ascultam cum plang in cantecele lor Doina si Aldea Teodorovici, de ce nu e nimeni care sa rupa sarma asta nenorocita ghimpata?