Reînvierea Frumoasei

Mănăstirea: lagăr şi cămin pentru orfani


De cum ai intrat în curtea Mănăstirii Frumoasa îţi atrage privirea un panou cu slova sadoveniană: “Găseam la Frumoasa sufletul curat al Ţării. Îl găseam neîntinat moldovenesc, ca la 1812, armonizat cu acel peisagiu unic, aşa de distinct, aşa de pătrunzător, plin de durere şi amintirile trecutului”.
Sadoveanu scria asta în 1919, în cartea sa “Drumuri basarabene”, după o sută de ani şi mai bine în care teritoriul de dincolo de Prut fusese în stăpânirea Imperiului Ţarist (până la Unirea cu România). După mai mult de şase decenii de la ruperea Basarabiei de România, în 2007, ne aflăm şi noi la Frumoasa, unde, ca şi Sadoveanu, descoperim “sufletul curat al Ţării”.
Maica stareţă Benedicta e tânără şi învăţată. Şcolită în România. A studiat Teologia la Sibiu. Vorbim întâi despre mănăstirile româneşti pe care le-a vizitat: Turnu, Sâmbăta, Râmeţi… Ştie că, pe lângă Iaşi, e o mănăstire de-i zice tot Frumoasa. N-a văzut-o, dar, cine ştie, poate cândva… Între zidurile arhondaricului e răcoare şi ne simţim, cumva, ca într-o mănăstire veche ascunsă în poienile Neamţului, dincoace de apa Prutului. Se poate să se fi păstrat duhul întâilor ctitori...
MINUNEA DIN “SALA DE SPORT”. “Mănăstirea a fost fondată în 1804, de trei ucenici ai Sfântului Paisie Velicicovski, de la Mănăstirea Neamţ. Pământul fusese donat de un ţăran din împrejurimi, din satul Onişcani, Efrem Iurcu. Văduv fiind, a simţit chemarea călugăriei. Era o poieniţă de-i zicea «Frumuşica» şi de aici s-a pus şi numele mănăstirii. La început au trăit în bordeie, iar prima biserică s-a ridicat din lemn de stejar. A fost trăsnită şi a ars”, ne dă primele repere maica stareţă. “Abia în 1847 s-a construit biserică de piatră. După ce mănăstirea a fost închisă, în anul 1947, i s-au dat turlele jos şi a fost transformată în sală de sport, iar cea de a doua biserică a mănăstirii a devenit sală de festivităţi. Ştiu din surse sigure că aici, în perioada sovietică, s-au petrecut minuni. Un copil surdo-mut se juca într-o zi într-una dintre biserici chiar în locul unde se află altarul. Şi jucându-se acolo, şi-a recăpătat graiul. Ca să nu se facă propagandă religioasă pe tema asta, comuniştii au închis şcoala de surdo-muţi şi au deschis una pentru copii cu handicap mintal”.
În frumoasa mănăstire, călugării vieţuiseră nestingheriţi vreme de mai bine de un secol. În 1937, fiind transformată în mănăstire de maici, maica egumenă Taisia înfiinţează “Şcoala Surorilor de Caritate «Regina Maria a României», aşezământ unic în Basarabia. Războiul avea însă să năruiască, să dea peste cap întreaga existenţă a obştii. Armata sovietică organizează aici un lagăr, care secătuieşte proviziile mănăstirii, astfel încât măicuţele trec printr-o perioadă de sărăcie, până la închiderea definitivă a lăcaşului monahal, în 1946. Imediat după lichidarea mănăstirii, comuniştii au organizat aici mai întâi o casă pentru orfanii de război – unde însă călugăriţele, cu toată experienţa lor, nu sunt lăsate să activeze, pentru a nu-i atrage pe calea credinţei pe copii. Măicuţele sunt silite să plece la Mănăstirea Hirova.
CHEMAREA CREDINŢEI. “În România a fost o perioadă dificilă, dar mănăstirile nu s-au închis, pe când la noi li s-a interzis până şi copiilor să vorbească despre Dumnezeu. Tineretul nostru este educat altfel decât cel din România”, ne spune stareţa Benedicta. Eu am avut noroc de familie, de bunica mea care a mers tot timpul la biserică. La noi în sat, la Sireţi, raionul Streşeni, biserica nu s-a închis niciodată”. Chemarea spre călugărie a simţit-o în România, pe când studia la Sibiu, unde fusese trimisă de duhovnicul său, preotul din Sireţi, despre care aflăm că este venit din România şi că a ridicat şi mănăstire în sat. Când a ales drumul ăsta, stareţa s-a întâlnit de două ori cu prejudecăţile oamenilor. “Prima dată, în România, unde unii dintre colegii mei se tot întrebau cum suntem noi basarabenii, cum gândim, ce fel de oameni suntem? Eu le ziceam că suntem de-un neam. După ce am trecut barierele, mi-a fost mai uşor. Acolo, în România, mi-am lărgit orizonturile. A doua oară prejudecăţile oamenilor m-au atins acasă, în Basarabia. M-am dus să mă fac profesoară de religie la mine în sat şi m-au întrebat: «Ai studiat în România! De ce n-ai rămas acolo, ca să lucrezi?», pentru că studenţii noştri, aici, şomează. N-am rămas în România pentru că sunt legată de locurile unde m-am născut. Cineva trebuie să îndrepte lucrurile şi aici”. Şi, parcă voind să-i arate câtă nevoie e de ea, maicile năvălesc deodată spre stareţă cerându-i ajutor într-o treabă ce nu suferea amânare.



“Când mă gândesc la asta îmi vine să plâng! Suntem un neam, dar ne-am înstrăinat tare. Întâlnindu-ne, parcă nu ne mai regăsim. Parcă nu ne mai recunoaştem. Avem acelaşi Dumnezeu, aceeaşi istorie, dar parcă ne desparte cineva. Cred că din cauza asta n-am putut rămâne în România. Mă întrista gândul că, fiind copiii aceluiaşi părinte, suntem străini unii de alţii”
Stareţa Benedicta,Mănăstirea Frumoasa



Legenda izvorului

“Aş vrea să vă povestesc o legendă a mănăstirii”, ne spune maica stareţă Benedicta. “Deoarece mănăstirea este ridicată pe un loc înalt, nu era apă şi trebuia adusă de undeva din vale. În ajunul Sfinţilor Arhangheli, unul dintre călugări avu o vedenie cum că arhanghelii aduceau apă din deal. I-a spus arhimandritului Benedict, care a verificat locul acela şi a găsit un izvor. Eu cred că acestea sunt nişte minuni care arată sfinţenia locului”.