Hârjăuca, mănăstirea ucisă

Biserica unde Iisus fu răstignit a doua oară

Dacă priveşti din cer valea Ichelului, patru turle de mănăstire închipuie braţele unei cruci. Hârjăuca, Hârbovăţ, Răciula, Frumoasa. Pe crucea aceasta fu răstignit Iisus. A doua oară… Azi vom face un prim popas la Hârjăuca.
O întâlnire fugară în drumurile noastre basarabene cu jurnalistul Dinu Rusu. Un dialog scurt, dar consistent, căci aveam ca partener nu doar un prieten şi un confrate, ci şi pe cea mai bine informată persoană din Republica Moldova cu privire la soarta mănăstirilor de peste Prut, în timpul de restrişte al ortodoxiei, sub comunism. Studiul său, “Calvarul mănăstirilor basarabene”, avea să ne fie adeseori ghid în documentare. Despre soarta sfintelor lăcaşuri distruse de sovietici, despre atâtea feţe bisericeşti deportate – sunt subiecte pe firul cărora Dinu Rusu a înaintat, scormonind, pentru a scoate la iveală cruntele adevăruri: “Chiar dacă opera de închidere a lăcaşurilor sfinte aparţine ateilor, când răsfoieşti documentele acelor vremi nu-ţi vine să crezi că mai multe mănăstiri au fost distruse cu ajutorul nemijlocit al unor călugări sau chiar al unor stareţi, înregimentaţi în KGB-ul rusesc. În anul 1947, în fruntea Arhiepiscopiei Chişinăului şi a întregii Moldove este numit rusul Nectarie Grigoriev. Fidel guvernanţilor, acesta, invocând precaritatea economică a lăcaşurilor sfinte, a luat decizii în urma cărora au fost închise mai multe mănăstiri”.
FABRICA DE MINCIUNI. Pentru închiderea fără drept de apel a mănăstirilor basarabene, autorităţile sovietice ale anilor ’40-’50 apelau la fel de fel de tertipuri. Aveau nevoie de “motive solide” pentru ca deciziile să nu le fie contestate. Unul dintre aceste tertipuri – semnalează Dinu Rusu – era acela de a mări nejustificat dările pe care mănăstirile le aveau de plătit statului (în vreme ce unora dintre mănăstiri li se confiscase o parte din acareturi). Atunci când plăţile nu puteau fi onorate, “ciocanul judecăţii” cădea cu zgomot: mănăstirea era închisă fiind în imposibilitatea de a-şi onora obligaţiile. Mai mult chiar, orice apel făcut către arhiepiscopie, pentru a obţine sprijin, nu ducea decât la intervenţia directă a arhiepiscopului Nectarie pentru închiderea mănăstirii. Nectarie Grigoriev putem spune că era, în acel moment, un părinte care îşi ucidea cu nonşalanţă pruncii. Iar dacă monahii se dovedeau vrednici, iar credinţa lor în Domnul îi ajuta să răzbească şi să plătească impozitele, atunci intervenea “fabrica de minciuni” a KGB-ului, care “croia” vini pentru care nu exista nici un fel de clemenţă din partea statului. Ludmila Tihonov, în volumul “Politica statului sovietic faţă de cultele din R.S.S. Moldovenească (1944-1965)”, notează: “într-o informaţie datată 5 octombrie 1949 despre mănăstirea Căpriana se afirmă că aceasta se prezenta ca o casă a celui mai deşănţat desfrâu şi ca o pepinieră a tot felul de boli contagioase. Organele de ocrotire a sănătăţii au «depistat» şi au înregistrat oficial 15 cazuri de boli venerice, printre cei contaminaţi numărându-se fostul stareţ al mănăstirii, egumenul Ioachim Pleşca şi ieromonahul Efrem Bârcă”. Acea zi de 5 octombrie 1949 s-a dovedit a fi fatidică şi pentru călugării de la Mănăstirea Hârjăuca. Ei au fost ridicaţi şi interogaţi de anchetatorii de la Procuratura raionului Călăraşi pentru săvârşirea mai multor violuri asupra unor femei din satul din apropierea mănăstirii. Interesul statului sovietic nu era doar de a închide mănăstirile şi o bună parte dintre bisericile Basarabiei, ci de a-i decădea, în faţa omului de rând şi în faţa lor înşişi, pe cucernicii părinţi, aducându-le învinuiri nedemne. În ciuda acestor atrocităţi, menite să le şubrezească întâi de toate credinţa, o bună parte dintre călugării de la Hârjăuca a rezistat până în anul 1952, când un emisar al Moscovei, pe nume Romenski, a decis închiderea ei, motivată de numărul mic de călugări care, stupoare, nu ar fi avut suficiente resurse să păstreze în bune condiţii ansamblul arhitectural al mănăstirii, care a fost, de altfel, declarat monument şi obiectiv de patrimoniu. Ce s-a întâmplat cu mănăstirea la scurt timp după închiderea ei nu avea să aibă însă nimic de a face cu termenul de “protejare a patrimoniului”!...
O SCURTĂ ISTORIE. Înainte de a consemna însă cumplitele fărădelegi comise asupra mănăstirii, se cuvine să încerc o scurtă trecere în revistă a principalelor evenimente din existenţa sa. Mănăstirea a fost înfiinţată, după unele surse, în 1740, după altele, în 1749. Şi în ce priveşte ctitorii, există trei versiuni: prima îi desemnează pe egumenul Teodosie, ieromonahul Varsonufie şi boierul Niculiţă; a doua, pe călugărul Hârjău, care a şi dat numele locului; cea de a treia versiune îl pomeneşte pe călugărul Inochentie Sava. Prima biserică a mănăstirii, posibil construită din lemn, nu mai există astăzi, pe locul ei fiind ridicată alta, de zid. Avem însă date certe despre cele două biserici aflate “pe picioare” şi azi. În anul 1836, arhimandritul Spiridon Filipovici (vlah originar din Muntenegru) ctitoreşte biserica de iarnă cu hramul “Sf. Spiridon”. Se presupune că arhitectul care a proiectat biserica este acelaşi cu arhitectul Catedralei din Chişinău, Melnikov, forma cupolelor fiind asemănătoare. În anul 1848 se ridică biserica de vară (pe locul celei de lemn), cu hramul “Înălţarea Domnului”. Închisă la sfârşitul anului 1952, mănăstirea a fost redeschisă în 1992, când s-a şi început restaurarea bisericii de vară de către pictorul-restaurator Vasile Negruţă. Ce s-a întâmplat însă în intervalul celor patru decenii în care l-a Hârjăuca viaţa monahală n-a existat?
ICOANELE – ŢINTĂ DE TRAS CU ARCUL. Despre anii aceia cruzi afli din cărţi ori de la cei care au studiat fenomenul. Mai poţi să înţelegi privind cu ochii tăi stricăciunile şi durerea sfinţilor din icoane, care încă strigă spre cer, la Mănăstirea Hârjăuca, în ciuda celor mai bine de zece ani de când aici se restaurează, puţin câte puţin, clădirile dar, mai ales, spiritul locului. Când am ajuns acolo, părintele stareţ Evloghie Nicolenco nu ne-a împiedicat să privim, să fotografiem, dar nici nu s-a arătat dornic să răspundă întrebărilor noastre. Ne-a adus grăbit o coală A4 dactilografiată pe o singură faţă cu scurtul istoric al mănăstirii (din care am spicuit şi noi), după care ne-a dat binecuvântarea de a vorbi cu... bucătăreasa şi de a fotografia. Doamna Valentina Podgurschii, în chip firesc, ne-a turuit (nu lipsită de farmec, de altfel) mai multe reţete locale (pe care le vom publica în suplimentul specializat al Jurnalului Naţional). Aşa că pentru a readuce la lumină anii aceia întunecaţi am apelat din nou la trei surse: propria noastră judecată asupra celor văzute, memoria aparatului de fotografiat şi relatările prietenului nostru. La scurt timp după închiderea mănăstirii, cu toate că unul dintre motivele declarate fusese păstrarea acesteia ca obiectiv de patrimoniu, asupra ei s-au abătut cele dintâi gesturi mârşave.
Catapetesmele poleite cu aur ale vechilor biserici, multe icoane şi odoare bisericeşti, împreună cu biblioteca de carte veche bisericească (numărând peste 300 de volume) au fost arse. Rugul a fost aprins chiar în cimitir, deasupra mormintelor preoţilor şi ctitorilor, ca un fel de jertfă supremă. Apoi, crucile au fost azvârlite, terenul nivelat şi transformat în… ring de dans. Datorită aerului ozonat al zonei – bogat în ioni pozitivi – şi care inducea o stare de linişte asupra bolnavilor ca şi a celor pur şi simplu obosiţi, la recomandarea unei comisii din domeniul sănătăţii aici a fost înfiinţată o staţiune balneoclimaterică numită, cum altfel?, “Moldova Sovietică”. Chiliile monahilor au fost transformate în saloane pentru “oamenii muncii veniţi la odihnă”, iar biserica de vară “Înălţarea Domnului” – în club, unde se dansa şi… se trăgea la ţintă. Ţinta predilectă pentru “arcaşii” ad-hoc era nici mai mult nici mai puţin decât peretele pe care era pictat chipul Mântuitorului Iisus Hristos. Echipa de restauratori, condusă de Vasile Negruţă, care a încercat să readucă lăcaşul de cult la fala lui de odi-nioară, a păstrat, ca semnal de alarmă pentru viitorime, pe peretele din stânga altarului, un “martor” de 30/30 cm, unde se văd şi acum rănile de săgeată pe care le-a primit Hristos, la Hârjăuca.
Dacă biserica de vară începe să-şi regăsească sufletul, nu se poate spune acelaşi lucru şi despre biserica de iarnă “Sf. Spiridon”. În perioada sovietică, ea a fost supusă, după cum spune Dinu Rusu, unei “reparaţii ideologice”, fiind transformată mai întâi în club şi apoi în sală de sport. Pentru a putea face asta, “artizanii” comunişti i-au cioplit zidurile cu securea, muşcând din trupul icoanelor, şi poate că rănile acestea ar fi rămas nevăzute dacă la un incendiu care a avut loc în anul 1993 nu ar fi căzut tencuiala, descoperind vechea pictură. Cu acoperişul rupt şi zidurile ciopârţite, biserica “Sf. Spiridon” aşteaptă şi ea ceasul Reînvierii.


“Altar! Nu intraţi fetele!”
Când te apropii de biserica de iarnă “Sfântul Spiridon” simţi cum ţi se pune un nod în gât. Frumosul lăcaş de odinioară e atins de paragină. O Arcă a lui Noe părăsită, rătăcind pe valuri spumegate. Îţi învingi neputinţa şi tremurul genunchilor şi intri. Năuciţi de loviturile topoarelor unor meşteri zidari fără inimă şi fără Dumnezeu, sfinţii seamănă cu nişte martiri ciuruiţi de gloanţe. La Hârjăuca, sfinţi şi sfinte, cuvioşi şi cuvioase, apostoli şi mucenici au urcat încă o dată, alături de Hristos, dealul Golgotei. Lumina blândă a dimineţii pătrunde fără stinghereală în inima naosului. Acoperişul e ca şi inexistent. În faţă, acolo unde ar trebui să fie uşile împărăteşti, nu e decât o perdea de lumină şi dincolo de ea copaci şi ierburi crescând în devălmăşie. Pe tocul acelei uşi inexistente, pentru a opri o profanare fără vrere (când locul întreg cu vrere a fost profanat!), cineva a scris, sub o săgeată desenată să indice direcţia: “Altar! Nu intraţi fetele!”

Vecinătate
Chiar şi după redeschiderea ei, în 1992, Mănăstirea Hârjăuca nu a intrat în posesia vechilor ei acareturi. Cele cinci hectare de teren (din care o parte este acum ocupată de o livadă îngrijită, aflată la poalele dealului din apropiere), obţinute conform legilor în vigoare în Republica Moldova, nu reuşesc nici pe departe să facă faţă nevoilor monahilor care sălăşluiesc acum acolo şi, mai ales, cheltuielilor de restaurare şi reamenajare. Mai mult decât atât, staţiunea balneoclimaterică (al cărei nume trebuie să se fi schimbat, între timp), care se “lăţise” peste vechile proprietăţi ale mănăstirii, îşi continuă activitatea chiar lângă zidul mănăstirii, şi, nu de puţine ori, la ceasurile utreniei ori ale vecerniei, ruga şoptită a călugărilor este acoperită de voci “vesele” sau de “cântări” care nu au nimic de a face cu religiozitatea locului. Şi, parcă pentru a nu rupe prea curând legăturile cu trecutul imediat, din havuzul aflat în mijlocul curţii, te priveşte, nevinovat, un… amoraş de ipsos.


Citate:

“Mănăstirea Hârjăuca – mănăstirea răstignită! Un tablou zguduitor este la această mănăstire. Este incredibil să vezi cu cât cinism a fost distrusă. Rămâi înmărmurit la imaginea bisericii de iarnă «Sfântul Spiridon», în care se află icoana Mântuitorului, batjocorită de topoarele ateilor mişei”.
“Mănăstirea Hârjăuca a trecut durut prin timpurile când sufletele oamenilor erau ruinate de necredinţă, când cei care îl slăveau pe Domnul erau prigoniţi, iar lăcaşele sfinte transformate în cuiburi ale dezmăţului şi ale distracţiei, (…) în anii aceia de tristă faimă.”
Dinu Rusu,jurnalist basarabean