Orheii Vechii - Schitul Bosie si Manastirea Pestere de la Butuceni

Sihăstriile în piatră de la Orheii Vechi


Oprim pentru câteva minute pe coastă, sus, acolo de unde, semicircular, Valea Răutului se deschide privirii ca un imens amfiteatru. Şi tot ca într-un teatru antic desluşim fiecare şoaptă din Trebujeni, deşi satul e la sute de metri depărtare. Drept în faţă, peste vale, galeriile săpate în piatră adăpostesc istorii. Istoria e la ea acasă la Orheii Vechi.
Un promontoriu teşit înaintează ca un pinten de peninsulă, despicând “apele” unei mări demult defuncte. Din Marea Sarmatică au mai rămas nişte văi, pe unde curge leneş, în meandre, Răutul. Au mai rămas câteva stânci semeţite şi culmi rotunjite, din calcar poros, în care oamenii şi-au săpat cândva adăposturi şi locuri de rugăciune. Cetatea medievală a Orheilor, din care se mai vede doar un brâu de piatră, domina cândva locul. Azi, dacă ai putea să priveşti din înalt, planând laolaltă cu ulii, ţi-ar părea că valea şi stâncile sunt amprenta lăsată de un melc fosilizat…
MĂNĂSTIREA LUI BOSIE. Lăsând în urmă satul Butuceni, privirea se odihneşte în pâlnia spiralată a văii. Suntem deja în partea opusă acelui promontoriu unde am poposit întâi. Ne aflăm pe coastă, deasupra locului pe care lumea îl ştie drept “Mănăstirea lui Bosie”. Ne aşteaptă un coborâş nu tocmai uşor. Piciorul caută sprijin în orice tufă de iarbă – între stânci, pământ nisipos şi calcar alb, fărâmat, pe o pantă abruptă. Ochiul descoperă pe bucăţi de piatră fosile de scoici, mai mici, mai mari. La început le adunăm ca pe trofee. Buzunarele se umplu. Şi parcă ultima pe care am văzut-o e mai frumoasă decât toate celelalte…! Piatra se nimiceşte când o strângi între degete. Unele scoici par a fi foarte recente, rămân întregi şi taie mâna. Şi totuşi, sunt de-o vârstă cu Marea Sarmatică…
La jumătatea drumului, îndrăznim să privim împrejur. Valea, apa şi stâncile închipuie un peisaj pe care înţelegem că nu-l vom mai întâlni nicăieri altundeva în lume. Ajunşi lângă albia râului, ne pregătim pentru urcuş. Dacă am însemna pe hartă drumul parcurs, ar trebui să desenăm un “v” cu braţul stâng mai scurt.
Din chiliile sihaştrilor de la “Mănăstirea lui Bosie” privim spre “găocea” imensă în care se răsuceşte Răutul. Rezemaţi de calcar, pe laviţa de piatră. E răcoare. Zăpuşeala zilei nu-şi face loc în adăpostul de stâncă. “Aici nu vin decât oile şi ciobanii. Când şi când, ajung pelerinii. Aşa, ca mine, ca dumneavoastră…” – ne spune părintele Emanuil Brihuneţ, ghidul nostru prin mănăstirile Basarabiei. “E un miracol că s-au păstrat aşa de bine chiliile şi biserica!” Îl lăsăm descifrând inscripţii vechi, săpate în piatră, şi pornim în explorare. În ultima chilie, spre apus, într-un horn de stâncă sunt adunate mai multe sticle cu apă. “Aici, oricine ajunge aduce apă, pentru cei care vin după el”, ni se spune. Ca prin minune, apa rămâne mereu rece şi proaspătă. Soarele stă să apună, aşa că, după un scurt răgaz, reluăm în sens invers drumul pe care am venit.
PEŞTERA BUTUCENILOR. Din nou, pe culme. De data aceasta urmăm cărarea pe platformă, câteva sute de metri. Trecem de biserica “de zid” construită în secolul al XIX-lea de locuitorii din Butuceni, apoi pe lângă crucea de piatră care domină ţinutul. În dreptul ei se află clopotniţa înălţată de săteni în anul în care au săpat tunelul spre mănăstirea din peşteră. Spre deosebire de cea zisă “a lui Bosie”, aceasta a fost restaurată în ultimul deceniu. Podeaua de piatră, atent şlefuită, a fost îmbrăcată în “blăni” de lemn. Peretele e acoperit de icoane, iar din strană se aude glasul unei monahii, rostind ritmat rugăciunile serii. Un călugăr aprinde lumânările. Trecem nestingheriţi (nevăzuţi, neauziţi – nici monahia, nici călugărul nu au grija noastră) şi ieşim pe prispa de piatră. Uităm să respirăm. Câteva clipe. Râul e chiar sub picioarele noastre, la zeci de metri mai jos.
O fotografie, pe pragul de piatră. Exact în locul unde, cu zece ani în urmă, fusese făcută o altă fotografie. Ce s-a schimbat? “Ochii” bisericii rupestre au cercevele de lemn şi geam subţire, acum. Sfinţii şi-au regăsit locul, în biserică. Covoare ţesute la război ascund zgomotul paşilor. Biserica din peşteră are din nou Duh.
Frustă, numai piatră şlefuită, a rămas doar partea în care au fost cândva chiliile monahilor. Douăsprezece, la număr. Încăperi strâmte – un metru pe un metru, înalte tot de un metru – unde schimnicii probabil mai mult vegheau, în rugăciune, decât se odihneau. Crengi de nuc, uscate, azvârlite într-un colţ al chiliilor nelocuite, împrăştie în aer un miros amar şi muced, pe care tămâia încearcă să-l vindece.



Inscripţii medievale pe zid de mănăstire

“Această mănăstire a făcut-o robul lui Dumnezeu Bosie, pârcălabul de Orhei, cu soţia şi copiii săi, în cinstea Domnului Dumnezeu întru iertarea păcatelor sale, anul 7183” – părintele Emanuil Brihuneţ are cifrul transformării anilor, aşa că ne fixează imediat data şi pe înţelesul nostru. “1675”. “Iar aici este scris: «Acest zapis l-a făcut Vasile Andeescul şi Răzmeriţă Lecca în zilele lui Constantin Vodă când au iernat în Ucraina şi Ivancea au fost hatman la Ucraina şi noi am iernat aice, în anul 7198, noiembrie, 20». Aiasta-i din 1689, dar, vedeţi, aici e o inscripţie care a fost săpată peste o altă inscripţie. Au rămas ornamentele… Nimeni nu are grijă de ele!”, mai zice oftând amar părintele.
Peşterile de pe Valea Răutului sunt pline de însemne lapidare. Acestea de la Bosie nu sunt unice, sunt doar cel mai bine păstrate. Între Trebujeni şi Butuceni, în lanţul calcaros, există nu mai puţin de şase complexe de peşteri şi caverne. În total sunt câteva zeci de astfel de cave, multe inaccesibile astăzi. Unele inscripţii sunt precreştine, nedescifrate până acum. Altele, cele din perioada medievală, sunt scrise îndeosebi cu chirilice şi pomenesc fie vreun ctitor, fie numele vreunui călugăr. “Ieromanh Paisie” stă scris pe un perete de piatră. Cercetătorii afirmă că aceste inscripţii ar prezenta similitudini cu semnele întâlnite în alte complexe rupestre, la Leadova, Neporotova, Ţipova sau Saharna.
DOUĂ VEACURI DE TåCERE. Ca şi în cazul altor mănăstiri rupestre din Basarabia, cele de la Orheii Vechi au fost părăsite către începutul secolului al XIX-lea. Despre Mănăstirea Peştera de la Butuceni se ştie că şi-a încetat existenţa în anul 1816 şi este de presupus că şi Schitul Bosie a avut aceeaşi soartă, mai ales că în Valea Răutului cele două complexe de peşteri care adăposteau bisericile şi chiliile făcuseră parte din acelaşi centru monastic (cel puţin în secolele XVII-XVIII). Dintr-un document semnat chiar de mitropolit şi care se referă la închiderea complexului monahal, reţinem: “1816, martie, 2. Nacialnicul cu cei călugăriţi să se mute la schitul Suruceni, luând şi toate lucrurile mişcătoare cu sine, precum şi cele bisericeşti. Iară schitul Peştera de tot să strâce, şi peştera unde au fost biserica să se astupe cu zidirea ca nimeni şi nimic să nu poată întra înlăuntru”. La timpul acela obştea număra “cinci călugări şi trei posluşnici (novici – n.r.)”. Monahii s-au mutat însă nu la Suruceni, ci la Mănăstirea Condriţa, în vreme ce vechiul lor sălaş s-a risipit. Şi, parcă pentru a pecetlui ceea ce făcuse omul, un cutremur a prăbuşit şi vechea scară de acces, dinspre Răut, în gura Mănăstirii Peştera. După aproape două veacuri de tăcere, aşezământul monahal de la Butuceni s-a reîntors la rosturile lui dintru început. Slujbele se ţin, din nou, după rânduială, la ceasurile lor sorocite.



“Suretul unui act domnesc din 13 mai 1612 al domnului Ştefan Tomşa ne porunceşte că au fost înaintea domniei sale şi a boierilor călugării de la sfânta mănăstire a lui Golag logofătul şi al domniei sale cinstit şi credincios pan Voico, marele logofăt, cu mare jaloba zicând că în zilele răposatului Eremia Movilă Voievod au avut gând să facă cetate la Peştere, pe apa Răutului, şi atunci multe sate boiereşti de primprejurul peşterilro le-au fost luat, şi le-au făcut ocolacii cetate şi au vrut să le dea lor alte sate”
prima menţionaredocumentară a satului Butuceni (Peştere)