Regele, aşteptat să-şi ia portretul votiv...
Primul nostru drum la Curchi a avut loc în 1998, când un jurnalist orheian, Ion Cernei, ne-a semnalat că în biserica mare a mănăstirii au fost descoperite portretele votive al Regelui Mihai şi al patriarhului Miron Cristea.
Restauratorii apucaseră să dea jos spoiala neagră, "mânjită" de sovietici cât timp biserica fusese depozit de materiale, şi, tot răzând la smoală, au încremenit dând cu ochii de Majestatea Sa şi de Prefericitul! De teamă că vor fi certaţi de superiori, au lăsat portretele curăţate doar până la jumătate. Întrebarea de-atunci, ca şi cea de-acum, face parte din bibliografia lui Lenin: "Ce-i de făcut?".
Puternicii zilei nu s-au decis cum ar fi bine: să-i "radă" pe cei doi de tot ori să-i păstreze acolo unde sunt pictaţi ca o relicvă istorică şi de credinţă? Discuţiile avute în luna iunie cu feţe bisericeşti, dar şi cu specialişti în restaurare, acreditează deja varianta distrugerii, a doua oară şi definitivă, a tablourilor situate în pronaosul bisericii cu hramul Naşterea Maicii Domnului din Curchi. Posibil ca argumente precum "altă ţară", "altă istorie", "altă mitropolie" să prevaleze în luarea unei decizii. Ce-ar căuta, se-ntreabă unii, într-o biserică a Patriarhiei Ruse Regele Mihai, apărătorul unui drapel numit fascist de comuniştii moldoveni de azi (aceiaşi care "s-au dat de trei ori peste cap", devenind subit ctitori ai bisericilor închise, dărâmate sau pângărite tot de ei, în anii ’50)?
DESTIN. Istoria Mănăstirii Curchi are totuşi câteva secole. La 1765, domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, aproba dreptul răzeşului Iordache Curchi de a întemeia pe moşia sa un lăcaş de închinăciune. În 1804, schitul devine mănăstire, iar călugărul Ioan – stareţul ei. Sub ruşi, în 1872, este înălţată biserica mare, iar în 1936 se începe construcţia alteia, în stil bizantin, cu hramul Sf. Nicolae, terminată târziu, în 2005. Pornită sub puterea regală şi terminată sub cea comunistă. Iată o temă de meditaţie asupra istoriei!... În timpul războiului, biserica mare a fost restaurată, împodobită cu icoane şi fresce şi sfinţită de mitropolitul Efrem Tighineanu. La ceremonie s-au aflat prezenţi Regele Mihai şi Regina-mamă Elena, care figurau drept ctitori. În 1958, mănăstirea a fost închisă, averea ei confiscată, iar călugării, izgoniţi. În incintă s-a mutat un spital de nebuni. Abia în 1993, viaţa călugărească s-a întors la Curchi. Aşezământul păstrează mai multe cărţi vechi, între care un "Apostol" din 1840 şi un Evangheliar cu inscripţia: "Această sfântă Evanghelie s-au afierosit de către Cuvioşia Sa, Ieromonahul Venedict, duhovnic şi egumen al Mănăstirii Secul, ca să fie a Sfintei Mănăstiri Curchi nestrămutată şi de nimeni luată, spre veşnica şi neuitata lor pomenire – la leatul 1822". Pe partea interioară a copertei sunt autografele mareşalului Antonescu şi al Mitropolitului Efrem Tighineanu, lăsate la 10 aprilie 1942.
RENAŞTERE. Părintele Ieremia e nou la Curchi. A trăit la Mănăstirea Saharna până acum doi ani, dar s-a tras mai aproape de satul natal, învecinat cu baştina lui Paul Goma, îndârjitul anticomunist. "Ţin minte – ne spune părintele – când încă mănăstirea era închisă şi mergeam cu autobuzul la Orhei… Mergeam şi mă gândeam: «Ce frumuseţe este acolo, că se vede o biserică mare?». Mai târziu, părinţii mi-au spus că acolo era spital de psihiatrie… Era aşa o vorbă prin părţile astea că, dacă te «îmbolnăjeai» la cap, te ducea la Curchi. Şi aşa s-a făcut un nume urât Curchiului".
Mănăstirea a fost însă cea mai mare din Basarabia şi cea mai bogată. Se întrecea cu Noul Neamţ. "În 1958 – continuă călugărul – o vinit «prikaz» (ordin) să se închidă mănăstirea. S-a format dintâi o şcoală de tractorişti, apoi un spital mai mic şi pe urmă un spital mai mare. Soborul (biserica mare) a fost transformat în depozit, Sfântul Nicolae, tot depozit, Sfântul Dimitrie a fost făcută club, biserica din cimitir a fost morgă, Biserica Sfintei Cruci din trapeză a fost făcută «palate» (cabinete) pentru bolnavi şi tot aşa… Din averea mănăstirii, care a fost, icoane, muzeu, bibliotecă, mult s-a ars, «s-a piărdut», nu se mai ştie…".
După cincizeci de ani de spital de psihiatrie, chiar şi pereţii tencuiţi pe vremea călugărilor s-au ruinat. Când a venit la Curchi stareţul Siluan, în 1999, s-a acoperit la început biserica mare, de ochii lumii, cu nişte tablă. "Azi – ne spune cu ciudată însufleţire călugărul –, domnul preşedinte Voronin şi preşedintele Parlamentului, Marian Lupu, «şi-au luat angajamentul» să ne ajute. Au dat ordin ba la unul, ba la altul, au fost oameni cu sufletul mare… Iată cum «mărg lucrurile» la noi: Biserica Sfântul Nicolae s-a pornit în 1943, pe urmă a început războiul şi pe urmă foametea şi a rămas biserica neterminată. Când au venit călugării, au găsit-o praf…, înăuntru era depozit de ciment, scândură… Acum aşteptăm putere de la Dumnezeu şi de la oameni, câte un ajutor; încetişor, sperăm ca mănăstirea să-şi ia înapoi faţa aceea pe care a avut-o. Vrem să facem Casa Mitropolitului, să deschidem un seminar, iar în Casa Episcopului să deschidem camere de oaspeţi. Apoi, muzeul, biblioteca, chiliile călugărilor…".
"ZUGRAVUL" DE SFINŢI. În Biserica Sfântul Nicolae, cea începută sub Regele Mihai, un pictor şi-a făcut cuib sub cupolă. Iurie Lungu are şcoală de arte în România şi nu-i prea are la inimă pe ruşi. "Noi, moldovenii, am fost un fel de «scânteiaţi» prin anii ’90, ne-am aprins pe moment şi gata!… Eu am prieteni în «Baltice». Aceia-s alţi oameni. Dacă s-a adresat cineva la dânsul în limba rusă, el se face surd, mut şi chior. Noi, nu: cu pâine, cu sare, cu plecăciune, cu toate… Prima dată când am fost în România am plâns. Aici mi-au băgat în cap că Rusia e mare, că Moscova aşa şi pe dincolo… Dar, când am fost în Bucureşti, eram la volan şi m-am oprit locului şi plângeam; nevasta mă-ntreabă: «Ce-i cu tine, eşti nebun?» Zic: «Uite, ei (ruşii) spun că suntem nişte ţărani plouaţi, că n-avem nimic, că mâncăm mămăligă şi umblăm în opinci. Dar uite Ţara!». Aşa cum îmi spunea şi mitropolitul Nestor Vornicescu, pe care l-am cunoscut, avea voce de domnitor: «Iurică, asta-i ţara noastră!»"…
Îl întrebăm dacă nu cumva, cum se spune pe la Chişinău, şi Moldova e o ţărişoară. "Ţărişoară? – sare pictorul. Nu. Noi suntem republică, nu ţară şi nici măcar ţărişoară…" Ni s-a părut totuşi curioasă optica celor cu care am stat de vorbă la Curchi despre pictura veche din Sobor, inclusiv despre portretele votive amintite. "Nu există posibilităţi de salvare a picturii de-acolo. «Priza se corjeşte», e fisurat pigmentul, nu zidul; pictura n-are valoare artistică sau istorică" – e de părere Iurie Lungu. "Trebuie să dea totul jos, pentru că pictura a fost refăcută de călugări după război, când «a chicat o bombă» şi clopotniţele din faţă, turlele, «au fost date în aer» împreună cu soborul. Călugării au făcut o reparaţie uşurică, iar pictura nu e cea veche şi nu e preţioasă." Ne spune şi părintele Irimia.
Nu ştim de ce, dar aceste consideraţii par că acoperă cu neştiinţă icoanele sfinte, cum, până mai ieri, smoala de fabricaţie sovietică astupa lumina din ochii îngerilor pictaţi în Sobor…
"Din cea mai mare şi mai frumoasă mănăstire a Basarabiei, Curchi a rămas o ruină. Călugării au fost alungaţi. În chiliile lor au fost aduşi bolnavi mintal. Prin 1998, urletele lor încă mai acopereau glasul clopotelor. Azi, comuniştii «fac ordine», sperând în iertarea istoriei şi a lui Dumnezeu"
Ion Cernei, jurnalist din Basarabia
"În 2006, Mănăstirea Curchi a fost vizitată de principele Radu de România. Ne-a adus două portrete cu Regele Mihai şi cu Regina. A promis că va veni şi regele pe la noi, să vadă…, să ne sprijine la reconstrucţia unor ansambluri din mănăstire, păstrând elemente din trecut. Transmiteţi-i că încă îl aşteptăm…"
Stareţul Siluan, Mănăstirea Curchi
"Regele Mihai venea deseori la mănăstire. Şi-a făcut şi ziua de naştere aici. La stăreţie este un balcon... regele ieşea seara la ceai cu stareţul. Toate locurile acelea au rămas. Ce vrem noi acum e doar să ne ajute cu oleacă de reparaţie. Că, dacă o veni, să aibă ce vedea, să nu moară de tristeţe…"
Părintele Ieremia, Mănăstirea Curchi
Poartă
Mănăstirea Curchi surprinde încă de la intrare: clopotniţa încadrată în zidul de împrejmuire este o copie fidelă a celei de la Catedrala Ortodoxă a Mântuirii Neamului din Alba-Iulia! Nu e însă singurul element care vorbeşte despre România Mare. Biserica Sfântul Nicolae, picturile din Sobor şi Casa Stareţului, toate au gravate însemne ale trecerii familiei regale române prin spaţiul basarabean al credinţei.
Biserica, transformată în morgă
În mănăstire trăiesc azi 25 de călugări. În timpul României Mari erau 100. Nu ştim din ce motive, Curchiul a fost ultima mănăstire basarabeană redeschisă după 1991. În cincizeci de ani de spital de psihiatrie, construcţiile mănăstireşti s-au ruinat. Biserica cimitirului e o dovadă a profanărilor sovietice. În incinta părăsită şi insalubră se văd şi acum mesele de morgă din naos, cu picioarele înfipte în ciment. Altarul, cumplită pângărire, a fost transformat în garderobă pentru medici şi... wc-uri. În lista de restaurări, chinuita bisericuţă a cimitirului e pe ultimul loc, aşa încât vizitatorul este izbit de morbida privelişte. La săpăturile din şantier s-au găsit şi două-trei morminte, cu oase puţine, pe care călugarii le-au reînhumat. Într-un mormânt în care osemintele erau întregi s-a găsit o cărămidă pe care scrie cu litere slavone: "Vasile MEZIU, anul 1814, luna decembrie"…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu