Manastirea Capriana, inchisa de comunisti, redeschisa de noii comunisti

Tovarăşe părinte, evacuaţi mănăstirea!

Un soldat, atât de tânăr încât pare mai mult o glumă să-l vedem îmbrăcat în uniforma armatei moldoveneşti – un copilandru abia trecut de majorat –, dă să ne oprească. "Sunt cu mine, cu voie de la stareţ" – îl linişteşte clopotarul Căprianei. "Ia, stăm numai aicişa, oleacă, de vorbă…"
Îi zice Vasile Gordii. "Ciolan. Aşa mi-e familia. Gordii ("Măreţul" – n.r.) e porecla. Suntem mai mulţi cu numele Ciolan şi, după poreclă, de-amu îi găseşti mai repede." "Ce vârstă aveţi?" "Să vă spun? Din ’31… 76 de ani. De la 6 ani am crescut aici, în mănăstire, că mămica a plecat la Bucureşti. A răposat de vreo 17 ani, e la Bellu…" Vântul usucă repede lacrima. "Când eram copil, aveam greutăţi, şi mămica m-a dat la mănăstire. Am rânduit mulţi stareţi… Am stat până la închidere, în 1962, la 27 octombrie, de Sfânta Parascheva."
VIAŢĂ MĂNĂSTIREASCĂ. "Prin anii ’30-’40 erau la Căpriana călugări peste sută. Preotul era preot, diaconul – diacon. Restul, la lucru. Care şi cum avea ascultarea lui. La vaci, la porci, la câmp. Aveam 350 de hectare de pământ şi 350 de hectare de pădure. Dragii mei, ce-a fost înainte astăzi nu-i şi nici n-o să fie de-amu…""Totuşi, se construieşte…", îndrăznim să observăm. Căpriana, ca întreaga Basarabie, de altfel, e un şantier. Mănăstirile se restaurează, se reconstruiesc. Poate puţin haotic, poate fără să se respecte nişte norme stricte de prezervare a patrimoniului, dar există o frenezie, pe care n-am întâlnit-o nicăieri, de a repune în drepturi edificiile bisericii. "Toate lucrurile astea, care acum se văd, nu-s pentru mănăstire, să ştiţi. Va fi un preot, pus de Stat, care o să lucreze «de la până la». Atâta! Aicea nimic n-a să hie!" Apoi, şoptit: "Se fac toate astea pentru Stat, nu pentru călugări!". Se ridică şi arată cu mâna undeva, dincolo de biserica veche: "La călugări nu le trebuie toate aistea. Erau două iazuri aicea, pentru peşte. Satul mânca peşte din ele. Era şi peştoaica de sămânţă. Mare, cu cercel de aur. Cine-o prindea îi dădea drumul şi uite-aşa se ducea înapoi…" (arată cu mâna şerpuind). "Ş-acum, ce se face aici? Le-au secat! Preoţii au nevoie de linişte. De o psaltire, de un ceaslov, de o evanghelie. Va să zică, să slujească lui Dumnezeu…"Întoarcem vorba la anii tinereţii lui: "În mănăstire nu era şcoală. Aici învăţăm însă notele, pe care azi nu le mai cântă nimeni. Le-am spus la băieţii ăştia din cor… – i-aţi ascultat, nu? –, parcă e muzică rusească. Acu’, în biserică nimeni nu cântă cântările care erau înainte. Le-am spus: «Ce zbieraţi, măi, în loc să cântaţi miereşte, aşa cum se cânta la bătrâni?»"
BODIUL ŞI STAREŢUL. Cum a fost când au venit comuniştii şi au închis biserica? "L-a chemat Bodiul pe stareţ. Ştiţi cine era Bodiul, nu? (liderul comunist al RSS Moldovenească în anii ’60 – n.r.). El nu trăieşte în Moldova acum, ci la Moscova, că n-are loc aici. Dar l-o adus Voronin anul ista. Ei, da! Nici nu ş-o făcut cruce! L-o adus Voronin şi i-o arătat cum se reconstruieşte…, că el, Bodiul, o închis mănăstirea… L-o chemat pe Evghenii noaptea, la Chişinău, şi i-o zis: «Tovarăşe părinte, evacuează mănăstirea! Iacătă» – i-a spus – «mâine vă trimăt atâtea maşini şi încărcaţi toţi călugării. Dacă au neamuri, să se ducă la ele. Dacă n-au neamuri, du-i la casa de bătrâni!». Au venit maşinile de la raion cu ordinul să plece toţi. Şi, la urmă, stareţul o fost nevoit să pună cheile în mâna ăleia de la raion. Era o evreică. Stareţul s-a urcat şi el în maşină şi a plecat. Era din Ciorăşti, Nisporeni, născut în 1917. A răposat la Japca, la mănăstire. Aici a rămas sanatoriu de tuberculoză pentru copii. Bisericile s-au închis, iar în cea mică s-a făcut club şi discotecă."
ÎNMORMĂNTĂRILE, PE VREMEA COMUNIŞTILOR. "Acum şi liturghiile s-au schimbat. Le-au scurtat. D-apoi, ei le ştiu pe de rost… Acuma, parcă se silesc la iad. Eu le-am spus: «Iadul n-are sfârşit!». Când nu era preot în sat, eu făceam înmormântările. Ţinea slujba două ceasuri şi zece minute. Dar acum, într-o jumătate de ceas, gata! Nu mai ţin rânduiala cum e aranjată de Sfinţii Părinţi… Eu făceam slujbele de înmormântare, ca dascăl. Le ţineam singur, şi apoi venea un preot şi făcea încheierea. Că noi, dascălii, n-aveam voie să pecetluim. Arhiepiscopul ne-a dat voie numai de stropit. De pecetluit nici diaconul nu are voie." Face o pauză lungă cât să ocolească un regret: "Eu trebuia să am anul acesta 53 de ani de preoţie. Am fost trimis de aici la Odesa, la seminar. Am stat trei luni acolo. Trei am fost trimişi de aici: doi Gheorghe şi un Vasile, verişori de-ai mei din Petreşti. Ce ni s-a părut nouă, că un Gheorghe şi un Vasile am venit înapoi. Un Gheorghe a rămas. Iaca, acela are doi feciori de-amu preoţi. Eu am păscut oile, iar celălalt Gheorghe – porcii. Dar rânduielile bisericii ortodoxe de mine nu se îndepărtează. Şi dacă n-am fost preot, am urcat să trag clopotele. De când mă ştiu am tras clopotele la Căpriana…"
MICĂ POVESTE DE FAMILIE. Ne promite să urcăm în clopotniţă, pentru "o lecţie de muzică". Nu înainte însă de a ne mai spune câte ceva despre sine: "Ultima dată am fost la Bucureşti după Revoluţie. Mămica trăia. Stătea pe Strada Argentina, la nr. 29. După ce m-a lepădat aicea, ea n-a mai putut veni. Era servitoare la unul, Florescu. Conducea el ceva, pe-aici, prin Chişinău, şi după 1942 a luat-o cu el la Bucureşti. Zece ani nu mi-am văzut mama. Când eram în armată, mi-a făcut chemare. Era Jucov încă la noi ministrul Apărării. M-au chemat şi m-au întrebat: «Matale ai pe cineva în România?». Eu îmi luasem grija că o s-o mai văd. «Mama dumitale trăieşte în Bucureşti». Era în 1952. M-au pus să-i scriu o scrisoare, mi-a răspuns. Pe urmă am făcut noi chemarea – eu şi bunicii – şi a venit ea la noi. Apoi m-am dus eu acolo. De trei ori am fost la Bucureşti, prima dată când era Gheorghiu-Dej. Acu’ mă rog de băieţii mei să mă ia cu maşina, să mergem la Bellu, să-i fac «veşnica pomenire» mămicii. Am patru băieţi şi două fete. Serghei, cel mare, are 49 de ani. Are toate meseriile. E pictor, croitor, are mâini de aur… Dar viaţa lui e proastă. Are un băiat şi o fată. Când s-a despărţit de soţie, ea s-a căsătorit cu un rus, Igor. Procurorul îi întreabă pe copii: «Care e tatăl vostru?» Şi ei spun: «Iaca, aista!». Nu pe-al meu, ci pe rusul ăla îl arată… Am un băiat buhaltăr (contabil), altul conductor de troleibuz. Fata mijlocie, Paşa, trebuie să vină, că m-a sunat aseară. Alt băiat se ocupă cu stroitul (cu văruitul). A şasea e la Istanbul. E căsătorită. Am un turculeţ…" Râde arătând cu mâna cât de înalt trebuie să-i fie nepotul. "Îl cheamă Filip. I-au pus nume moldovenesc! Îmi mai trimite câte un ban, dar mie nu-mi trebuieşte. Eu sunt acasă cu baba, Marfa, şi n-am nevoie de nimic. Sunt mulţumit că trăiesc".
CLOPOTELE REÎNTREGIRII. "Ei, şi de-acu’, dacă s-o gătat şi slujba, hai să încercăm clopotele!" Îl căutăm pe stareţul mănăstirii să primim binecuvântarea. Apoi urcăm în turla bisericii vechi, păşind peste mormanele de moloz (se restaurează). Sus, Vasile Gordii e alt om. Mângâie clopotul cel mare. "După note se trag clopotele. Nu-i aşa, cum o chicat… Aista e basul, are trei tone. Ca să aibă sunetul plin, clopotele nu se fac doar din metal. Ele se fac din pământ, aur, aramă. La Harkov. Clopotul cel mare are 105 ani. E turnat la 25 iunie 1902. O să vă cânt amuş un joc moldovenesc. În cuvinte – nu! Dar clopotele sunt ca o pianină. Pianina conduce corul. Aşa şi clopotele. Dacă o să mai veniţi, o să mă stărui să trag la clopote şi-un cântec cu Ştefan cel Mare. Că trebuie să-l traduc, după cum îl simt eu. Aista" – şi ne arată mai departe clopotele – "e baritonul. Aistea sunt secundele. Ele poartă muzica. După dânsele ne conducem. Acela mititel încheie cântecul…" Mâna trage de lanţul care mişcă primul clopot. Şi-n aer vibrează încet, apoi tot mai tare, o horă românească… Îngerii în cer dansează româneşte! Un ultim acord… "În 2003 am fost la Concursul Mondial al Clopotarilor. Îs locul patru pe planetă la tras clopotele. Ruşii au fost primii, au cântat muzică de-a lor. Frumos! Eu am cântat un cântec moldovenesc. Numai aşa, am încercat clopotele. Dacă ştiam ce-o să fie, mă pregăteam eu!"
ISTORIE ŞI LEGENDĂ. "În primele decenii de după întemeierea, la 1359, a Ţării Moldovei, documentele istorice atestă existenţa unei mănăstiri cu hramul «Adormirea Maicii Domnului» în codrii seculari ai Lăpuşnei", scria regretatul Mitropolit al Olteniei Nestor Vornicescu (originar şi el din Basarabia), în studiul "Căpriana, ctitorie voievodală". "Se puneau atunci temeliile unui sfânt aşezământ de linişte, rugăciune şi muncă pe care în secolul următor îl găsim menţionat sub numele de «Mănăstirea lui Chiprian (Ciprian)» sau «Mănăstirea Căpriana». (…) Începând din 1429, Căpriana devine mănăstire domnească, având printre ctitorii ei pe unii dintre cei mai de seamă voievozi ai Moldovei (…). Alexandru cel Bun s-a îngrijit de reconstruirea bisericii de lemn, fiind considerat ctitor însemnat al mănăstirii. (…) Urmaşii săi la domnie – şirul de Muşatini – au ţinut seama de acest lucru, devenind şi ei ctitori ai Căprianei". În 1470, Ştefan cel Mare închină mănăstirea marii lavre de la Neamţ şi zideşte biserica de piatră "Adormirea Maicii Domnului". Ştefan Vodă este amintit în mai multe legende referitoare la numele mănăstirii. Într-una dintre ele se spune că domnitorul, întorcându-se dintr-o bătălie cu tătarii, pe Nistru, ar fi poposit într-o poiană, şi acolo i-ar fi căzut la picioare o căprioară urmărită de lupi. Impresionat, Ştefan ar fi zidit în locul acela o mănăstire, pe care a numit-o Căpriana. În realitate, mănăstirea a fost doar renovată şi înzestrată de Ştefan. Cât despre stejarul la umbra căruia s-a odihnit, unii spun că încă se mai află în codrii Lăpuşnei. În 1820, una dintre bisericile mănăstirii (ctitorită de Petru Rareş în 1542), este reconstruită din temelie de mitropolitul Basarabiei Gavriil Bănulescu-Bodoni, al cărui cavou se află şi azi la Căpriana. Închisă în anii totalitarismului sovietic, este redeschisă în ultimul deceniu al secolului al XX-lea. Din 2004, aici se află un continuu şantier, unde peste 30 de ostaşi basarabeni fac muncă de salahori.

“La Mănăstirea Căpriana,
Bate un clopot în zi de duminică.
La Căpriana, rană pe rană,
Rană pe rană se vindecă. (…)
Bate un clopot ca o chemare
La Căpriana cu miros de crinişte,
Iar la Putna sfântă şi mare,
Dangăt de aur răspunde în linişte”
Grigore Vieru poet


“Mănăstirea Căpriana – Putna Republicii Moldova. Ctitorită în anul 1420 de Alexandru cel Bun, testată fiicei sale Chiajna, trecută prin testament lui Ştefan cel Mare, reconstruită de Petru Rareş, reînnoită la iniţiativa Preşedintelui Republicii Moldova Vladimir Voronin…”
Gheorghe Melnic istoric, în “Comunistul”


“Renovarea s-a făcut pe baza unor criterii pe care mi-a fost greu să le definesc după inspectarea clădirii. În nici un caz prezervarea patrimoniului artistic şi istoric – şi aşa nu foarte mare – al Moldovei. Poate s-a dorit crearea unui loc «luxos», unde bogaţii Moldovei să se simtă «ca acasă»?”
Dana Armean ziarist, Marea Britanie

“Într-un proiect de închidere a mănăstirilor din RSS Moldovenească din septembrie 1949 se spune că Mănăstirea Căpriana a fost şi este un exploatator al ţăranilor săraci, că mănăstirea creează obstacole în procesul de colectivizare în satul Căpriana, iar călugării au o atitudine duşmănoasă faţă de colhoz şi prin diverse metode caută să împiedice organizarea acestuia. Chiar dacă de mai multe ori s-a încercat închiderea uneia dintre cele mai vechi mănăstiri basarabene, sovieticilor nu le-a reuşit. Dar ateii comunişti trebuia să-şi atingă scopurile meschine, astfel după ani buni de fel de fel de provocări şi insinuări, începând cu 1962, la Mănăstirea Căpriana nu mai răsună clopotele pentru a chema creştinii la sfântul locaş.
Dinu Rusu ziarist


Capital de imagine pentru Voronin

Căpriana este "ultimul şantier roşu". Confiscată de noii comunişti, mănăstirea a devenit unul dintre cei patru piloni pe care se sprijină teoria moldovenismului, alături de statuia lui Ştefan cel Mare, Monumentul Recunoştinţei (Soroca) şi… Memorialul soldatului sovietic de la Şerpeni. Având pretenţia de a se adăuga, ca şi ctitor, voievozilor Moldovei, Voronin îşi duce acolo oaspeţii de vază, precum Patriarhul Alexei al Bisericii Ortodoxe Ruse, sau face vizite de lucru, luând cu sine întregul Parlament dominat de comunişti. Să fi ajuns comuniştii la ceasul pocăinţei, pentru calvarul provocat bisericii, în totalitarism?