sâmbătă, 28 iulie 2007

Răzmeriţa de la Mănăstirea Răciula

Ungheraşu’-altăraşu’, tehnici de rezistenţă

Dimineaţă. Devreme. Ograda Mănăstirii Răciula miroase a floare de tei şi-a crin de-ţi pare că te afli la sânul Maicii Domnului. Cele câteva măicuţe care trebăluie prin ogrăzi nu rostesc nici un cuvânt, deşi un murmur se aude. Albinele trebăluie şi ele. Dar ce trecut zbuciumat ascunde ziua de azi?
Mănăstirea basarabeană n-a avut mereu acest aer patriarhal. Maica Lavrentia, secretara egumenei Eustafia (“care se află cam bolnavă şi vă roagă de iertăciune”), ne invită să păşim în “biserica mare”, cu hramul “Naşterea Maicii Domnului”. Primele cuvinte sunt cele despre istoricul lăcaşului. Înfiinţat în 1798, prin Danie întărită prin Carte Domnească de vodă Constantin Alexandru Ghica, schitul primeşte, în 1804, din partea Mitropolitului Veniamin, o “Carte de blăstăm” asupra tuturor celor care vor atenta asupra bunurilor mănăstirii.
RĂZMERIŢA DE LA RĂCIULA. Totuşi, chiar şi în ciuda acestui aprig “apărător”, lăcaşul, care avea să se transforme în 1811 în schit de călugăriţe, nu a fost scutit de ultragiile comunismului. Şi dacă la 28 iunie 1940 a fost începutul unei săptămâni “de sânge” care a marcat “raptul Basarabiei”, în iunie 1959 avea să înceapă o nouă “săptămână roşie”, de data aceasta victimă fiind Mănăstirea Răciula.
Chiar în Duminica Mare, atunci când maicile se aflau la slujbă, au sosit la mănăstire trei emisari ai conducerii sovietice, care şi-au arătat intenţia de a pune în aplicare hotărârea Consiliului de Miniştri al RSS Moldovenească, prin care se viza închiderea a nouă mănăstiri în anul 1959, între care şi Răciula. Călugăriţele urmau fie să plece din mănăstire, fie să rămână în vechile case-chilii şi să fie repartizate ca brigadiere la sovhozul din comună. Propagandiştii ateismului le-au spus răspicat măicuţelor: “Biserica se închide! De-acu’, dacă vreţi să vă închinaţi, n-aveţi decât ungheraşu’-altăraşu’!”. Doi capi ai bisericii (dovediţi ca agenţi KGB), protoiereii Belouz şi Vuştean, care au încercat să convingă obştea mănăstirească de faptul că nu se pot opune unei asemenea măsuri, au fost primiţi cu ostilitate. Clopotele au început a bate a jale şi creştinii din Răciula au prins de veste că mare prăpăd urma să se întâmple. “Au venit cu sape, cu ce avea fiecare şi s-au pus zid în jurul mănăstirii.” Zece zile a durat răzmeriţa. Oamenii n-au mai dat pe-acasă, până şi copiii au dormit în jurul mănăstirii, ca s-o apere. Ori de câte ori miliţienii încercau să se apropie de biserică erau întâmpinaţi cu furci şi topoare. În cea de a zecea zi au fost trimişi asupra lor 300 de miliţieni. Au murit trei oameni, mulţi au fost răniţi, iar stareţa mănăstirii şi opt dintre săteni, consideraţi a fi instigatorii la revoltă, au fost trimişi în închisoare.
După înfrângerea celor care făceau rezistenţă în jurul mănăstirii, miliţienii au pătruns în cele două biserici şi le-au devastat. Un martor ocular povesteşte că în momentul în care au dărâmat iconostasul (cu multe icoane îmbrăcate în aur şi argint) “a fost o jale mare”. Tot ce era metal preţios s-a smuls de pe icoane şi s-a pus deoparte, iar lemnul pictat cu chipurile sfinţilor, cărţile bisericeşti şi alte odoare au fost arse pe câmp. Parcă înciudaţi pe clopotele care au instigat revolta, comuniştii au pus de s-a dat jos turla bisericii, transformând lăcaşul de cult în club de dans şi sală pentru nunţi. Despre întâmplările acelor zile de foc povesteşte şi Vladimir Beşleagă în cartea-document “Cruci răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula. 1959”, care-i pomeneşte pe acei care s-au opus cu furcile miliţienilor înarmaţi cu pistoale şi au făcut închisoare pentru Biserică, ca şi pe cei care au acceptat moartea strigând: “Eu merg să-mi apăr credinţa!”.
SĂMÂNŢA MONAHISMULUI. Organizată ca o mănăstire “de sine”, aşezarea monahală se asemuie unui sat în care fiecare măicuţă are propria-i gospodărie. Aici se găseşte, printre altele, şi casa monahiei Eliconida, sora primului mitropolit al Basarabiei, Gurie Grosu (1920-1936) declarată acum bun de patrimoniu. Această organizare avea să ajute însă la păstrarea “seminţei monahismului” şi după închiderea mănăstirii. Călugăriţele care nu au fost trimise în detenţie sau alungate au primit acordul de a rămâne în locuinţele lor, cu obligaţia de a lucra la sovhoz. Deşi biserica lor era închisă şi cărţile de rugăciune le fuseseră confiscate, maicile nu şi-au pierdut credinţa. Şi-au făcut altar în “ungheraşul” casei şi s-au rugat pe tăcute.
În ciuda închiderii oficiale a mănăstirii, în ciuda bisericilor devastate şi a trimiterii măicuţelor spre alte “ascultări” decât cele fireşti într-un lăcaş sfânt (maica blagocină Evlampia povesteşte despre faptul că a fost nevoită să lucreze ca brigadier la Sovhozul “Meşter-Faur”, împletind rochii şi bluze, dar alte măicuţe au lucrat la câmp sau la vite), viaţa monahală şi-a urmat cursul pe ascuns. Şi pe măsură ce maicile îmbătrâneau în casele-chilii, apăreau novice care se pregăteau să le ia locul. Astfel a ajuns la Răciula şi Maica Lavrentia. “Eram numai de 14 ani. Venisem în vizită, în vacanţă, la o mătuşă care era dintre călugăriţele de dinainte de închiderea mănăstirii. Am ştiut că trebuie să rămân aici şi aici am rămas.” Ca ea au procedat alte zeci de tinere fete (şi la Răciula, şi la alte mănăstiri din Basarabia). “Am venit aici în 1979, am deprins toate ale călugăriei, dar rasa călugărească am primit-o abia în 1995, după redeschiderea oficială a mănăstirii.” Ascultând-o şi văzându-i smerenia, aveam să ne amintim cuvintele blagocinului Serafim de la Hârbovăţ: “Au închis mănăstirile, dar sămânţa călugăriei n-au putut-o închide”.


Restaurare

Reînregistrată oficial în 1990 – după colapsul din timpul perioadei comuniste – Mănăstirea Răciula este condusă astăzi de egumena Eustafia, în vârstă de 82 de ani şi care se află în această mănăstire încă de la vârsta de 6 ani. Regentă (dirijoare) a corului bisericesc înainte de 1959, a avut de pătimit în anii de urgie, dar nu şi-a pierdut credinţa. Astăzi, prin grija ei, se fac eforturi pentru restaurarea bisericii de iarnă, în vreme ce biserica de vară şi-a îmbrăcat deja haina nouă. “În 1990, maicile au reparat cum au ştiut biserica de iarnă, dar s-a dovedit că lucrarea n-a fost bună. Acum se încearcă o nouă reparaţie, pentru ca să avem unde ne ruga şi în zilele friguroase”, ne spune maica secretară Lavrentia. Şi cum românului îi stă bine făcându-şi vara sanie, maica ne-a mai spus că în zilele de vară călugăriţele fac “tizâc”, un fel de “brichete de cărbune” obţinut din bălegar pe care îl adună de pe dealuri.

Niciun comentariu: