luni, 13 august 2007

Mănăstirea Noul Neamţ de la Chiţcani

Fiica Mănăstirii Neamţ din vechea Moldovă

Despre Mănăstirea Noul Neamţ de la Chiţcani se spune că este "fiica Mănăstirii Neamţ din Carpaţii Moldovei vechi". În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în urma secularizării averilor mănăstireşti, în vechea lavră a Neamţului s-au iscat nemulţumiri şi, ca urmare, mai mulţi monahi, în frunte cu duhovnicul Andronic Popovici, au trecut Prutul, ajungând la Chiţcani, unde se afla o moşie a mănăstirii.
Pornisem la drum, spre graniţa transnistreană, cu un fior de teamă cuibărit în suflet, într-un automobil în care se mai aflau părintele Andrei Deleu, purtătorul de cuvânt al Mitropoliei Basarabiei, şi părintele Andrei Caramalău, stareţul Mănăstirii Durleşti, care avea, în dimineaţa aceea, ceva din imaginea unui preot-haiduc din alt veac. Am trecut prin vamă şi apoi prin toate barierele cu pază militară sau paramilitară care ne-au ieşit în cale, cu ajutorul şoferului maşinii, Vladimir, care-a susţinut tot greul dialogurilor în limba rusă. Prima oprire mai lungă am făcut-o sub dealul dincolo de care se vedea înălţându-se clopotniţa mănăstirii.
ULIŢA LENINA. Un gard pe care sta prinsă o tăbliţă cu litere ruseşti: "Uliţa Lenina". Alături, un magazin minuscul, în care găseai "di tăti". Moft de turist: ne-am cumpărat coniac Kvint, la un preţ de cinci ori mai mic decât la Chişinău, siliotca, adică peşte uscat şi foarte sărat (vândut în pachete mici), şi-o pâine rotundă şi neagră. Dintre toate aceste "suveniruri" – pe care le-am obţinut pe câţiva dolari, vorbind româneşte cu vânzătoarea ce ne răspundea, dezinvolt, în ruseşte – pâinea aceea avea, nu ştim de ce, gustul... liniştii, al siguranţei. Al unei linişti şi al unei siguranţe la care transnistrenii încă speră.
O DIMINEAŢĂ LA NOUL NEAMŢ. Am ajuns la mănăstire la ceasul liturghiei şi am urcat curând în surprinzătoarea clopotniţă cu cinci niveluri şi 12 clopote, de unde am putut admira în voie frumoasa aşezare a lăcaşului monahal, în acea peninsulă "croită" de apele Nistrului. Noul Neamţ se află în Transnistria, dar... nu "dincolo de Nistru".
Alături de alte câteva localităţi din dreapta fluviului, ea se află totuşi "dincolo de graniţă", în cuprinsul autoproclamatei republici transnistrene. Din punctul de vedere al administraţiei religioase, însă, mănăstirea aparţine de Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove. "Misiunea noastră, aici, este în primul rând rugăciunea" – avea să ne spună ceva mai târziu monahul Alexei, bibliotecarul mănăstirii. "În zona aceasta de conflict, noi ne stăruim să menţinem pacea cum putem, cu mijloacele credinţei. Dragostea creştină îi uneşte pe toţi cei care vin la mănăstirea noastră să se roage, şi din Rusia, şi din Ucraina, şi din România, şi de la Chişinău sau Tiraspol".
PUŢINĂ ISTORIE. Era în anul 1861, iar Basarabia se afla în Imperiul Ţarist. Ieromonahul Teofan Cristea (înaintaş al patriarhului Miron Cristea de mai târziu) cere mitropoliei de la Chişinău binecuvântarea de a înfiinţa o nouă mănăstire, la Chiţcani, cu monahii veniţi de la "vechiul Neamţ". Ţarul Alexandru al II-lea le va da şi el permisiunea printr-un ucaz din 1864. Se construiesc apoi cele patru biserici ale mănăstirii, chiliile, trapeza, iar în 1912 se începe ridicarea clopotniţei, care va avea la sfârşit o înălţime de 64 de metri. O dată cu unirea Basarabiei cu România, în 1918, Mănăstirea Noul Neamţ va cunoaşte o mare dezvoltare, devenind una dintre cele mai înstărite din întregul regat. În anul 1945, sovieticii aveau să îl aresteze pe stareţul de atunci al mănăstirii, Auxeniu Munteanu. Mănăstirea e închisă în 1961, fiind trasformată în "spital de oftigă" (de tuberculoşi). Unii dintre monahi pleacă în bejenie, ajungând şi în România, la Schitul Balamuci, şi aducând cu ei o parte dintre odoarele bisericeşti. După unele legende, aceste odoare sunt îngropate în ţarină, lângă schit. După altele, sunt ascunse într-o sobă. Cert este că Icoana făcătoare de minuni de la Noul Neamţ a fost descoperită şi se află şi acum la Mănăstirea Căldăruşani, în România. "Părintele patriarh Teoctist ne-a spus, când l-am văzut la Bucureşti, că ne va aduce cu mâna lui icoana înapoi, atunci când se vor schimba lucrurile în Transnistria" – avea să ne spună părintele stareţ Paisie Cecan, în luna iunie. Timpurile sunt capricioase, însă...
URMAŞII SFĂNTULUI PAISIE. "A fost voia Cuviosului Paisie Velicicovski de la Neamţ, care, cu harul său, i-a trimis atunci, în 1859-1861, pe monahii vechiului Neamţ să întemeieze mănăstire aici", ne spune părintele stareţ Paisie Cecan. "A fost voia lui Dumnezeu ca atunci şi ca în prezent, din 1992, de când s-a redeschis mănăstirea de către părintele Dorimedont, să ne aflăm la hotarele Moldovei. Moldova lui Ştefan cel Mare. Mănăstirea noastră continuă lucrul bun, dumnezeiesc, care ne leagă de vechiul Neamţ". Despre anii războiului moldoveano-transnistrean ne declară: "Episcopul Dorimedont, fie-i ţărâna uşoară!, care era atunci stareţul mănăstirii, a vorbit la radio, la Tiraspol, şi în română, şi în rusă. A spus că acest lucru nu trebuia să se întâmple, că Dumnezeu nu iubeşte vărsarea de sânge".
Am admirat în ziua aceea întregul aşezământ monahal, trecând prin muzeul bogat – am găsit acolo, între altele, o carte religioasă veche, în mai multe limbi, "întoarsă mănăstirii" după ce, printr-un capriciu al sorţii, îşi găsise adăpost, vreme de câteva decenii, la... vechiul Neamţ, în România – şi prin biblioteca aflată în reorganizare şi am făcut un ultim popas în beciul mănăstirii, săpat de cei dintâi vieţuitori ai mănăstirii Noul Neamţ. Acolo, cu un pahar cu vin roşu în mână, monahii-gazdă şi preoţii-oaspeţi, deşi aparţinători de două mitropolii aflate în dispută, în Basarabia, şi-au unit glasurile pentru a cânta, cu voci de arhangheli, "Când a fost să moară Ştefan"...


"Chiţcanii, deveniţi Noul Neamţ, reprezintau, ce e dreptul, marele curent de învăţătură trezit în Moldova prin mişcarea lui Paisie, dar, acesta însuşi fiind rus, renaşterea-i bisericească avea periculoase slăbiciuni pentru acea civilizaţie nouă care era să caute a deznaţionaliza pe moldoveni"
Nicolae Iorga


"Această regiune e deosebită. Suntem datori ca pe toţi să-i aducem la Dumnezeu, la mântuire"

"Mănăstirea noastră e frumoasă, dar e pe un teritoriu dificil. Românii să nu se teamă însă de vămi. Ar fi bine să vină cât mai mulţi, să ne încurajeze. Fiecare are misiunea lui, de aceea noi mulţumim lui Dumnezeu pentru crucea pe care ne-a dat-o!"
Egumenul Paisie Cecan


"În zona aceasta de conflict ne stăruim să menţinem pacea cum putem, cu mijloacele credinţei. Dragostea creştină îi uneşte pe toţi cei care vin la mănăstirea noastră să se roage, şi din Rusia, şi din Ucraina, şi din România, şi de la Chişinău ori Tiraspol"
Diaconul Alexei


"Faptul că părintele Isachie a fost îngropat lângă sobor şi nu în cimitirul frăţesc arată că el s-a bucurat de o deosebităcinste. Craniul părintelui este intact şi are culoarea cerii, indici care vorbesc despre sfinţenia lui.
Credem că prin acest semn minunat Dumnezeu a arătat legătura dintre vechii stareţi, întemeietori ai Mănăstirii Noul Neamţ, şi primul stareţ de după redeschiderea ei – vlădica Dorimedont"
Ieromonah Savatie Baştovoi


Iadul, o altă reprezentare
Ne-am obişnuit să găsim pictate reprezentările Raiului şi Iadului în pridvorul bisericilor, parcă pentru a-i avertiza pe credincioşi, încă înainte de a intra în sfântul lăcaş, că a te despărţi de vicleniile lumii şi a te închina Mântuitorului e întâiul pas spre izbăvire. Nu întâmplător uşa de intrarea în biserică (sau în naos) se află între aceste două fresce.
În biserica de iarnă a Mănăstirii Noul Neamţ aveam să întâlnim însă o ilustrare neobişnuită a Iadului. Un fond de un roşu şters, ca un drapel decolorat. Un desen în tuşă şarjată – caricaturală, parcă –, ce seamănă mai degrabă cu eboşa unei fresce decât cu o pictură finalizată. În locul obişnuitelor reprezentări ale Necuratului şi ale slujitorilor lui sunt promotorii comunismului: Marx şi Engels, apoi Lenin şi toţi cei care i-au urmat la conducerea P.C.U.S. Mai degrabă intuieşti fiecare chip pe cine reprezintă, căci pictorul abia le-a schiţat portretul. Simţi teama de a le fixa trăsăturile, ca şi cum asta ar putea aduce înapoi "Fiara". Chiar şi locul unde este pictată scena este mai puţin obişnuit. Nu se află în pridvor ori în pronaos, ca la mai toate bisericile pe care le cunoaştem, ci pe peretele din spatele balconului corului. Ca să ajungi să vezi scena aceasta trebuie mai întâi să urci în balcon şi apoi să te întorci cu spatele la altar. Chiar şi acest gest are ceva simbolic în el. Pe de altă parte, cântările de slavă aduse lui Dumnezeu, acolo, sus, în podul corului, par să aibă rolul unei exorcizări. Exorcizarea unui timp care, după 17 ani, pare să nu se lase alungat cu totul.


Moaştele călugărului de la Neamţ
În 2006, pe când se săpa în partea stângă a Catedralei groapa unde avea să fie înmormântat episcopul de Edineţ şi Briceni, Dorimedont Cecan, fost stareţ al Mănăstirii Noul Neamţ (cel care a reconstruit mănăstirea după prigoana bolşevică), au fost descoperite moaştele unuia dintre primii duhovnici ai lăcaşului monastic.
Ieroschimonahul Isachie a venit în Basarabia, de la Mănăstirea Neamţ, în secolul al XIX-lea, o dată cu întemeietorii noului (pe atunci) aşezământ şi a plecat la cele veşnice în 1880. Identitatea sa a putut fi stabilită după inscripţiile de pe piatra ce i-a fost aşezată sub cap, după datină. Oasele şi craniul călugărului se făcuseră galbene, de culoarea cerii, iar acest lucru se întâmplă "numai la monahii care au avut o înaltă viaţă duhovnicească". Pe de altă parte, faptul că a fost îngropat lângă sobor (biserica mare) şi nu în cimitir arată că el era foarte apreciat de fraţii săi întru monahism. Despre ieroschimonahul Isachie se ştie că a fost tipograf şi legător de cărţi la vechiul Neamţ.

Savatie
Când l-am cunoscut, era un poet foarte tânăr, elev al Liceului de Arte "Corneliu Baba" din Iaşi. Cu ciclul de poeme "Un diazepam pentru Dumnezeu" – ce aveau să devină o carte: "Elefantul promis" –, câştiga marele premiu al unui concurs naţional de poezie. Cu cartea aceasta dintâi obţinea şi Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Se numea Ştefan Baştovoi. L-am "rătăcit" printre "prieteni vechi şi uitaţi", până l-am regăsit într-o carte cumpărată de la librăria Mănăstirii Neamţ. Îşi schimbase destinul, îşi schimbase numele. Era acum Ierodiaconul Savatie Baştovoi, trăitor la Mănăstirea Noul Neamţ din eparhia Edineţ şi Briceni, R. Moldova, tuns în monahism în 1999. Pe pagina lui de web era undeva o menţiune: părintele Savatie îşi reneagă toate textele scrise înainte de a cunoaşte chemarea lui Dumnezeu, semnate cu numele Ştefan Baştovoi, "ca fiind dăunătoare pentru suflet". Dintre cărţile scrise ca monah enumerăm: "Ortodoxia pentru postmodernişti în întrebări şi răspunsuri", "Între Freud şi Hristos", "În căutarea aproapelui pierdut", "O pogorâre în iad, despre perversiuni şi păcate în general".

Când a fost să moară Ştefan
Cităm câteva dintre versurile lui Şt.O. Iosif. Cântaţi-le (în gând, ori cu voce tare)! "Când a fost să moară Ştefan,/ Multă jale-a fost în ţară:/ Câte braţe-n deznădejde/ Către cer nu se-nălţară?// Câte jertfe la altare,/ Câtă smirnă şi tămâie,/ Pentru ca viteazul Ştefan/ Viu şi teafăr să rămâie!// (...) Iarnă grea ca niciodată/ Şi o foamete cumplită/ Se-abătură-n anul cela/ Peste ţara lui iubită.// Însă nici pe patul morţii/ Nu putea s-o dea uitării/ Cela ce pe drept fusese/ Poreclit: Părinte-al ţării..."

Roşu de Căuşeni

Căuşeni, un monument ignorat

Biserica din Căuşeni ne-a amintit de bisericuţa veche din Strei, în Ţara Haţegului. Una, cea haţegană, părăsită la marginea satului, pe o colină pe care urci printre copaci, cruci de piatră şi iederă vie ce ţi se agaţă de catarama sandalei. A doua, cea basarabeană, adâncită în pământ şi singuratică în inima unui oraş (şi a unui raion) pentru care, oficial, istoria "a început" o dată cu anexarea Basarabiei la URSS. Cel puţin asta aflăm, stupefiaţi, accesând site-ul www.causeni.org.md. Totuşi, Căuşenii nu s-au ivit "de niciunde" şi, mai ales, "de nicicând"...
Cele câteva ore pe care le-am petrecut, în pelerinajul nostru basarabean, la biserica veche cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" aveau să ne confirme că la Căuşeni cei reci, cei orbi, cei tăcuţi nu sunt sfinţii zugrăviţi pe pereţi, ci oamenii care ar fi putut să schimbe destinul unuia dintre simbolurile pe care ortodoxia se cuvenea să le aibă în Basarabia.
CHEIA. Din stradă, aproape că nu o vezi. O apără de priviri ne-poftite gardul de piatră şi arcul semicircular al porţii (datând din secolul al XIX-lea). Poarta grea, ţintuită, se deschide însă uşor şi te lasă să te strecori în ograda bisericii. O zăreşti mai jos, spre picioarele tale. Înălţată – după legendă, pe locul alteia mai vechi (probabil din veacul al XV-lea), biserica are ca ultimi ctitori cunoscuţi pe domnitorul Grigore Calimachi (1763-1765) şi pe mitropolitul Proilaviei, Daniil, aceştia fiind cei care efectuează reconstrucţia şi comandă realizarea frescelor de către zugravii Stanciul şi Voicul (după cum reiese şi din pisania interioară). Aceste minunate lucrări, care au făcut celebră biserica pentru că reprezintă ultima etapă de dezvoltare a picturii murale în Moldova, am fi dorit şi noi să le vedem, însă lucrurile nu au mers de la început aşa de uşor precum speram. După încercări ce păreau zadarnice de a obţine cheia cu care se deschide frumoasa uşă păzită de lei sculptaţi în basorelief plat, ni s-a spus că una era păstrată de primar (de negăsit, altminteri), iar cea de a doua se afla la o bătrână, vecină cu biserica. Am obţinut-o numai după ce am făcut dovada că suntem români, recitând pe nerăsuflate "Scrisoarea a III-a" a lui Mihai Eminescu. Şi purtând cheia aceasta, ca pe un trofeu, ne-am întors la superbul edificiu care ne aştepta.
PROIECTE ROMĂNEŞTI, REFUZURI BASARABENE. Ne-a atras de la bun început atenţia celebrul "roşu de Căuşeni", despre care specialiştii spun că este comparabil cu "albastrul de Voroneţ". Ansambluri de picturi murale, în Basarabia, mai există la mănăstirile Căpriana, Rudi şi Hârjăuca, însă cea de la Căuşeni iese în evidenţă prin strălucirea culorii, linia elegantă a desenelor şi tehnica desăvârşită, care au făcut ca frescele să fie demne de a intra în patrimoniul UNESCO, alături de cele ale bisericilor din dreapta Prutului, de la Probota, Humor, Moldoviţa, Arbore, Voroneţ, Râşca, Suceviţa.
Pentru a avea o opinie avizată asupra valoroasei "zugrăveli" de la Căuşeni, ca şi pentru a înţelege care sunt şansele de restaurare a acestui elegant edificiu, l-am contactat, la Bucureşti, pe acad. Răzvan Theodorescu, fost ministru al Culturii în România. "Încă din 1991, când am văzut pentru prima oară biserica din Căuşeni, atunci când am făcut o călătorie şi la Orhei şi Căpriana, am pus problema colegilor mei istorici de artă şi restauratori de a oferi un sprijin colegilor din Moldova. Despre Căuşeni vreau să vă amintesc că este o ctitorie a mitropolitului Proilaviei, care controla zona Dobrogei şi a raialelor otomane. Căuşenii se aflau atunci în raiaua Tighinei. De aici şi condiţia sa de monument creştin care, fiind construit într-o zonă islamică, aparţinătoare cândva de voievodatul Moldovei, trebuia să fie pe jumătate îngropată, pentru a nu rivaliza cu geamiile. Are o pictură cu elemente postbrâncoveneşti de la jumătatea veacului al XVIII-lea, fiind un monument exemplar din toate punctele de vedere."
Ce demersuri au fost făcute, efectiv, şi care a fost rezultatul lor? Iată ce ne-a declarat interlocutorul nostru: "Unii responsabili de la Chişinău ştiu cu ce valoare inestimabilă au de a face – de exemplu Vlad Ghimpu sau alţi cercetători –, dar vorbesc prea puţin despre acest lucru. În anii ’94-’95, când eram preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice din România, am pus din nou această problemă. În acel moment, un reputat inginer restaurator – azi dispărut dintre noi – s-a deplasat acolo pentru a face proiectul de restaurare a arhitecturii. Pentru a salva pictura excepţională de acolo, un alt coleg a fost la Căuşeni pentru a pune pe picioare un şantier de restaurare. Aceleaşi demersuri le-am făcut şi pentru mănăstirile rupestre de la Orhei, şi pentru Mănăstirea Căpriana. Dialogul Bucureşti-Chişinău era atunci într-un moment fast. Ministrul Culturii din Republica Moldova atunci era dl Ungureanu, care a făcut mult în perioada mandatului său. La începutul următorului deceniu, noii guvernanţi au pus însă piedici acestor colaborări şi proiecte comune. Ca ministru, am avut o singură întâlnire cu omologul meu din Guvernul Tarlev şi întâlnirea nu a dus la nimic constructiv. Toate proiectele noastre anterioare, legate de Căuşeni (şi de celelalte monumente), nu s-au materializat". Din păcate, capacitatea economiei Republicii Moldova nu este atât de mare încât să facă faţă financiar la un proiect grandios, aşa cum este restaurarea bisericii din Căuşeni. Să ne amintim că în aceeaşi situaţie se află şi statuia Lupoaicei, al cărei soclu din faţa Muzeului Naţional de Istorie din Chişinău este şi acum gol. Statul român şi-a oferit sprijinul logistic şi financiar pentru restaurarea acestui simbol al latinităţii, sprijin refuzat de administraţia de la Chişinău, care a afirmat că are mijloace proprii pentru a finaliza restaurarea. Să sperăm că biserica din Căuşeni va fi restaurată la timp...

Icoanele mutilate
Călătorul cât de cât avizat observă, în ce priveşte vechea bisericuţă de zid a Căuşenilor, câteva amănunte. Mai întâi, faptul că este construită într-o adâncitură făcută în pământ. Este, dacă putem spune aşa, "marca" bisericilor ortodoxe ridicate în perioada raialelor turceşti, care nu trebuiau să depăşească în înălţime "un călăreţ pe cal". Să ne gândim că acest edificiu a fost reconstruit pe locul unuia mai vechi, pe vremea mitropolitului Proilaviei, Daniil (Proilavia, după denumirea pe care grecii o dădeau Brăilei: "O Proilobov"). Acesta îşi întindea jurisdicţia şi asupra zonelor Chiliei şi Cetăţii Albe, în nordul Dobrogei ori în zona Tighinei (Bender) şi depindea canonic direct de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol (cu atât mai mult este de semnalat contribuţia la rectitorirea bisericii a voievodului moldovean Grigore Calimachi).
O dată ce ai intrat în biserică şi te-ai apropiat de frescele din naos, în stânga altarului, nu poţi să nu observi dureroasa imagine a "sfinţilor cu ochii scoşi". După unele legende locale, găurile din frescă, în dreptul orbitelor sfinţilor, sunt făcute de către tătarii care treceau Nistrul, după alţii au fost făcute de turci sau de cazaci... Păgâni sau nu, pângăritorii nu
s-au gândit, atunci când au atins cu vârful suliţei lumina ochilor sfinţi, că de fapt vor adăuga încă un martiriu acestora. Şi dacă singurătatea bisericii din Căuşeni ne-a amintit de cea de la Strei, frescele de aici ne-au făcut să rememorăm martiriul frescelor Suceviţei – cea cu mucenici, asemenea, orbiţi, de data aceasta de suliţele austriecilor.

Altarul
În altarul cel părăsit al Bisericii "Adormirea Maicii Domnului" din Căuşeni, nu s-au mai auzit de multă vreme cântările liturgice. În semiîntunericul care acoperă frumoasele fresce, într-o zi toridă de vară, s-a întâmplat ca noi să auzim glasul îngerilor şi al sfinţilor. A fost o minune faptul că, în ziua aceea, ne însoţeau doi preoţi din Mitropolia Basarabiei. A fost o minune faptul că Dumnezeu le-a îndemnat, pe întuneric, paşii spre uşa altarului, unde au intrat smeriţi şi, cu voce joasă mai întâi, puternică apoi, au înălţat cântare de slavă Domnului. Poate anul acesta, pe 28 august (Adormirea Maicii Domnului, pe stil vechi), se va îndura cineva să slujească din nou la Căuşeni.

Supravieţuitorul - Deportat în Siberia pentru tricolor

Majadahonda, cel din urmă supravieţuitor

L-au găsit vinovat. Vinovat că a iubit tricolorul. Vinovat că în Basarabia anului 1940, în vârtejul unor vremuri tulburi, a ales să lupte pentru tricolor, pentru o Românie care ar fi putut fi iarăşi Mare. Se numeşte Oleg Frunză şi este cel din urmă rămas în viaţă dintre luptătorii grupării orheiene "Majadahonda".
În "anul blestemat" care a curs între raptul Basarabiei, prin tratatul Ribentropp – Molotov, şi eliberarea ei, o dată cu trecerea Prutului de către armata română, în vara lui 1941, dubele bolşevicilor ("corbii negri", cum li se mai spunea) opreau la porţile românilor adevăraţi, pentru a-i ridica şi a-i trimite în Siberia. În acel an de groază, printre aceia care au păstrat vie fiinţa neamului s-au aflat şi tinerii orheieni. Erau elevi (sau foşti elevi) ai Liceului "Vasile Lupu" şi ai şcolii de fete "Doamna Maria". Alături de ei se aflau profesorii Dumitru Munteanu şi Maria Majaru. Într-o noapte de octombrie, în pădurea de la marginea Orheiului au depus jurământ de credinţă pe steagul tricolor. Fiecare dintre ei a sărutat pânza sfântă şi şi-a pus semnătura. Aveau un ziar, pe care l-au numit "Cu fruntea sus!". Tipăreau afişe şi îşi scriau proclamaţiile pe zidurile oraşului: "Nu credeţi ocupanţilor bolşevici!", "Căraţi-vă acasă, barbarilor!", "Moarte ocupanţilor stalinişti!".
Gruparea Majadahonda şi-a luat numele după cel al oraşului spaniol, unde voluntarii basarabeni luptaseră între anii 1937 şi 1938, iar printre cei care susţineau activităţile "ilegaliste" ale tinerilor s-a aflat şi primarul oraşului, Vasile Mahu, fost profesor şi director al liceului. Oleg Frunză – pe care l-am regăsit la Bacău după zece ani de la ultimul nostru dialog – îşi aminteşte: "Fusesem elev la Liceul Militar «Regele Ferdinand» din Chişinău, până în 1940. Atunci, liceul s-a refugiat în ţară, dar eu, fiind basarabean, am rămas. Tata m-a înscris mai departe la Liceul «Vasile Lupu»". Despre Majadahonda ne spune: "Tot ceea ce făcea organizaţia era în folosul comunităţii româneşti. De exemplu, a fost fotografiat aeroportul de la Ciocâlteni, iar imaginile au fost predate peste Prut armatei române. Tot ceea ce ne doream erau venirea românilor şi eliberarea Basarabiei".
CRĂCIUN CU TRICOLOR. În săptămâna de dinainte de Crăciunul anului 1940, Anatol Gumă, preşedintele organizaţiei Majadahonda, a propus o acţiune importantă chiar în noaptea cea sfântă a Naşterii Domnului. Pe geamurile Şcolii Medii din Orhei au fost lipite afişe anticomuniste. Apoi a fost arborat tricolorul pe trei dintre cele mai importante clădiri din oraş: pe imobilul care adăpostea sediul NKVD-ului, pe clădirea fostei prefecturi, unde se află acum sediul Comitetului de Partid Bolşevic, şi la Primărie. S-au format trei grupe de acţiune şi o grupă de rezervă. Au coborât "cârpa" roşie a sovieticilor şi au înălţat steagul tricolor. "Am urcat pe scara de incendiu a casei doctorului Coteanu", îşi aminteşte Oleg Frunză aventura acelei nopţi. "De acolo nu ne-a fost greu să punem drapelul nostru. Dimineaţa am ieşit să vedem reacţiile oamenilor. Nu le venea să creadă ceea ce vedeau". Autorităţile bolşevice au intrat în alertă. Chiar şeful secţiei judeţene de securitate, Gavril Goldenberg, a condus ancheta pentru depistarea "elementelor rebele antisovietice". "Ne-au luat, ne-au bătut, dar nu am recunoscut şi nu ne-am pârât unii pe alţii. Poate până la urmă am fi făcut-o, dar a venit războiul şi am fost mutaţi în Kazan…" Anatol Gumă, conducătorul mişcării, avea să declare – declaraţie consemnată în dosarul penal ce i s-a instrumentat – "Lupt împotriva regimului de ocupaţie, care ne-a furat libertatea, din convingere şi am un scop bine determinat: reîntregirea cu Ţara Mamă, discreditarea regimului stabilit în Basarabia". Şi încheia cu cuvintele: "Sunt tânăr şi iubesc viaţa şi libertatea. Oricine la 19 ani iubeşte viaţa şi luptă pentru ea".
EXECUTAŢI CĂND S-A TRECUT PRUTUL. Din ianuarie până în iunie 1941, anchetatorii sovietici au încercat să strângă probe împotriva tinerilor patrioţi orheieni. Autorităţile anunţaseră că "organizaţia naţionalistă contrarevoluţionară, teroristă" a tineretului studios din Orhei a fost lichidată. Probabil ar mai fi fost multe luni de anchetă, dacă la 22 iunie 1941 Antonescu nu ar fi spus: "Vă ordon, treceţi Prutul!". Bolşevicii au intrat în panică şi în noaptea de 23 spre 24 iunie, un tribunal militar detaşat special de la Odesa, la Chişinău, a judecat în grabă toate dosarele. Cei care împliniseră 18 ani au fost executaţi pe loc. Ceilalţi – între care şi Oleg Frunză – au fost trimişi în lagăr, cu pedepse între 10 şi 25 de ani. A fost în Siberia 15 ani şi e ultimul dintre membrii Majadahondei care mai este în viaţă. "Am rezistat pentru că trecusem prin şcoala militară, eram obişnuit cu mizeriile gradaţilor. Am supravieţuit şi pentru că am învăţat ruseşte, citindu-l pe Lermontov", ne spune. A avut curajul să-şi întemeieze o familie, iar când i s-a dat voie să părăsească lagărul a ales să vină în România. În ţara pentru care luptase.


"Pe cei care aveau peste 18 ani i-au împuşcat la 23 iunie. Eu aveam numai 17 ani, aşa că am scăpat. Am reuşit în ziua aceea să păcălesc moartea şi pe călăii ruşi. Iar după 15 ani de lagăr am reuşit să vin în sfârşit în România, unde tătăl meu, care era judecător, venise în refugiu încă din 1941, o dată cu tribunalul din Orhei"

"După proces, când am fost evacuaţi în Kazan, puşcăria se afla în vestita catedrală a Fecioarei Maria, iar celula mea era chiar încăperea unde fusese înainte altarul"
Oleg Frunză, supravieţuitor al grupării Majadahonda


"Prima grupă urma să arboreze tricolorul pe clădirea NKVD-ului, a doua pe clădirea Comitetului de Partid Bolşevic, iar a treia pe fosta clădire a Primăriei. În dimineaţa Crăciunului (1940), oamenilor nu le venea să creadă: deasupra Orheiului s-a înălţat triumfător Tricolorul care vestea păgânilor că lupta continua, iar România va fi iarăşi mare"
Petru Bunăcalea, istoric

Înştiinţarea de la Radiodifuziune
"Când eram în lagăr, în Siberia", povesteşte Oleg Frunză, "am încercat să aflu ce s-a întâmplat cu familia mea. Am scris acasă, dar nu am primit răspuns. Am scris atunci cunoscuţilor, dar nimeni nu ştia ce să îmi spună. Aflasem numai că reuşiseră să se refugieze în România. Cineva îmi scrisese că s-au refugiat la Roşiorii de Vede, dar acolo era numai soră-mea. La 12 februarie 1956 am primit în lagăr o înştiinţare din partea Radiodifuziunii Române, prin care mi se spunea: părinţii dumneavoastră locuiesc în Dej. Staţi să caut, că mai am încă înştiinţarea!". Şi împreună începem să răsfoim în dosarul cu file îngălbenite, în care se găsesc de la certificate de absolvire a şcolilor basarabene – cu imaginea Regelui Carol al II-lea decupată cu foarfecele ("Tatălui meu i-a fost teamă să nu spună comuniştii ceva, dacă găseau diploma, de-aia a decupat-o") – la caracterizări făcute când de sovietici, când de vreun secretar de partid sau şef de brigadă român şi până la acte de proprietate din secolele trecute, care dovedesc drepturi de proprietate în Basarabia. "Iaca şi înştiinţarea!", ne spune într-un târziu. "E scrisă pe ruseşte, că se considera că eram cetăţean rus."

Prima soţie
Pe Marieta Curauschene a cunoscut-o în lagăr. Era o lituaniancă deportată şi ea în Siberia pentru "crime" împotriva regimului sovietic. S-au căsătorit la începutul anilor ’50, acolo, la Krasnoiarsk, şi tot în lagăr s-a născut şi fiul lor. În 1955 au primit dreptul de a se întoarce "la baştina lor". Aveau de ales între Basarabia şi Lituania. "Dacă mă întorceam în Basarabia, mă luau iar la ochi şi era rău. Dacă m-aş fi dus în Lituania, ar fi fost bine, că acolo treceam drept rus, iar ruşii aveau privilegii." A ales totuşi a treia cale: au venit în România.

Alexandru
I-au pus nume de voievod. Alexandru. Şi-apoi, neamul Frunză se trăgea de prin Rădăuţi – aşa a rămas vorba, de la "stră-străbuneii" bătrânului Oleg. Era numele unui învingător, iar fiul lor va învinge. Alexandru Frunză este acum arhitect la Bacău. Avea doar câţiva anişori atunci când devenea, împreună cu ai lui, un om liber. Oleg Frunză are un cult pentru strămoşi, dar şi un cult pentru urmaşi. Ai lui, ca şi ai camarazilor lui de luptă. "Am avut un coleg, în Basarabia, Martânov. Pe feciorul lui l-am adus în România. Pe el şi pe copiii lui", ne mai spune.

Mănăstirea Ulmu

Mănăstire cu hramul unei sfinte române

Dacă maica Macaria ar fi acum lângă noi ar spune că aşa a fost rânduit de Cel de Sus să scriem despre mănăstirile din Mitropolia Basarabiei – cea reactivată cu sprijinul Patriarhiei Române şi a Patriarhului Teoctist acum 15 ani – tocmai în ceasurile acestea de sfâşietoare durere pentru Biserica Ortodoxă Română. "Prea Fericitul Teoctist este un om al păcii. Totul trebuie făcut cu încetul, ca să nu iasă tulburare…", ne spunea maica Macaria, pe care am întâlnit-o la Mănăstirea Ulmu, dincolo de Prut, în luna iunie. Ca şi cea de la Durleşti, este una dintre primele care se ridică aici, în noua existenţă a mult încercatei Mitropolii a Basarabiei. "În 1992, când s-a reactivat mitropolia, mănăstirile vechi intraseră deja în jurisdicţia Mitropoliei Moldovei, care ţine de Patriarhia Rusă, aşa că noi ridicăm acum biserici şi mănăstiri de la temelie."
CUVIOASA TEODORA. Mănăstirea Ulmu are hramul Cuvioasei Teodora de Sihla – ca şi Catedrala mitropolitană de la Chişinău. "O sfântă română, ale cărei moaşte din cine ştie ce motive s-au înstrăinat şi se află acum în peştera de la Lavra Pecerska. Am auzit că ucrainenii au ascuns moaştele, pentru că se aud voci care o cer acasă. O cere Mănăstirea Sihăstria şi o cere Sihăstria Sihlei, o cer canoanele, toate strigă după ea: «Vino acasă!». Dar probabil că nu e încă voia sfintei şi a lui Dumnezeu ca moaştele ei să vină acasă." La 7 august este hramul cuvioasei. "Noi avem duhovnic pe părintele exarh Clement de la Iaşi. El va sluji de hramul cuvioasei la Iaşi, dar noi, aici, ţinem slujbele pe vechi şi va veni la 20 august să o pomenim, când e hramul la mănăstire."
PE STIL VECHI. O întrebăm pe maica Macaria de ce în Mitropolia Basarabiei, care este pendinte de Patriarhia Română, se ţin slujbele "pe vechi", ca şi în Mitropolia Moldovei. "Nu peste tot se face aşa, dar noi am hotărât să le ţinem pe stil vechi, pentru că nu este bine să zăpăceşti oamenii dacă ei aşa au apucat." S-a luat această hotărâre chiar dacă toate cele trei măicuţe – cât înseamnă obştea mănăstirii – vin din România, de la Mănăstirea Guranda, judeţul Botoşani. "Am fost toate trei la Mănăstirea Miclăuşeni, apoi la Guranda şi acum am primit ascultare să fim aici", ne spune maica Macaria, care însă, spre deosebire de stareţă şi de cea de-a doua călugăriţă, este totuşi originară din Basarabia, din Suseni. "Eu am trecut prin cinci mănăstiri, dintre care patru în România. Am urmat ascultările ce mi s-au dat. Am plecat în România la studii şi acolo mi-am găsit chemarea", ne mai spune. Reîntoarcerea în Basarabia a considerat-o firească, "pentru că noi, maicile, avem răspundere ascultărilor ce ni se cer. Aici, la Ulmu, am găsit totul ridicat, iar acum se pictează biserica. Nu mi-e greu, deşi acum maicile celelalte sunt mai mult la studii în România".
FORFOTA. Maica ne povesteşte că la Ulmu au existat, la început, mici şicane din partea preotului de la biserica aparţinătoare de Mitropolia Moldovei. Dar nu s-au întâmplat totuşi fapte grave, ca în alte părţi. "Am vorbit cu părintele de la biserica din sat şi l-am făcut să înţeleagă că important este ca locuitorii din sat să vină la biserică, indiferent în care biserică se duc. Atunci când eşti prezent la Liturghie, Dumnezeu lucrează", ne spune. Despre conflictul deschis dintre cele două mitropolii are propria opinie: "Cred că toate sunt cu rânduiala lui Dumnezeu şi nu se ştie dacă nu cumva, prin această forfotă, se va alege ceva. În multe locuri, parohiile au trecut la Mitropolia Basarabiei. Sunt fapte care deranjează, pe care nu e cazul să le numesc eu acum, şi care îi fac pe credincioşi să ceară trecerea la Mitropolia Basarabiei. Eu cred că totul e lucrarea lui Dumnezeu, care se face încetul cu încetul, ca şi oţetul. Noi trebuie să avem răbdare...".


"Scopul călugărului este de a avea mereu mintea trează. Asta, în limbaj teologic, se numeşte «trezvie». Dacă mintea hălăduieşte pe unde vrea ea, atunci călugărul nu se deosebeşte cu nimic de mireni. El trebuie să aibă mintea lipită de Dumnezeu"
maica Macaria

Sfinţii de pe harta României reîntregite
Pe holul îngust ce duce spre chilia maicii Macaria aveam să aflăm un document surprinzător. O hartă a României reîntregite, pe care toţi sfinţii români apar cu chipul şi numele lor, fiecare la locul naşterii sau al afirmării sale. Aflăm că harta aceasta a fost dăruită Mănăstirii Ulmu de Vlad Cubreacov, cunoscut politician basarabean şi nimeni altul decât cumnatul maicii Macaria. "În familia noastră, fraţii şi surorile au studii superioare", ne povesteşte măicuţa. "Surorile mele sunt profesoare de limba română. Ele m-au îndemnat să fac studiile în ţară, mi-au vorbit de Ştefan Vodă, de Mihai Viteazul. Noi nu ştiam despre ei la şcoală. Atât îmi era de urâtă Sala 12, în liceu, pentru că ştiam că acolo fac atâtea istorii – a URSS, a Moldovei etc. –, dar nu şi istoria românilor. Dar în familia mea am fost învăţaţi că suntem români, că am fost asupriţi de ruşi şi trebuie să ne afirmăm identitatea proprie. Pentru că la şcoală ni se zicea că Rusia este mama noastră..."

Mănăstirea Durleşti

Iisus, răstignit pe tricolor

Mănăstirea Durleşti e o oază de credinţă pentru localitatea aceasta, aflată chiar în coasta Chişinăului. E una dintre primele mănăstiri ale Mitropoliei Basarabiei şi se constituie într-un centru de cultură şi spiritualitate românească. Povestea acestui loc aveam s-o aflăm de la stareţul noii mănăstiri, părintele Andrei Caramalău.
Poate nu întâmplător cea dintâi mănăstire a Mitropoliei Basarabiei, reactivată de Patriarhia Română în 1992, este închinată Apostolului Andrei. Aşa cum nu e o întâmplare că aici tricolorul îl întâlneşti pretutindeni, ca un simbol. "Părinte, arboraţi tricolorul peste tot. Clopotele le-aţi vopsit în cele trei culori ale drapelului. La fel, copertina pentru pomeni. Sunteţi naţionalist?", l-am întrebat, observând că însuşi Iisus e răstignit pe tricolor. "Admit că sunt naţionalist, dar nu extremist. În ideea mea, crucea şi drapelul sunt cele două simboluri ale credinţei şi ale naţiunii. Am arborat drapelul – drapelul românesc... – pe paraclisul mănăstirii şi mă aşteptam la critici. N-au fost. Mi s-a făcut doar recomandarea de a pune şi stema Republicii Moldova pe el."
ÎNCEPUTURI. "Povestea Mănăstirii Durleşti este emoţio-nantă şi divină. În 2002, pe acest loc nu era decât o cotă de pământ a doamnei Maria Botnarenco. Am sfinţit terenul, iar în 2003 am iniţiat prin forţe personale construcţia. În 2007, catedrala e acoperită." "Din 2002 până acum, m-am acomodat cu greul", ne spune părintele Andrei Caramalău.
"Greutatea, pentru mine, este o sarcină, nu o povară. Am avut probleme cu administraţia bisericii ruse din Durleşti, atunci când am pornit să fac această mănăstire. Am fost criticaţi, eu şi Mitropolia Basarabiei, de preotul din Durleşti, un rusofon care a încercat prin intimidări să rupă acest leagăn al spiritualităţii româneşti în Durleşti. Înalt Prea Sfinţia Sa Petru, Mitropolitul Basarabiei, ne-a încurajat de multe ori prin prezenţa sa la mănăstire, la slujbe." În 2003, aici era doar un vagon dezafectat, de 9 m lungime.
"Am hotărât să facem în el un spaţiu de rugăciune, o capelă-paraclis, până va fi gata catedrala noastră. Înainte de fiecare slujbă, iarna, trebuia să scoatem zăpada afară din vagon, pentru a ne putea ruga", îşi aminteşte părintele. "Mă bucur că aici vin foarte mulţi tineri. Şi eu, dacă nu eram tânăr, poate nu aveam acelaşi elan. Poate vom fi pomeniţi în diptice… Îmi aduc aminte de Alexandru Macedon, care la sfârşitul vieţii a rugat să fie îngropat cu mâinile scoase afară din criptă: «Cât de mare împărat am fost, nu iau nimic cu mine…» Luăm doar faptele. Aici e cea mai frumoasă teologie: cea a trecerii din lumea asta… Am 31 de ani şi încerc să împletesc spiritualul cu umanul."
MISIONARISM. Biserica Ortodoxă este dinamică. E misionară prin preoţi şi credincioşi. Mitropolia Basarabiei are şi parohii în diasporă, cum sunt cele din sudul Ucrainei, şi preoţii îşi exercită acolo slujba misionară, prin rotaţie. Iar în Basarabia, orice preot e şi puţin misionar. "Am oficiat un pelerinaj la Putna, la 500 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Am adus de acolo fotografii şi am făcut un fotomontaj pe care l-am pus în biserică, să vadă că şi la Durleşti poate exista o Putnă, în spirit. În prim plan se vede sabia lui Ştefan Vodă. Ce vreau să spun e că pentru noi poate exista o sabie a cuvântului. Să fim convingători ca buni români."
VIZIUNEA. "Cum va fi? Aşa cum o visez în fiecare noapte. Ca pe un mic Ierusalim. Cu toate rânduielile, biserica mare, biserica mică, apoi chiliile. Un centru de filantropie. Ca acele vasiliade din trecut"…


"Sfinţii Moldovei? Sfinţii sunt ai noştri şi ei nu trebuie împărţiţi după apartenenţa regională. E greşit să spun că sunt sfinţii Moldovei, pentru că există o singură Moldovă, cea a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Şi un stat unitar român cu sfinţi români"
părintele stareţ Andrei

Binecuvântarea
"Părintelui Andrei, preot harnic al Mitropoliei Basarabiei, cu binecuvântări şi preţuire, † Teoctist. 10.9.2004". Tabloul reprezentându-l pe Patriarhul Teoctist e aşezat, în capela-paraclis, pe locul pe care sunt puse de obicei tablourile votive ale ctitorilor. "Eu, când am primit de la Prea Fericitul acest dar, m-am simţit copleşit şi mi-am spus în sine că nu merit acest apelativ: harnic. Dar e un titlu cu multă răspundere acordat de Prea Fericitul, care e părintele spiritual al tuturor românilor din diaspora – chiar dacă noi nu suntem în diaspora. Prea Fericitul multe lucruri frumoase a auzit despre Mănăstirea Sf. Apostol Andrei din Durleşti şi, în smerenia mea, mă bucur că avem această binecuvântare de la dânsul. Ne rugăm bunului Dumnezeu să fie hărăzit cu zile îndelungate. Ne rugăm ca în 2008, când vom sfinţi mănăstirea, să fie alături de noi…", ne spunea părintele Andrei în luna iunie. Luni, 30 iulie, avea vocea gâtuită de lacrimi. "Nu sunt cuvinte să exprime durerea", ne-a mai spus. Urma să-l însoţească la Bucureşti pe ÎPS Petru, Mitropolitul Basarabiei, pentru a se ruga la catafalcul celui pentru care Basarabia fusese o misiune de suflet.

O pivniţă în Guiness Book

Paharul cu recorduri

Vizitasem cu ani în urmă o altă "cetate subterană", Cricova lui Ştefan cel Mare, şi credeam că ştim la ce trebuie să ne aşteptăm atunci când coborâm într-o cramă basarabeană. La Mileştii-Mici însă aveam să înţelegem ce înseamnă Guinness Book.
Cum cobori de la Chişinău spre Ialoveni, privirea "e inundată" de podgoriile care acoperă fiecare pantă de deal. Primul imbold a fost să rememorăm vorbele unui cunoscut enolog român, Ion Puşcă, originar din Panciu, care ne povestea uimirea sa când, plecând la şcoli mai mari, departe de sat, a văzut cum dealului îi ia locul câmpia: "Până atunci am crezut că lumea întreagă nu-i decât o mare podgorie!". Acolo, "sub Chişinău", cum spun basarabenii (adică la sud de Capitală), aveam să trăim şi noi acest sentiment al lumii care ar putea fi o podgorie uriaşă…
GUINNESS BOOK. Complexul de pivniţe şi galerii de la Mileştii-Mici este cel mai mare din lume – peste 200 km – şi, alături de "Colecţia de Aur" a combinatului (aproape două milioane de sticle de vin de colecţie, multe preţuite la sute de euro sticla) a intrat în Cartea Recordurilor, în 2005, cu certificatul de înregistrare nr. 106439. "Includerea în rândul recordmenilor «Guinness Book» este o recunoaştere pe plan internaţional a vinificaţiei din R. Moldova", ne-a declarat dl Mihail Măciucă, directorul combinatului de vinuri din Mileştii-Mici.
PROHIBIŢII ŞI EMBARGOURI. În perioada în care Mihail Gorbaciov a hotărât "stârpirea" podgoriilor, ne spune dl Mihail Măciucă, "s-a întâmplat că în Basarabia a avut loc o secetă prelungită, care a afectat foarte mult cultura viţei-de-vie. Noi, în Basarabia, am fost puşi în situaţia de a alege între a cheltui enorm pentru a reabilita acele culturi afectate şi a urma indicaţia venită de la Moscova şi a scoate viile. S-a preferat a doua variantă. Iar câţiva ani mai târziu multe dintre aceste terenuri a fost replantată cu vii, o dată cu ieşirea din vigoare a acelei dispoziţii. Probabil că oricum ar fi fost necesar să replantăm o parte din culturi. S-a pierdut un timp preţios pentru producţia de vinuri, pentru că ştiţi că este nevoie de mai mulţi ani pentru ca o vie să intre pe rod". Domnia sa consideră că legea referitoare la podgorii şi la diminuarea producţiei de vinuri şi alcooluri oricum nu era făcută pentru moldoveni, ci pentru alte etnii din cuprinsul Uniunii Sovietice. La fel cum "Trezâlka", celebrul "aşezământ" unde erau duşi, să-şi revină din mahmureală, cei dovediţi a fi băut prea mult "n-a fost la fel de activă ca în alte state din URSS. Basarabeanul, spre deosebire de alte neamuri, are o cultură a vinului care vine din vechime. Să nu uităm că tracii aveau şi ei o avansată cultură a vinului". Întrebat dacă ar găsi similitudini între gestul lui Gorbaciov şi cel făcut în Antichitate de Deceneu – respectiv, arderea viilor –, Mihail Măciucă ne-a mai declarat că, deşi metoda a fost aceeaşi, motivaţiile au fost diferite.
Oricum, pentru economia basarabeană, perioada aceea a fost destul de grea, pentru că este ştiut că bună parte din produsul intern brut are ca sursă industria viei şi vinului. Dificilă este şi actuala situaţie, când importul de vinuri din Moldova în Rusia a fost interzis în martie 2006 de Serviciului federal de supraveghere în domeniul protecţiei drepturilor consumatorilor din Rusia ("Rospotrebnadzor"). Motivul invocat? Vinurile basarabene prezintă "pericol sporit pentru viaţa şi sănătatea oamenilor". Ulterior, Putin şi Voronin, preşedinţii celor două ţări, au ajuns la un acord pentru a reînnoi importul de vin basarabean în Rusia, însă interdicţia continua să funcţioneze, fiind permis, de "Rospotrebnadzor", doar importul de la trei producători, societăţi care aparţin unor investitori ruşi. Reacţia lui Voronin la acest "embargo selectiv" a fost deosebit de dură. El a interzis agenţiei de stat Moldova-Vin să elibereze timbrele de accize pentru alcool până când toţi producătorii de vin nu vor avea acces pe piaţa Rusiei. Ori toţi, ori nici unul!
PROIECTE. Directorul combinatului de vinuri de la Mileştii-Mici, Mihail Măciucă, este de părere că totuşi unitatea pe care o conduce nu va avea de suferit la fel de mult ca alte societăţi, "în primul rând pentru că noi vindem vinuri de calitate, care pot să pătrundă cu succes pe piaţa europeană, şi nu numai. Specialişti din Japonia şi din SUA au stabilit, prin cercetări de laborator, că vinurile noastre, de la Mileştii-Mici, nu conţin substanţe nocive. Exportul nostru nu este strict orientat spre Rusia sau spre ţările din fostul bloc sovietic. Sperăm să câştigăm şi piaţa din Regatul Unit al Marii Britanii, mai ales că Negru de Purcari este un vin care a fost apreciat de Casa Regală. Au crescut vânzările şi pe piaţa internă, mai ales la vinurile de calitate". Recordul înregistrat în Guinness Book este şi o bună reclamă, făcând cunoscut brandul în lume.

"La noi încă nu există cultura brandului. În Republica Moldova, din păcate, nu este recunoscut că brandul poate costa mai mult decât toate activele pe care le ai. La noi se consideră că valoare sunt pământul, clădirile, vinul"
Veaceslav Ioniţă, analist economic basarabean

"Vinul basarabean a fost apreciat şi de capetele încoronate. Negru de Purcari, din care avem şi noi în colecţie, a fost vinul oficial de pe masa Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Sperăm să recâştigăm această calitate"
Mihail Măciucă, director Mileştii-Mici


Brand înregistrat de japonezi
Combinatul de vinuri de calitate de la Mileştii-Mici s-a lovit recent de o problemă legată de recunoaşterea mărcii în lume. O firmă japoneză, As-Set Com din Tokyo, a înregistrat brandul "Mileştii-Mici". Motivul? Posibilitatea de a influenţa intrarea vinului basarabean pe piaţa niponă, producătorul şi importatorul urmând să plătească o taxă deţinătorului brandului, în cazul distribuirii vinului pe teritoriul Japoniei. Vinificatorul basarabean a aflat despre acest lucru când a depus cererea de înregistrare internaţională a mărcii Mileştii-Mici la Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, la Madrid. După ce la începutul acestui an vinurile de la Mileştii-Mici începuseră să câştige interesul consumatorului japonez, acum este necesară regândirea strategia pentru piaţa niponă. Combinatul a contestat în judecată dreptul
de înregsitrare a mărcii sale de o altă companie.

Condriţa şi gafa lui Voronin

Condriţa, aura durerii

“Poltava”, celebra şosea care leagă Leuşenii (punctul de vamă cu România) de Chişinău şi apoi de marile oraşe ale fostului Imperiu Sovietic, era închisă pentru modernizare în luna iunie. Dacă însă voiai să vizitezi cele două mănăstiri din mijlocul Codrilor, Condriţa şi Hâncu, atunci făceai abstracţie de semnul “trecerea interzisă” şi porneai pe şoseaua atât de netedă încât îţi venea să te întrebi dacă nu cumva ai trecut pe neştiute în altă ţară.
Între vila rezidenţială a preşedintelui R. Moldova, Vladimir Voronin, şi Mănăstirea Condriţa nu-i nici cale de zece minute s-o baţi cu piciorul. Când am vizitat noi mănăstirea, Voronin – aflat la al doilea mandat – nu dăduse pe-acolo decât o dată, şi-atunci pe fugă.
LEGENDĂ ŞI ISTORIE. Pe “drumul preşedintelui”, după o verificare de rutină a poliţiştilor basarabeni, scăpăm neamendaţi, căci e duminică şi e dreptul oricărui creştin să meargă la sfânta mănăstire. Noi urmăm indicatorul spre Condriţa, iar maşina simte imediat deosebirea: drumul e mai degrabă o suită de gropi. Oprim pieziş, cam pe acolo unde ar trebui să fie poarta mănăstirii. Trecem pe lângă un tractor pe butuci, atât de vechi încât e probabil să fie de pe vremea când aici, în mănăstire, a fost şcoală de silvicultură. Aceasta a fost prima destinaţie dată lăcaşului de cult după închiderea lui, în 1947. Călugării, împreună cu ultimul lor stareţ, au fost mutaţi în Mănăstirile Căpriana şi Suruceni, iar toată averea Condriţei a fost prădată. Au scăpat doar câteva documente, cărţi bisericeşti şi icoane vechi, pe care unul dintre monahi le-a luat la Căpriana. Întoarse Condriţei după 1993 (anul redeschiderii), au fost distruse definitiv într-un incendiu care a afectat mănăstirea acum câţiva ani. O “aură a durerii” acoperă acest lăcaş creştin. Viaţa monahală este atât de aspră încât adeseori, nefăcând faţă nevoinţelor la care sunt supuşi, mulţi tineri care vin să se călugărească la Condriţa pleacă după primele luni de “posluşnicie” (ascultare monahală).
RECONSTRUCŢIE. În curtea mănăstirii nu e ţipenie de om. Intrăm în biserica de vară, în căutarea unui monah. Într-o strană, o măicuţă veghează iconiţele puse la vânzare. O întrebăm care e soarta mănăstirii: “Trece Voronin pe-aici, măicuţă?”. “A fost o dată, acu vro’ doi ani, şi-a zis că o să ne-ajute. Dar n-a mai fost de-atunci. Se descurcă şi ei, părinţii, cum pot.” Asta înseamnă că sunt la mila creştinului de rând. “Multe lucrări sunt executate de călugări, iar meşterii sunt plătiţi din puţinul care-l strângem. Adeseori ei lucrează doar... pentru ispăşirea pe lumea cealalată a păcatelor de pe lumea asta.”
ÎNTRUNIREA. Potrivit ziarului basarabean “Flux”, la 10 iulie, preşedintele Vladimir Voronin s-a aflat din noupentru câteva ore la Condriţa. Însă nu pentru a aprinde o lumânare... Nemulţumit de rezultatele alegerilor locale din vara anului 2007, Voronin i-a convocat pe protopopii şi secretarii de eparhii din Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove, în prezenţa Mitropolitului Vladimir, la Mănăstirea Condriţa. Aici a găsit cu cale să îi mustre pe preacucernicii părinţi că nu s-au implicat mai mult în convingerea oamenilor să-i voteze pe comunişti. El a cerut hotărât susţinerea comuniştilor la alegerile din 2009. Întrunirea a avut loc în biserica de vară, unde, făcând abstracţie de faptul că nu se afla în sediul PCRM, ci dinaintea sfintelor icoane, Vladimir Voronin a declarat, pentru a proba “legitimitatea” cererilor sale: “Nicăieri în Vechiul sau Noul Testament nu veţi găsi nimic rău despre comunişti”, “între ideologia comunistă şi doctrina creştină sunt foarte multe asemănări şi, după părerea noastră, a comuniştilor, Iisus Hristos a fost primul comunist”. Mai trist este că PS Episcopul Marchel i-a sugerat preşedintelui ca o astfel de adunare să aibă loc la Condriţa în fiecare an, la aceeaşi dată. Totuşi, nu toată preoţimea adunată acolo a fost de aceeaşi părere. Unii dintre părinţi la încheierea “întrunirii” au sugerat resfinţirea lăcaşului, după aşa o blasfemie, mai spun jurnaliştii de la “Flux”.


Destin
După cum zic bătrânii, mănăstirea trebuie să-şi fi luat numele de la haiducul Condrea, care-şi avea sălaşul pe-aici, pe undeva, într-o peşteră din Codri. Într-o poiană zisă “a lui Condrea” au ridicat mănăstire ieromonahul Iosif şi câţiva fraţi ai săi de la Mănăstirea Căpriana. Era în 1783, dar nici asta nu-i foarte sigur. Actele de atunci – Condriţa era doar un schit – au fost duse de stareţii bulgari ai Căprianei la Muntele Athos. În veacul al XIX-lea s-au înălţat cele două biserici: “Sf. Nicolae” şi “Adormirea Maicii Domnului”. S-au construit una după alta trapeza, chiliile, cerdacul, arhondaricul şi zestrea i-a crescut cu 61 de hectare de pământ. După Marea Unire, schitul a devenit mănăstire, prosperând până în 1946, când o clădire i-a fost rechiziţionată pentru şcoala de silvicultură. Un an mai târziu, mănăstirea a fost închisă. Aici, sovieticii au înfiinţat “tabăra de odihnă pentru pionieri şi octombrei «Zoia Kosmodemianskaia»“.


Angajament
“Domnule preşedinte, v-am susţinut şi vă vom susţine, dar, dacă mitropolitul o să ne dea «zelionîi svet»(lumina verde – n.r.), noi fără nici o reţinere vom îndemna pe oameni să voteze partidul comunist”
PS Episcopul Marchel

“Nicăieri în Vechiul sau Noul Testament nu veţi găsi nimic rău despre comunişti”
Vladimir Voronin,preşedintele R. Moldova

Ctitoria stolnicului Hâncu

Mănăstirea Hâncu şi prigoana comunistă

Unii spun că noua faţă a comunismului în fosta URSS este profund spiritualizată, religioasă. Alţii afirmă că, dimpotrivă, brusca reîntoarcere la valorile credinţei a comuniştilor nu este decât o mască, având un pronunţat caracter electoral.
Dacă Vladimir Putin este considerat “reîntregitorul Bisericii Ortodoxe Ruse”, omologul şi tizul său basarabean, Vladimir Voronin, s-a grăbit să îi urmeze exemplul. Imediat după venirea sa la putere a pornit o amplă campanie de strângere de fonduri şi reabilitare a unor mănăstiri. Bineînţeles, au fost alese cele în jurul cărora legenda ctitorilor trecutului se putea împlini cu o comandată legendă a “ctitorului” contemporan.
Căpriana s-a aflat în vârtejul acestei bruşte convertiri cu iz politic. Dar şi Mănăstirea Hâncu, unde s-a amenajat un spaţiu de cazare ultramodern, menit să-l găzduiască pe patriarhul Alexei al Moscovei. Tot aici se ridică o catedrală care uimeşte prin dimensiuni nefireşti, gata să-l strivească pe creştinul umil. Dinaintea ei, trecutul însuşi e strivit. Cine mai are vreme să-şi amintească de marele stolnic Mihalcea Hâncu, cel care în 1678 punea temelia acestei mănăstiri aici, pe pământurile lui, la rugămintea fiicei sale, Parascheva, care va deveni prima călugăriţă a aşezământului monahal închinat Cuvioasei Parascheva. Distrusă de tătari, mănăstirea a fost reabilitată în secolul al XIX-lea de egumenul Varlaam al II-lea şi tot de acest loc se leagă începutul vieţii monahale de obşte, în Basarabia, în timpul mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni. Desfiinţată în 1956, mănăstirea a revenit în drepturile ei, puţin câte puţin, după 1990.
SCENARII DIABOLICE. Despre istoria locului am fi vrut să aflăm mai multe, dar ne-a fost imposibil să discutăm cu maica stareţă Parascheva Cazacu sau cu oricine altcineva din conducerea mănăstirii – calitatea noastră de ziarişti români, chiar şi cu binecuvântare de la Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove, pentru a face această documentare, nu ne era nicidecum de folos. Am apelat atunci la cel mai documentat cronicar modern al mănăstirilor basarabene, jurnalistul Dinu Rusu, autor al unui studiu amplu privind calvarul comunităţilor monahale din Basarabia, în anii ateismului sovietic. “În «Proiectul de închidere a mănăstirilor din R.S.S. Moldovenească», elaborat în septembrie 1949, Romenski referindu-se la starea de lucruri de la Mănăstirea Hâncu menţionează lipsa spiritului gospodăresc şi aflarea într-o stare jalnică a construcţiilor. De asemenea, acesta remarcă faptul că pământurile mănăstirii sunt rău lucrate, viile şi livezile sunt distruse. «Docladurile» erau în spiritul vremii şi dorinţei ideologice. După fel de fel de legi stupide adoptate de sovietici, care puneau pe butuci mănăstirile, acelaşi Romenski spune că încă un argument de închidere a lăcaşului de la Hâncu îl reprezintă starea economică precară şi descoperirea unor boli contagioase. Scenarii diabolice, puse în practică doar că aşa spunea ideologia comunistă, care nu era compatibilă cu religia.” (Ne amintim, nu-i aşa?, că tot în urma unui astfel de complot murdar, la Căpriana călugării fuseseră acuzaţi de violuri, fiind şi “descoperiţi” ca suferinzi de blenoragie şi sifilis.)
LECŢIA DE ATEISM. Răfuiala “ateilor sovietici” cu Mănăstirea Hâncu, spune Dinu Rusu, a început încă din anul 1944, când aşezământului monahal i-au fost confiscate toate pământurile. Totuşi, călugării reuşesc să reziste tuturor umilinţelor încă 12 ani, când sunt alungaţi, şi lăcaşul este închis. Mănăstirea capătă alte destinaţii: staţiune de odihnă pentru studenţi şi sanatoriu pentru boli pulmonare. Şi, parcă pentru a alunga cu totul Duhul Sfânt care sălăşluia în aceste locuri, “Biserica de vară «Sfânta Cuvioasă Parascheva» este transformată în club, mai-marii având grijă de educaţia ateistă”, aici fiind organizate “lecţii de promovare a învăţăturilor marxist-leniniste” ori “sunt prezentate scenete care-l batjocoresc pe Dumnezeu”.
Două însemne sunt actuale la Hâncu: apa minerală cu numele mănăstirii şi clădirea imensă a noii catedrale.



“Multe pagini frumoase, numeroase ca stelele în cer, a scris această familie (a stolnicului Mihalcea Hâncu – n.r.) în Letopiseţul suferinţei poporului nostru”
A.D. Xenopol,istoric


“Ateii sovietici doreau cu orice preţ închiderea Mănăstirii Hâncu. Ei vedeau un real pericol în existenţa acestui lăcaş în inima codrului, pentru că aici veneau mii de enoriaşi. În 1944, a început răfuiala cu Mănăstirea Hâncu, astfel acesteia fiindu-i luate toate pământurile. Peste 12 ani, călugării care nu doresc să părăsească mănăstirea sunt alungaţi, iar sfântul lăcaş este închis”
Dinu Rusu,jurnalist basarabean


Părintele Mina
În 1944, când Basarabia a fost din nou pierdută, mulţi dintre călugării de la Mănăstirea Hâncu – fervenţi susţinători ai cauzei României Mari – au fost nevoiţi să plece în bejenie. Cei mai mulţi dintre ei, cu o bună parte din tezaurul mănăstirii, au ales să se refugieze la Mănăstirea Balaciu din judeţul Ialomiţa. Mai târziu, unii dintre monahii basarabeni refugiaţi în România au intrat în vizorul comuniştilor care au venit la putere în ţara noastră, iar prigoana i-a ajuns şi dincoace de Prut, fiind întemniţaţi la Brăila sau Galaţi. Părintele arhimandrit Mina Dobzeu, de la Huşi, a fost el însuşi monah la Mănăstirea Hâncu. Născut în satul Grozăveşti, judeţul Lăpuşna, Basarabia, la 5 noiembrie 1921, acesta se călugărise în anul 1935 la numai 13 ani şi jumătate. În ’44 era însă deja pe frontul de vest, fiind luat în armată. S-a reîntors la viaţa monahală imediat după război, dar şi sfinţia sa avea să cunoască ororile închisorilor comuniste, fiind încarcerat de trei ori, prima dată în 1948, la Galaţi.