Cuviosul Macarie de la Saharna

Martirizat de comunişti, canonizat la Saharna


Există în Basarabia o nevoie de legendă cum n-am mai văzut în altă parte. Uneori ai impresia că legenda se substituie cu totul istoriei adevărate. Alteori o susţine, alteori o înfruntă. Un astfel de loc este şi Saharna, despre care ştim că e pomenită în 1495 într-un uric prin care Ştefan cel Mare întăreşte împărţeala între urmaşii lui Sima Rugină.
Satul Saharnei trebuie să fie mai vechi de anul atestării documentare (există şi două situri arheologice dacice). Cât despre numele lui, sunt două legende. Una pomeneşte un pescar de la Nistru numit “Zahar”, care şi-ar fi făcut casă aici, şi pe lângă el au venit şi alţii. A doua vorbeşte despre un călugăr numit “Zaher” sau “Zaharia”, a cărui credinţă a făcut să fie duhovnicul locuitorilor din zonă şi de la care şi-ar fi luat numele apa râului şi valea, şi-odată cu ele mănăstirea, apoi satul.
SANCTIFICAREA CUVIOSULUI MACARIE DE LA SAHARNA. Despre un alt duhovnic al mănăstirii, ultimul înainte de închiderea acesteia de către comunişti în 1964, se vorbeşte astăzi cu asiduitate. În 1888 se năştea, nu departe de mănăstire, în satul Buciuşca, raionul Rezina, cel care avea să fie canonizat în zilele noastre sub numele de Cuviosul Macarie de la Saharna. Mihai Tincu şi-a găsit de la o vârstă mică chemarea spre viaţa monahală. La 12 ani a cerut părinţilor să fie dus la mănăstire, dar stareţului de atunci i s-a părut prea fraged pentru o asemenea chemare. Până la urmă, discutând cu copilul, a fost de acord să îl primească în mănăstire. După noviciat, copilul a primit numele de Macarie. Virtuţile sale aveau să-l convingă pe stareţ să-i încredinţeze misiunea de duhovnic. Dovezile despre minunile pe care le săvârşea călugărul Macarie nu au întârziat să apară. Cele mai multe sunt relatări despre vindecarea miraculoasă a unor boli incurabile.
În 1918, când Saharna a devenit mănăstire de maici, călugărul Macarie şi-a urmat şi el drumul, mai întâi la Noul Neamţ, apoi la Suruceni. Dar s-a întors ca părinte duhovnic al maicilor de la Saharna, căci nu putea sta departe de locul spre care fusese chemat întâi. În anii ’50 a fost transferat la Mănăstirea Cuşelăuca, de unde soldaţii sovietici l-au ridicat într-o noapte de iarnă să-l ducă în Siberia. Dar s-a întâmplat o minune şi părintele a căzut din sanie fără ca soldaţii să-şi dea seama. Desculţ, s-a întors la Cuşelăuca, unde maicile l-au îngrijit, şi apoi a plecat spre Saharna, unde în 1964 mănăstirea s-a închis şi a fost transformată în spital de nebuni. Bisericile: una – depozit, cealaltă discotecă.
Părintele Macarie s-a mutat într-un bordei pe care şi-l ridicase în marginea satului şi unde noaptea boteza, cununa şi îi învăţa pe oameni să nu-şi piardă credinţa în Dumnezeu. Ura sovieticilor pentru credinţa lui neclintită era atât de mare, încât, în ciuda vârstei lui, era luat împreună că alţi săteni la cărat piatră din cariere sau la făcut drumuri. S-a mutat în satul său, iar în noaptea de 22 spre 23 aprilie 1969, la 81 de ani, părintele Macarie s-a stins “având lumina pe faţă”. A fost îngropat în cimitirul satului şi, de acolo, în anul 1995, sfinţii călugări de la Saharna au primit învoire să îi ridice osemintele şi să le mute în cimitirul mănăstirii. “Atunci l-au aflat pe sfântul neputred şi mirosind a mir, ceea ce era semn de sfinţenie. În acelaşi an ÎPS Vladimir, Mitropolitul Chişinăului, a oficiat canonizarea locală, cu titlul de “Preacuviosul Macarie de la Saharna”, urmând ca să se înainteze la Patriarhia Moscovei dosarul pentru sanctificarea sa. “Este cel dintâi martir al basarabenilor care a fost canonizat în Moldova postsovietică”, ne spune părintele-bibliotecar.
La moaştele de la Saharna vin astăzi să se roage credincioşi din toată Moldova. O vorbă s-a perpetuat în veac, aici: “Când cineva nu mai avea putere, spunea: «Nu am decât să mă duc la Saharna să mă vindec». Sensul s-a schimbat de-a lungul vremii. Înainte de sovietici, asta însemna să vii să te cureţi şi să te rogi la mănăstire. Apoi – să te vindeci de vreo boală psihică la ospiciul de nebuni. Astăzi a veni să te vindeci la Saharna înseamnă din nou a-ţi căuta liniştea sufletească şi alinarea la moaştele Preacuviosului Macarie.”
MIC DEJUN LA MĂNĂSTIRE. Plecasem şi noi într-un pelerinaj spre mănăstirea care adăposteşte moaştele cuviosului. Nu apucasem să luăm micul dejun, dar, cum Dumnezeu le ştie la toate rostul, n-aveam să rămânem flămânzi în dimineaţa aceea, căci primul lucru pe care l-a făcut părintele stareţ Adrian Baciu a fost să ne invite în trapeză, la o simplă masă mănăstirească. Cu toate că nu era nici 8 dimineaţa, pe masa lungă a trapezei stăteau înşirate samovare cu ceai şi... castroane cu borş. “Luaţi, luaţi, nu vă sfiiţi!”, am fost îndemnaţi. “Noi, aici, la mănăstire, mâncăm după cum are fiecare ascultare. Cei care merg la muncă, la câmp, la vaci... trebuie să aibă putere, şi-atunci mănâncă un borş verde, cu multe legume. Cei care au ascultare la munci mai uşoare iau un ceai şi povidlă (un fel de gem).” După cuvenita închinare şi mulţumire lui Dumnezeu pentru pâinea cea de fiecare zi, ne-am pornit, cu binecuvântarea părintelui stareţ Adrian Baciu, către schitul Buneivestiri, împreună cu călugărul-bibliotecar, ce primise ascultare să ne însoţească şi să ne fie ghid.
SCHITUL BUNEIVESTIRI. “Istoria mănăstirii rupestre începe, probabil, în secolele X-XII. Nu ştim însă nimic despre întemeietorii şi vieţuitorii acestor sfinte lăcaşuri până târziu, în secolele XVII-XVIII. Chiar şi de atunci au rămas puţine documente. De câte ori am încercat să aflăm ceva mai mult, ni s-a spus că în timpul sovieticilor arhivele au fost arse” – începe a ne lămuri monahul povestea locului spre care ne îndreptăm. Aflat la mai puţin de 500 m distanţă deMănăstirea Sfânta Treime, locuită şi astăzi, Schitul Bunevestiri, săpat în stâncă, este accesibil numai pe o cărare îngustă, ce urcă şi apoi trece peste apa râuleţului Saharna, care tocmai face un salt peste unul dintre cele 22 de praguri ale sale. Restaurat încă de la începutul anilor ’90 mănăstirea Saharna este una dintre primele care s-au redeschis după 1991, în Basarabia, iar dintre primii monahi care au vieţuit aici, atunci, s-au ales mai mulţi dintre stareţii altor mănăstiri basarabene reînviate în ultimii 15 ani), complexul monahal rupestru cuprinde o bisericuţă şi câteva chili. Zidul de piatră e văruit, pe afară, cu alb şi albastru. Sineală, cum se zice prin partea locului.
Cum păşeşti înăuntru, liniştea te învăluie. Într-o firidă, o candelă împrăştie lumină roşiatică şi pare că Maica Domnului din icoană poartă hlamidă de foc. În semiîntunericul şi răceala pietrei pătrunde o credinţă locală: într-o zi unui vieţuitor din vechea mănăstire rupestră i s-a arătat chipul luminos al Maicii Domnului, sus pe stânca de-i zice acum “Grimidon”. Călugării au urcat şi au descoperit o amprentă de picior în piatră. S-a considerat a fi “o vestire divină” şi un semn al “purităţii dumnezeieşti a acestui loc” şi de aceea, nu peste puţină vreme, aici s-a ridicat o nouă biserică.
VARTOLOMEU MÂNĂSTRÂMBĂ. Alte legende vorbesc însă despre “reîntemeierea” vieţii monahale la Saharna, în urma aceluiaşi vis, pe care însă l-a avut nu un vieţuitor din vechime al schitului rupestru, ci călugărul Vartolomeu Krivorucikoi, adică “Ciungul” sau “Mânăstrâmbă”, cum i se mai spunea în popor, deoarece în tinereţe, înainte de a se călugări, participând la o vânătoare, “îşi calicise braţul” (aici, cu sensul că şi-l ologise). Până către secolele XV-XVI cele trei văi stâncoase din apropierea Nistrului – între care şi valea râuleţului Saharna – erau locuite de sihaştri, de la care ne-a rămas şi complexul monastic rupestru. Dar, în urma invaziilor tătare, cazace şi leşeşti, schitul Saharnei a fost părăsit, s-a ruinat şi aşa l-a aflat în anul 1776 schimonahul Vartolomeu Mânăstrâmbă, care, după ce nevoise mai mulţi ani în mănăstirile din Rusia, se întoarce în Moldova cu gândul de a-şi continua viaţa schimnicească aici.
Este atras de locurile Saharnei, despre care auzise fel de fel de legende, şi adună mai întâi o comunitate mică de călugări, care vieţuiesc în chiliile vechi, din stâncă, în vreme ce Vartolomeu caută locul de ridicare a unui nou aşezământ. El trăieşte patruzeci de zile nevoindu-se în post şi rugăciune, sperând că Divinitatea îi va trimite un semn. Şi în cea de a patruzecea zi, Maica Domnului i s-a arătat înconjurată de foc, pe stânca cea înaltă a Grimidonului, indicând cu mâna în ce loc anume să ridice mănăstirea. “Când au fost şi au căutat, călugării au găsit urma Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu în piatră şi au ridicat o capelă, în cinstea ei, chiar deasupra acelei urme”, ne spune monahul-ghid. În locul arătat de Maica Domnului, Vartolomeu Mânăstrâmbă a ridicat biserica şi mănăstirea închinate Sfintei Treimi. În 1798, stareţul s-a dus la cele sfinte, urmându-i Paisie, care a continuat munca sa. În 1820 a fost terminată construcţia, biserica fiind sfinţită de mitropolitul Veniamin Costache. În 1886 era sfinţită şi a doua biserică, cea de iarnă, cu hramul Naşterii Maicii Domnului. Astăzi, după renaşterea mănăstirii se pun temeliile unei catedrale care să dea seamă viitorului despre un trecut bogat în har.



Credinţa nu are graniţe

În curtea mănăstirii, un tânăr îmbrăcat cu haine de mirean ne opreşte să ne spună că e bucuros că a întâlnit români! “Au mai fost pe aici nişte români, din Giurgiu, acum o lună. Sunt fericit pentru fiecare român care vine! Acum, că e mai greu pentru basarabeni să treacă în România fără viză, cred că e bine să trecem noi mai des la ei, să venim în Basarabia şi să încercăm să păstrăm legătura asta de frăţietate, de sânge...”
DE COPIL, LA MÂNĂSTIRE. Se numeşte Ion Dragoş Cipar. “Cipariu... Aşa ar fi trebuit să scrie în buletin, dar în secolul al XIX-lea ungurii au schimbat numele de familie la o parte din neamul nostru”, ne mai spune. “Tatăl meu era chiar din Panade, Alba, unde s-a născut şi marele istoric Timotei Cipariu. Când aveam 12 ani, erau şi nişte probleme în familie, părinţii au plecat din ţară şi m-au lăsat în grija unui unchi care era călugăr, la Cernica. Unchiu’ a murit, iar eu nu am putut să merg la seminar, cum mi-am dorit. Eram prea mic să fiu primit în mănăstire, dar nici nu mai avea cine să-mi poarte de grijă. De la Cernica, am plecat la Alba-Iulia, la Episcopie. Mi-a fost duhovnic părintele Andrei. El m-a mai învăţat, m-a ajutat să răzbesc. Am făcut de toate, pe şantierele de construcţii, apoi am urmat cursuri de calificare, ca zidar. Începusem să câştig bani, dar nu-mi găseam liniştea sufletească...”
“ASCULTARE” LA SAHARNA. Cum se face că, de la Alba-Iulia, din vestul României, l-am găsit pe Ion Dragoş Cipar tocmai la apa Nistrului, la Saharna? “Strânsesem ceva bani şi m-am pornit într-o excursie prin Moldova, Ucraina şi mai departe, în Rusia, până în Siberia.
Voiam să cunosc mănăstirile din partea asta de lume. Făceam un pelerinaj la locurile sfinte. Dar am ajuns aici, la Saharna, şi am ştiut deodată că ăsta e locul pe care l-am căutat mereu.” Ar fi putut să muncească pe un şantier în România, dar a preferat mănăstirea basarabeană. “Căutam hrană sufletească, nu trupească.” Acum, la Saharna, face “ascultare” oriunde e nevoie – la bucătărie, la trapeză, la câmp sau la strânsul banilor pentru clădirea noii biserici. “Se va face o catedrală mai la deal, lângă cimitir. Au săpat deja pentru fundaţie, dar trebuie să fie foarte adâncă...” De ce? “Cei care sunt acum la putere, au zis că se poate ridica o catedrală, dar să nu fie turla mai înaltă decât a bisericii acesteia lângă care stăm. Şi cum catedrala va fi mai la deal, vă daţi seama că va trebui... îngropată în piatră.” Asta ne-aduce aminte de poruncile tătarilor, care tot aşa n-au permis, o vreme, basarabenilor să-şi facă lăcaşuri de cult decât dacă nu întreceau înălţimea unui călăreţ călare. Şi atunci ei le-au făcut... îngropate pe jumătate.
Ion Dragoş Cipar şi-ar dori să lucreze la zidirea noii biserici, ca membru în obştea mănăstirii. “Aş putea să fiu primit în mănăstire, ca frate, în august sau cel mai târziu în decembrie, de Crăciun...” Nu ştie însă prea bine cum se pot rezolva anumite probleme care ţin de legalitatea şederii lui în Republica Moldova. Nu e prea uşor să fii român şi să vrei să te călugăreşti în Basarabia...




Crucea eroilor ardeleni

În curtea mănăstirii se află o cruce de lemn, sculptată în stil maramureşean, pe care scrie: “Eroilor ardeleni morţi în războiul sfânt”. Crucea a fost protejată şi ascunsă de locuitorii din Saharna, astfel că a trecut negăsită de nimeni prin anii sovietizării Moldovei. O dată cu redeschiderea mănăstirii de la Saharna, ea şi-a găsit locul în sfântul lăcaş. Troiţa este de o frumuseţe nesofisticată, şi, după istoriile locale, a fost sculptată de un român, care a adus-o şi a pus-o în capul satului, în memoria camarazilor lui morţi în bătăliile de la Nistru. După cel de-al doilea război mondial, crucea a dispărut şi a reapărut recent.