Mănăstirea Noul Neamţ de la Chiţcani

Fiica Mănăstirii Neamţ din vechea Moldovă

Despre Mănăstirea Noul Neamţ de la Chiţcani se spune că este "fiica Mănăstirii Neamţ din Carpaţii Moldovei vechi". În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în urma secularizării averilor mănăstireşti, în vechea lavră a Neamţului s-au iscat nemulţumiri şi, ca urmare, mai mulţi monahi, în frunte cu duhovnicul Andronic Popovici, au trecut Prutul, ajungând la Chiţcani, unde se afla o moşie a mănăstirii.
Pornisem la drum, spre graniţa transnistreană, cu un fior de teamă cuibărit în suflet, într-un automobil în care se mai aflau părintele Andrei Deleu, purtătorul de cuvânt al Mitropoliei Basarabiei, şi părintele Andrei Caramalău, stareţul Mănăstirii Durleşti, care avea, în dimineaţa aceea, ceva din imaginea unui preot-haiduc din alt veac. Am trecut prin vamă şi apoi prin toate barierele cu pază militară sau paramilitară care ne-au ieşit în cale, cu ajutorul şoferului maşinii, Vladimir, care-a susţinut tot greul dialogurilor în limba rusă. Prima oprire mai lungă am făcut-o sub dealul dincolo de care se vedea înălţându-se clopotniţa mănăstirii.
ULIŢA LENINA. Un gard pe care sta prinsă o tăbliţă cu litere ruseşti: "Uliţa Lenina". Alături, un magazin minuscul, în care găseai "di tăti". Moft de turist: ne-am cumpărat coniac Kvint, la un preţ de cinci ori mai mic decât la Chişinău, siliotca, adică peşte uscat şi foarte sărat (vândut în pachete mici), şi-o pâine rotundă şi neagră. Dintre toate aceste "suveniruri" – pe care le-am obţinut pe câţiva dolari, vorbind româneşte cu vânzătoarea ce ne răspundea, dezinvolt, în ruseşte – pâinea aceea avea, nu ştim de ce, gustul... liniştii, al siguranţei. Al unei linişti şi al unei siguranţe la care transnistrenii încă speră.
O DIMINEAŢĂ LA NOUL NEAMŢ. Am ajuns la mănăstire la ceasul liturghiei şi am urcat curând în surprinzătoarea clopotniţă cu cinci niveluri şi 12 clopote, de unde am putut admira în voie frumoasa aşezare a lăcaşului monahal, în acea peninsulă "croită" de apele Nistrului. Noul Neamţ se află în Transnistria, dar... nu "dincolo de Nistru".
Alături de alte câteva localităţi din dreapta fluviului, ea se află totuşi "dincolo de graniţă", în cuprinsul autoproclamatei republici transnistrene. Din punctul de vedere al administraţiei religioase, însă, mănăstirea aparţine de Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove. "Misiunea noastră, aici, este în primul rând rugăciunea" – avea să ne spună ceva mai târziu monahul Alexei, bibliotecarul mănăstirii. "În zona aceasta de conflict, noi ne stăruim să menţinem pacea cum putem, cu mijloacele credinţei. Dragostea creştină îi uneşte pe toţi cei care vin la mănăstirea noastră să se roage, şi din Rusia, şi din Ucraina, şi din România, şi de la Chişinău sau Tiraspol".
PUŢINĂ ISTORIE. Era în anul 1861, iar Basarabia se afla în Imperiul Ţarist. Ieromonahul Teofan Cristea (înaintaş al patriarhului Miron Cristea de mai târziu) cere mitropoliei de la Chişinău binecuvântarea de a înfiinţa o nouă mănăstire, la Chiţcani, cu monahii veniţi de la "vechiul Neamţ". Ţarul Alexandru al II-lea le va da şi el permisiunea printr-un ucaz din 1864. Se construiesc apoi cele patru biserici ale mănăstirii, chiliile, trapeza, iar în 1912 se începe ridicarea clopotniţei, care va avea la sfârşit o înălţime de 64 de metri. O dată cu unirea Basarabiei cu România, în 1918, Mănăstirea Noul Neamţ va cunoaşte o mare dezvoltare, devenind una dintre cele mai înstărite din întregul regat. În anul 1945, sovieticii aveau să îl aresteze pe stareţul de atunci al mănăstirii, Auxeniu Munteanu. Mănăstirea e închisă în 1961, fiind trasformată în "spital de oftigă" (de tuberculoşi). Unii dintre monahi pleacă în bejenie, ajungând şi în România, la Schitul Balamuci, şi aducând cu ei o parte dintre odoarele bisericeşti. După unele legende, aceste odoare sunt îngropate în ţarină, lângă schit. După altele, sunt ascunse într-o sobă. Cert este că Icoana făcătoare de minuni de la Noul Neamţ a fost descoperită şi se află şi acum la Mănăstirea Căldăruşani, în România. "Părintele patriarh Teoctist ne-a spus, când l-am văzut la Bucureşti, că ne va aduce cu mâna lui icoana înapoi, atunci când se vor schimba lucrurile în Transnistria" – avea să ne spună părintele stareţ Paisie Cecan, în luna iunie. Timpurile sunt capricioase, însă...
URMAŞII SFĂNTULUI PAISIE. "A fost voia Cuviosului Paisie Velicicovski de la Neamţ, care, cu harul său, i-a trimis atunci, în 1859-1861, pe monahii vechiului Neamţ să întemeieze mănăstire aici", ne spune părintele stareţ Paisie Cecan. "A fost voia lui Dumnezeu ca atunci şi ca în prezent, din 1992, de când s-a redeschis mănăstirea de către părintele Dorimedont, să ne aflăm la hotarele Moldovei. Moldova lui Ştefan cel Mare. Mănăstirea noastră continuă lucrul bun, dumnezeiesc, care ne leagă de vechiul Neamţ". Despre anii războiului moldoveano-transnistrean ne declară: "Episcopul Dorimedont, fie-i ţărâna uşoară!, care era atunci stareţul mănăstirii, a vorbit la radio, la Tiraspol, şi în română, şi în rusă. A spus că acest lucru nu trebuia să se întâmple, că Dumnezeu nu iubeşte vărsarea de sânge".
Am admirat în ziua aceea întregul aşezământ monahal, trecând prin muzeul bogat – am găsit acolo, între altele, o carte religioasă veche, în mai multe limbi, "întoarsă mănăstirii" după ce, printr-un capriciu al sorţii, îşi găsise adăpost, vreme de câteva decenii, la... vechiul Neamţ, în România – şi prin biblioteca aflată în reorganizare şi am făcut un ultim popas în beciul mănăstirii, săpat de cei dintâi vieţuitori ai mănăstirii Noul Neamţ. Acolo, cu un pahar cu vin roşu în mână, monahii-gazdă şi preoţii-oaspeţi, deşi aparţinători de două mitropolii aflate în dispută, în Basarabia, şi-au unit glasurile pentru a cânta, cu voci de arhangheli, "Când a fost să moară Ştefan"...


"Chiţcanii, deveniţi Noul Neamţ, reprezintau, ce e dreptul, marele curent de învăţătură trezit în Moldova prin mişcarea lui Paisie, dar, acesta însuşi fiind rus, renaşterea-i bisericească avea periculoase slăbiciuni pentru acea civilizaţie nouă care era să caute a deznaţionaliza pe moldoveni"
Nicolae Iorga


"Această regiune e deosebită. Suntem datori ca pe toţi să-i aducem la Dumnezeu, la mântuire"

"Mănăstirea noastră e frumoasă, dar e pe un teritoriu dificil. Românii să nu se teamă însă de vămi. Ar fi bine să vină cât mai mulţi, să ne încurajeze. Fiecare are misiunea lui, de aceea noi mulţumim lui Dumnezeu pentru crucea pe care ne-a dat-o!"
Egumenul Paisie Cecan


"În zona aceasta de conflict ne stăruim să menţinem pacea cum putem, cu mijloacele credinţei. Dragostea creştină îi uneşte pe toţi cei care vin la mănăstirea noastră să se roage, şi din Rusia, şi din Ucraina, şi din România, şi de la Chişinău ori Tiraspol"
Diaconul Alexei


"Faptul că părintele Isachie a fost îngropat lângă sobor şi nu în cimitirul frăţesc arată că el s-a bucurat de o deosebităcinste. Craniul părintelui este intact şi are culoarea cerii, indici care vorbesc despre sfinţenia lui.
Credem că prin acest semn minunat Dumnezeu a arătat legătura dintre vechii stareţi, întemeietori ai Mănăstirii Noul Neamţ, şi primul stareţ de după redeschiderea ei – vlădica Dorimedont"
Ieromonah Savatie Baştovoi


Iadul, o altă reprezentare
Ne-am obişnuit să găsim pictate reprezentările Raiului şi Iadului în pridvorul bisericilor, parcă pentru a-i avertiza pe credincioşi, încă înainte de a intra în sfântul lăcaş, că a te despărţi de vicleniile lumii şi a te închina Mântuitorului e întâiul pas spre izbăvire. Nu întâmplător uşa de intrarea în biserică (sau în naos) se află între aceste două fresce.
În biserica de iarnă a Mănăstirii Noul Neamţ aveam să întâlnim însă o ilustrare neobişnuită a Iadului. Un fond de un roşu şters, ca un drapel decolorat. Un desen în tuşă şarjată – caricaturală, parcă –, ce seamănă mai degrabă cu eboşa unei fresce decât cu o pictură finalizată. În locul obişnuitelor reprezentări ale Necuratului şi ale slujitorilor lui sunt promotorii comunismului: Marx şi Engels, apoi Lenin şi toţi cei care i-au urmat la conducerea P.C.U.S. Mai degrabă intuieşti fiecare chip pe cine reprezintă, căci pictorul abia le-a schiţat portretul. Simţi teama de a le fixa trăsăturile, ca şi cum asta ar putea aduce înapoi "Fiara". Chiar şi locul unde este pictată scena este mai puţin obişnuit. Nu se află în pridvor ori în pronaos, ca la mai toate bisericile pe care le cunoaştem, ci pe peretele din spatele balconului corului. Ca să ajungi să vezi scena aceasta trebuie mai întâi să urci în balcon şi apoi să te întorci cu spatele la altar. Chiar şi acest gest are ceva simbolic în el. Pe de altă parte, cântările de slavă aduse lui Dumnezeu, acolo, sus, în podul corului, par să aibă rolul unei exorcizări. Exorcizarea unui timp care, după 17 ani, pare să nu se lase alungat cu totul.


Moaştele călugărului de la Neamţ
În 2006, pe când se săpa în partea stângă a Catedralei groapa unde avea să fie înmormântat episcopul de Edineţ şi Briceni, Dorimedont Cecan, fost stareţ al Mănăstirii Noul Neamţ (cel care a reconstruit mănăstirea după prigoana bolşevică), au fost descoperite moaştele unuia dintre primii duhovnici ai lăcaşului monastic.
Ieroschimonahul Isachie a venit în Basarabia, de la Mănăstirea Neamţ, în secolul al XIX-lea, o dată cu întemeietorii noului (pe atunci) aşezământ şi a plecat la cele veşnice în 1880. Identitatea sa a putut fi stabilită după inscripţiile de pe piatra ce i-a fost aşezată sub cap, după datină. Oasele şi craniul călugărului se făcuseră galbene, de culoarea cerii, iar acest lucru se întâmplă "numai la monahii care au avut o înaltă viaţă duhovnicească". Pe de altă parte, faptul că a fost îngropat lângă sobor (biserica mare) şi nu în cimitir arată că el era foarte apreciat de fraţii săi întru monahism. Despre ieroschimonahul Isachie se ştie că a fost tipograf şi legător de cărţi la vechiul Neamţ.

Savatie
Când l-am cunoscut, era un poet foarte tânăr, elev al Liceului de Arte "Corneliu Baba" din Iaşi. Cu ciclul de poeme "Un diazepam pentru Dumnezeu" – ce aveau să devină o carte: "Elefantul promis" –, câştiga marele premiu al unui concurs naţional de poezie. Cu cartea aceasta dintâi obţinea şi Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Se numea Ştefan Baştovoi. L-am "rătăcit" printre "prieteni vechi şi uitaţi", până l-am regăsit într-o carte cumpărată de la librăria Mănăstirii Neamţ. Îşi schimbase destinul, îşi schimbase numele. Era acum Ierodiaconul Savatie Baştovoi, trăitor la Mănăstirea Noul Neamţ din eparhia Edineţ şi Briceni, R. Moldova, tuns în monahism în 1999. Pe pagina lui de web era undeva o menţiune: părintele Savatie îşi reneagă toate textele scrise înainte de a cunoaşte chemarea lui Dumnezeu, semnate cu numele Ştefan Baştovoi, "ca fiind dăunătoare pentru suflet". Dintre cărţile scrise ca monah enumerăm: "Ortodoxia pentru postmodernişti în întrebări şi răspunsuri", "Între Freud şi Hristos", "În căutarea aproapelui pierdut", "O pogorâre în iad, despre perversiuni şi păcate în general".

Când a fost să moară Ştefan
Cităm câteva dintre versurile lui Şt.O. Iosif. Cântaţi-le (în gând, ori cu voce tare)! "Când a fost să moară Ştefan,/ Multă jale-a fost în ţară:/ Câte braţe-n deznădejde/ Către cer nu se-nălţară?// Câte jertfe la altare,/ Câtă smirnă şi tămâie,/ Pentru ca viteazul Ştefan/ Viu şi teafăr să rămâie!// (...) Iarnă grea ca niciodată/ Şi o foamete cumplită/ Se-abătură-n anul cela/ Peste ţara lui iubită.// Însă nici pe patul morţii/ Nu putea s-o dea uitării/ Cela ce pe drept fusese/ Poreclit: Părinte-al ţării..."