Restaurarea unui edificiu în stil gotic, cu sacrificii
O minune arhitectonică, având elemente neogotice, îmbinate armonios, dându-i zvelteţe şi farmec. Asocierea cu piatra gălbuie dintr-o carieră “secată” din Orhei dă aşezământului religios o patină pe care nici o altă biserică pe care am văzut-o în Basarabia nu o are. Suntem la Catedrala catolică din Orhei, închinată Maicii Domnului, iar ghid ne este părintele Klaus Kniffki.
Începem cu o scurtă istorie a lăcaşului de cult. “Catolicii din Orhei sunt de origine poloneză, lituaniană sau germană. Până la începutul secolului XX, aceşti credincioşi mergeau să se închine în Catedrala din Chişinău. În anul 1915, ei au putut să participe la liturghie în propria lor biserică.” Povestea pe care ne-o relatează părintele Klaus Kniffki are în ea un amănunt senzaţional: ctitorul acestei biserici a fost Cezarina Dobrovolskaya, o catolică de origine lituaniană, al cărei soţ, etnic rus, ortodox, este ctitorul Bisericii ortodoxe din Braviceni. O familie al cărei ecumenism se manifesta inclusiv la nivelul acesta al marelui dar pe care un creştin îl poate face devenind ctitorul bisericii Sale. Despre ctitoriţă orheienii au aflat mai multe vorbind cu urmaşii acesteia, emigraţi de două generaţii în Elveţia. De la ei s-a ştiut că Cezarina Dobrovolskaya este îngropată în biserică, astfel încât restauratorii, descoperindu-i cavoul, au reuşit să găsească soluţiile tehnice pentru a-l proteja.
Destin. Ca mai toate lăcaşurile de cult din Basarabia, nici acesta nu a scăpat, de-a lungul perioadei bolşevice, de pângărire. În 1946 a fost transformat în sală de sport, trecând apoi “de la un stăpân la altul”, pentru ca după 1990 să devină depozit de materiale pentru Moldtelecom. “A fost destul de greu să obţinem biserica, mai ales că Republica Moldova nu are o legislaţie adecvată privind retrocedările. Ştiu că în 1990 s-a mai încercat o restaurare a ei, dar cu multe greşeli, pentru că nu se ştia cum arătase iniţial. Noi am avut norocul să obţinem din arhiva Diecezei catolice din Iaşi trei fotografii de epocă. Ministerul Culturii a fost destul de cooperant, îngăduindu-ne să primim înapoi biserica pe o perioadă nelimitată.”
Revenirea la trecut. Restaurarea, deşi pornită greu, înaintează cu noroc. “Ştim că arhitecţii erau din Sankt Petersburg, iar stilul construcţiei se apropie foarte mult de un gotic curat, doar că este foarte mică. O bijuterie! Încercăm să refacem toate elementele iniţiale, de la cele câteva stucaturi sau sculpturi în relief la ogive şi elementele forjate ale ferestrelor şi până la mica roză în vitraliu”, ne mai spune părintele, care ţine să ne atragă atenţia că, întrucât nu s-a putut scoate suficient material din vechea mină de piatră care i-a aprovizionat pe constructorii de acum un secol, s-a căutat foarte mult piatra care să aibă şi nuanţa gălbuie, şi porozitatea celei iniţiale. Ne arată rândurile de pietre paralelipipedice: “Le-am adus tocmai din Crimeea!”.
Componenta socială
“Când am venit în Basarabia, la Stăuceni, în 1996, aveam în grijă mai mult copii. Eram de 3 sau 4 ani aici şi aveam o comunitate constituită din copii şi din patru-cinci adulţi de origine catolică – etnici polonezi şi lituanieni. Copiii veneau însă tot mai mulţi şi într-o zi am decis să construim o biserică. Şi în momentul acela, n-o să vă vină să credeţi, biserica s-a umplut şi cu adulţi.
A fost un fenomen extraordinar! Opera Domnului!”, ne mărturiseşte părintele Klaus Kniffki despre credincioşii pe care îi păstoreşte în parohia catolică din Stăuceni, Basarabia. Apoi aici a fost construită şi dată în folosinţă o cantină socială. “Ne-am simţit obligaţi să-i hrănim pe aceşti copii, ai căror părinţi sunt de multe ori plecaţi la lucru în străinătate”, ne-a mai spus. “Misiunea noastră a avut dintotdeauna şi o componentă socială.”
