Satul mănăstiresc de dincolo de timp
Mănăstirea Hirova nu e trecută în atlasele rutiere. Dacă vrei să ajungi în frumosul "sat monahal" trebuie să întrebi de Nicolăeuca. Deşi, când ajungi la răscruce, o inscripţie pe o piatră, sub indicatorul de tablă puţin şui, îţi arată că drumul e unul şi acelaşi şi pentru sat, şi pentru mănăstire.
Prin curţile caselor vechi, nici ţipenie! Bănuieşti care-s locuite şi care nu, după urma de spoială nouă a zidului ori după poarta care stă ţeapănă. Cele fără stăpân cască guri fără ochi de geam ori îşi scârţâie uşa cu nituri lipsă. Chiar în deal de biserica veche se vede casa părintelui duhovnic Tudor Cerescu. Părintele nu-i, nu-i nici maica Olga, octogenara, cea care are ascultare să-i poarte de grijă. Dar noi trecem fără supărare mai departe, căci nu cu dânşii aveam treabă.
LA SFAT. Chemăm cu "strigăt" plin de sfială la poartă, ca în orice sat românesc, pe maica Iroida, stareţa de la Hirova. Şi ne-apare o femeie în vârstă, îmbrăcată ca o bunică de pe la noi: "fuştă" neagră, bluză cu floricele mărunte. O pestelcă albă, înflorată şi ea, îi acoperă capul cărunt. Picioarele goale. Mânecile suflecate. Maica Iroida face pâine. Frământă coca de făină, "doschită cu botcală (drojdie – n.r.) de casă, făcută din făină de popuşoi opărită". Cum aluatul se supără "dacă nu te ţii de dânsul", intrăm în cămăruţa cu tindă joasă şi-i ţinem tovărăşie. "Dacă vrai să faci pâine mai bună, îi pui ş-oleacă de oloi. Iar făina o opăreşti cu zamă de cartoafe. Le cureţi şi le pui şi pe ele... Pâinea făcută aşa ţine săptămâni şi nu se strică. E şi ea minune dumnezeiască."
Cât stă aluatul "la doschit", ne mutăm în casă, la sfat. "Când s-a închis mănăstirea a fost durere mare", ne zice. În satul mănăstiresc locuiau pe vremea aceea vreo 200 de măicuţe. Maica Iroida îşi aduce aminte ca şi cum ar fi fost ieri. "Era în 1959. La noi a venit un preot de la Chişinău şi ne-a spus la cele care eram mai tinere că să ne ducem de-aicea, că o să fie rău, că o să ajungem să n-avem ce mânca. Dar maicile mele au spus aşa: «Ce-or mânca toţi, aia o să mâncăm şi noi». Pe urmă ne-au luat tot ce-aveam pe-aicea, iar pe maica stareţă au dus-o la Tabăra. Noi am rămas. Ne-au luat pământul, au luat tot, că nici pătrunjel nu mai aveam. Şi n-am murit de foame. Bogdaproste! Am lucrat, am câştigat o rublă şi ne-am cumpărat cele de trebuinţă. Venea în sat maşina cu făină, cu oloi, cu zahar. Da’ era ieftin. Acuma, ce folos că sunt de toate, că tare-i scump..." O doare că distrugerea n-a venit de la străini, ci de la... vecini. "Da, au luat icoanele, dar numai pe cele din biserică. Şi-au fost de-ai noştri, din sat, moldoveni, ăi de-au luat icoanele. Ce, credeţi că a venit vreun rus să facă asta? S-a urcat vreun rus pe biserică să dea jos clopotele?" După jaful care a urmat, una dintre biserici fusese transformată în depozit de cărbuni, cealaltă, în spital pentru copii cu handicap.
"Ei, dar cât sfătuim, să vă dau un păhar cu vin!"... Şi vorba fiind spusă, maica Iroida trece uşurel "în casa cealaltă", de unde se întoarce cu turtă dulce, bomboane de la "Bucuria" şi două ulcioare de lut. Lasă turta şi bomboanele, apoi cu ulcioarele se scoboară "în pimniţă", de unde aduce vinul cu care ne-mbie. O picătură o vărsăm pentru maicile care s-au stins neveştejindu-şi credinţa până în ultima clipă. "Aţi nădăjduit că se va întoarce credinţa?", o întrebăm. "Am avut o maică, aici, la mănăstire, şi ea o fost la un preot, la Ignăţei. Şi el i-o spus că se va întoarce înapoi vremea şi a să fie mai frumoase biserici decât au fost atunci. Şi uite că s-o împlinit. Nu se fac biserici frumoase? Dar pământul? Încet, încet, fiecare se va duce la hotarul lui. Zicem bogdaproste şi-aşa!" "V-a fost frică de comunişti, măicuţă?", o întrebăm. "Nouă, maicilor, nu ne-a fost niciodată teamă decât de Dumnezeu. El e deasupra oamenilor şi îndreaptă lucrurile, la sorocul lor."
EROII. "Ştiam despre mormintele ostaşilor români din cimitir", răspunde altei întrebări maica Iroida. "Prin ’40 – atunci i-o chisat pe ruşi –, ce mai era la noi, prin pădurile astea! Doamne fereşte! La Morozeni, unde era via Mănăstirii Curchi, era, ia aşa, o linie... Acolo erau caii. I-o ucis în hudiţele celea. Doamne, ce-a fost! Eu sunt chiar din Morozeni, casa noastră era chiar pe chisc şi se vedea de sus: ruşii băteau cu tunurile pe partea ceea, românii, pe partea astalaltă. Era un râu între ei şi, când trecea câte o boambă, sărea apa ceea că se făcea neagră... Până prin august s-or bătut aici cu tunurile." Cuvintele curg unele după altele, aşa cum soarele "curge" pe cer, la asfinţit. Ne ridicăm într-un târziu. Maica Iroida se desparte de noi cum te desparţi de fiii care pleacă departe. Îi suntem fii. Duhovniceşti.
"Hirova a fost una dintre cele mai bogate mănăstiri ale Moldovei şi acum e cea mai săracă. Dintre maicile care eram în ’59, acu’ mai suntem 15, toate bătrâne. Cum să facem faţă? Despre cei care îs la conducere aflăm şi noi de la radio, dar de văzut nu i-am văzut niciodată, că n-au trecut pe-aici să vadă cine suntem şi în ce stare stăm"
maica stareţă Iroida
Cimitirul eroilor români de la Hirova
În cimitirul satului Nicolăeuca se află 15 gropi comune, în care şi-au găsit
odihna veşnică ostaşii români căzuţi în bătălia de la 13-14 iulie 1941. În luptele crâncene de la cota 243 din pădurea Morozenilor au căzut 100 de ostaşi români. Au putut fi identificate numele a 42 dintre ei, care făceau parte din Divizia 5 "Infanterie". Au fost identificate şi numele a 80 de combatanţi ruşi. Reconstruirea cimitirului a fost iniţiată de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor din România, iar Asociaţia Culturală "România din inima mea" a instalat o troiţă în acest cimitir, care a fost sfinţită chiar la 31 august, de Ziua Limbii Române (azi numită Ziua Limbii de Stat).
sâmbătă, 28 iulie 2007
Drochia, catedrala cu arhitectură slavă şi frescă românească
Darul lui Achiţenie
atedrala din Drochia este o minune. E cea dintâi construită "din nou" în toată Basarabia. În ţara asta, vorbind despre ortodoxie, în această etapă, primul cuvânt care îţi vine în minte este: şantier. Se construieşte sau se reconstruieşte imens. Biserici şi suflete se ridică din ţărână iarăşi, în spiritul credinţei.
Ce are deosebit catedrala din Drochia? Răspunsul îl primim de la părintele paroh Pavel Vuluţă: "Este construită în perioada de democraţie. Este o probă a credinţei noastre, a dragostei faţă de Dumnezeu. Când a început democraţia în Basarabia, atunci s-a venit cu ideea ca în oraşul ăsta să se construiască o biserică. Necătând că pe timpuri a fost o biserică de lemn, în care s-a slujit vreo câteva zeci de ani…, dar pe urmă, în URSS, ea a fost închisă, şi o perioadă a fost folosită ca depozit, apoi sală sportivă şi încetişor au demolat-o. În 1989, un grup de iniţiativă, în frunte cu dna Elena Bodiu, a început să cerceteze ce era cu biserica veche şi să facă demersuri către executivul raional Drochia, pentru construcţia uneia noi. Eu am fost numit la o lună după ce s-a sfinţit locul. Am găsit aici 400 de cuburi de piatră şi câţiva oameni dornici de a face ceva".
MODEL UCRAINEAN. "Sunt 19 ani de-atunci. Parcă nici nu-mi vine a crede… Proiectul este al lui Alexandru Ţăranu, din Orhei. Am fost cu el la Odesa, ca să ne inspirăm de la unele lăcaşuri de cult de acolo. Vă daţi seama: de câteva decenii nu se mai proiectaseră biserici în Moldova!", îşi continuă vorba părintele. De pornit, s-a pornit cu 80.000 de ruble, donate de creştini. Au făcut după aceea donaţii şi câteva fabrici basarabene. "Biserica e construită de meşterii de la Viniţa, Ucraina, însă am colaborat foarte mult şi cu românii."
PICTURĂ ROMĂNEASCĂ. Cu aspectul ei slav în exterior, catedrala din Drochia are un interior pur românesc. "Mobilierul şi iconostasul sunt făcute la Mănăstirea Plumbuita, în Bucureşti. Când lucram la mobilier, căutam un pictor pentru frescă. Am fost la Suceava şi la Humor, am vorbit cu doi pictori acolo, dar ei cam aveau îndoieli. Între timp, primarul din Drochia s-a întâlnit cu Petre Achiţenie. El a spus că a pictat biserici în multe ţări ale lumii şi că ar fi dorit să picteze una şi în Basarabia. Aşa a început… Biserica are o frescă pur bizantină, cum nu se prea obişnuieşte prin părţile noastre." Regretatul Petre Achiţenie (fost profesor al Facultăţii de Arte Plastice din Bucureşti) a realizat fresca împreună cu câţiva studenţi. "Trei ani a pictat, lucrând după «prohoade» şi până în octombrie" (se ştie că pentru pictura "al fresco" este nevoie şi de nişte condiţii de temperatură speciale). Fiul său, Ionuţ Achiţenie, a lucrat la catapeteasmă.
Despre opera tatălui său, Ionuţ Achiţenie ne-a mărturisit: "Naţionalismul şi patriotismul binecunoscut al Maestrului, dar şi iubirea lui de Basarabia (Românskaia Zemlea), acest loc minunat şi tragic, totodată, au accelerat derularea evenimentelor şi au favorizat începerea lucrărilor. A existat o anumită reticenţă faţă de stilul personal al Maestrului. Lucrarea s-a derulat pe parcursul a aproape trei ani (1996, 1997, 1998), ţinând cont de dimensiunile Catedralei (aproape 3.000 de metri pătraţi). Autorităţile au sprijinit echipa de pictori."
UN DAR PENTRU BASARABIA. "Au existat o serie de dezbateri între mine şi pictori", mărturiseşte părintele Vuluţă. "La noi, necătând că suntem tot români, când e vorba de pictură, există o diferenţă. Iconografia e puţin altfel. El a zis: «Asta-i arta mea, asta-i viziunea mea!»." "Vă pare rău?" – îl întrebăm pe părintele. "Nu. Mă bucur că am reuşit să terminăm această lucrare. Cu toate că în ce priveşte pictura am trecut prin multe încercări şi e imposibil ca această lucrare să nu fie controversată." Pe de altă parte, "controversele" pe care le invocă părintele Vuluţă sunt de bun augur pentru catedrala din Drochia: "Omul simplu are admiraţie pentru lucrare şi, pe de altă parte, nu există delegaţie oficială, din orice ţară, care să nu ne viziteze". Gândurile părintelui paroh despre "zugravul" Petru Achiţenie au totuşi şi o încărcătură emoţională: "Achiţenie era bucuros că a putut să-şi realizeze gândul, să lase pe pământul Basarabiei o biserică pictată de mâna lui. Până de curând nu am ştiut că a murit. Aveam de gând să ne vedem la sărbătoarea de zece ani de la târnosirea Bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, la 12 iulie (stil vechi – n.r.). Mi-a plăcut la Petru Achiţenie că el cunoştea bine teologia icoanei. Nu copia. Ştia spaţiile bisericii, ce pictură trebuie acolo, acolo… Pentru că pictorii noştri care au apărut acum nu mai ştiu asta şi se pictează aiurea. La Achiţenie, picturile sunt cele recomandate de veacuri. Sunt sfinţii care s-au pictat în ultimii 500 de ani. Dar faţă de bisericile vechi, noi îi avem pictaţi şi pe Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe Daniil Sihastrul, pe Cuvioasa Parascheva. Mi-a plăcut şi că a acceptat să scrie pe icoane unele lucruri: când s-a început, cine a donat etc., ca să nu ia comuniştii după aia icoanele drept tablouri".
Pisanie
Catedrala din Drochia are două niveluri. La demisol se află "biserica de iarnă", unde s-a slujit mulţi ani, până ce întregul edificiu a fost gata. Lăcaşul de deasupra, pictat de cei doi artişti români, te înfioară încă de la primul contact vizual. Fresca este un imens "covor românesc". Practic, nu este loc pe perete unde să nu se fi fost pictată o scenă biblică ori un sfânt. Iar dacă vrei să afli cui aparţine acest "tril în culori", cum îl numea cineva, atunci poţi citi pisania de la intrare: "Această catedrală, construită cu har dumnezeiesc, a fost împodobită în haină sărbătoare cum se vede spre închinare Domnului şi veşniciei neamului" în "tehnică tradiţională românească", fresca fiind realizată de mâna "pictorului profesor universitar Petru Achiţenie din Bucureşti", iar "catapeteasma a fost pictată de fiul său, profesor universitar onuţ Laurenţiu Achiţenie, Dorohoi, judeţul Botoşani", "fie ca opera să dăinuiască peste veacuri în ţara lui Ştefan, Cantemir şi Mateevici. Amin".
atedrala din Drochia este o minune. E cea dintâi construită "din nou" în toată Basarabia. În ţara asta, vorbind despre ortodoxie, în această etapă, primul cuvânt care îţi vine în minte este: şantier. Se construieşte sau se reconstruieşte imens. Biserici şi suflete se ridică din ţărână iarăşi, în spiritul credinţei.
Ce are deosebit catedrala din Drochia? Răspunsul îl primim de la părintele paroh Pavel Vuluţă: "Este construită în perioada de democraţie. Este o probă a credinţei noastre, a dragostei faţă de Dumnezeu. Când a început democraţia în Basarabia, atunci s-a venit cu ideea ca în oraşul ăsta să se construiască o biserică. Necătând că pe timpuri a fost o biserică de lemn, în care s-a slujit vreo câteva zeci de ani…, dar pe urmă, în URSS, ea a fost închisă, şi o perioadă a fost folosită ca depozit, apoi sală sportivă şi încetişor au demolat-o. În 1989, un grup de iniţiativă, în frunte cu dna Elena Bodiu, a început să cerceteze ce era cu biserica veche şi să facă demersuri către executivul raional Drochia, pentru construcţia uneia noi. Eu am fost numit la o lună după ce s-a sfinţit locul. Am găsit aici 400 de cuburi de piatră şi câţiva oameni dornici de a face ceva".
MODEL UCRAINEAN. "Sunt 19 ani de-atunci. Parcă nici nu-mi vine a crede… Proiectul este al lui Alexandru Ţăranu, din Orhei. Am fost cu el la Odesa, ca să ne inspirăm de la unele lăcaşuri de cult de acolo. Vă daţi seama: de câteva decenii nu se mai proiectaseră biserici în Moldova!", îşi continuă vorba părintele. De pornit, s-a pornit cu 80.000 de ruble, donate de creştini. Au făcut după aceea donaţii şi câteva fabrici basarabene. "Biserica e construită de meşterii de la Viniţa, Ucraina, însă am colaborat foarte mult şi cu românii."
PICTURĂ ROMĂNEASCĂ. Cu aspectul ei slav în exterior, catedrala din Drochia are un interior pur românesc. "Mobilierul şi iconostasul sunt făcute la Mănăstirea Plumbuita, în Bucureşti. Când lucram la mobilier, căutam un pictor pentru frescă. Am fost la Suceava şi la Humor, am vorbit cu doi pictori acolo, dar ei cam aveau îndoieli. Între timp, primarul din Drochia s-a întâlnit cu Petre Achiţenie. El a spus că a pictat biserici în multe ţări ale lumii şi că ar fi dorit să picteze una şi în Basarabia. Aşa a început… Biserica are o frescă pur bizantină, cum nu se prea obişnuieşte prin părţile noastre." Regretatul Petre Achiţenie (fost profesor al Facultăţii de Arte Plastice din Bucureşti) a realizat fresca împreună cu câţiva studenţi. "Trei ani a pictat, lucrând după «prohoade» şi până în octombrie" (se ştie că pentru pictura "al fresco" este nevoie şi de nişte condiţii de temperatură speciale). Fiul său, Ionuţ Achiţenie, a lucrat la catapeteasmă.
Despre opera tatălui său, Ionuţ Achiţenie ne-a mărturisit: "Naţionalismul şi patriotismul binecunoscut al Maestrului, dar şi iubirea lui de Basarabia (Românskaia Zemlea), acest loc minunat şi tragic, totodată, au accelerat derularea evenimentelor şi au favorizat începerea lucrărilor. A existat o anumită reticenţă faţă de stilul personal al Maestrului. Lucrarea s-a derulat pe parcursul a aproape trei ani (1996, 1997, 1998), ţinând cont de dimensiunile Catedralei (aproape 3.000 de metri pătraţi). Autorităţile au sprijinit echipa de pictori."
UN DAR PENTRU BASARABIA. "Au existat o serie de dezbateri între mine şi pictori", mărturiseşte părintele Vuluţă. "La noi, necătând că suntem tot români, când e vorba de pictură, există o diferenţă. Iconografia e puţin altfel. El a zis: «Asta-i arta mea, asta-i viziunea mea!»." "Vă pare rău?" – îl întrebăm pe părintele. "Nu. Mă bucur că am reuşit să terminăm această lucrare. Cu toate că în ce priveşte pictura am trecut prin multe încercări şi e imposibil ca această lucrare să nu fie controversată." Pe de altă parte, "controversele" pe care le invocă părintele Vuluţă sunt de bun augur pentru catedrala din Drochia: "Omul simplu are admiraţie pentru lucrare şi, pe de altă parte, nu există delegaţie oficială, din orice ţară, care să nu ne viziteze". Gândurile părintelui paroh despre "zugravul" Petru Achiţenie au totuşi şi o încărcătură emoţională: "Achiţenie era bucuros că a putut să-şi realizeze gândul, să lase pe pământul Basarabiei o biserică pictată de mâna lui. Până de curând nu am ştiut că a murit. Aveam de gând să ne vedem la sărbătoarea de zece ani de la târnosirea Bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, la 12 iulie (stil vechi – n.r.). Mi-a plăcut la Petru Achiţenie că el cunoştea bine teologia icoanei. Nu copia. Ştia spaţiile bisericii, ce pictură trebuie acolo, acolo… Pentru că pictorii noştri care au apărut acum nu mai ştiu asta şi se pictează aiurea. La Achiţenie, picturile sunt cele recomandate de veacuri. Sunt sfinţii care s-au pictat în ultimii 500 de ani. Dar faţă de bisericile vechi, noi îi avem pictaţi şi pe Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe Daniil Sihastrul, pe Cuvioasa Parascheva. Mi-a plăcut şi că a acceptat să scrie pe icoane unele lucruri: când s-a început, cine a donat etc., ca să nu ia comuniştii după aia icoanele drept tablouri".
Pisanie
Catedrala din Drochia are două niveluri. La demisol se află "biserica de iarnă", unde s-a slujit mulţi ani, până ce întregul edificiu a fost gata. Lăcaşul de deasupra, pictat de cei doi artişti români, te înfioară încă de la primul contact vizual. Fresca este un imens "covor românesc". Practic, nu este loc pe perete unde să nu se fi fost pictată o scenă biblică ori un sfânt. Iar dacă vrei să afli cui aparţine acest "tril în culori", cum îl numea cineva, atunci poţi citi pisania de la intrare: "Această catedrală, construită cu har dumnezeiesc, a fost împodobită în haină sărbătoare cum se vede spre închinare Domnului şi veşniciei neamului" în "tehnică tradiţională românească", fresca fiind realizată de mâna "pictorului profesor universitar Petru Achiţenie din Bucureşti", iar "catapeteasma a fost pictată de fiul său, profesor universitar onuţ Laurenţiu Achiţenie, Dorohoi, judeţul Botoşani", "fie ca opera să dăinuiască peste veacuri în ţara lui Ştefan, Cantemir şi Mateevici. Amin".
Glasul de înger
Fetiţa care l-a cucerit pe Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Era ca acum, prin vara fierbinte a lui 1998, când am vizitat prima dată, cu fostul ambasador Marcel Dinu, cimitirul militar românesc de la Tabăra. Pe drumul de întoarcere la Chişinău, profesoara Raisa Bârnaz ne-a primit în casa ei răcoroasă de la marginea satului, să ne arate… pe cineva. Atunci am cunoscut-o pe Anişoara Cibotaru, un copil de 13 ani, care ne-a cântat îngereşte. I-am chemat părinţii, rugându-i s-o lase la şcoala de muzică, în România. N-a fost posibil atunci, pentru că treburile gospodăriei erau mai importante (mama ei ne-a întrebat, ingenuu: «Şi cine o să meargă cu vaca la păscut?...».). Dar uite că azi Anişoara le trimite părinţilor ilustrate din marile capitale ale Europei, unde cântă cu corul Symbol aflat sub binecuvântarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist.
Drumul spre conservator. Reîntorşi, în 2007, la Tabăra, am vorbit despre Anişoara cu prima ei profesoară de muzică din sat: Raisa Bârnaz. "Nici nu vă-nchipuiţi ce bucurie am eu de la fetiţa asta!", ne-a spus… "Doi ani a venit permanent la mine, la clasa de muzică din Tabăra. Am luat-o încet-încet. Am fost cu ea la emisiuni radio şi tv. Cu emisiunea «Micul Prinţ» am fost şi la Bucureşti, trei ani la rând, şi ea a luat mereu premii. Mai târziu, am vorbit cu părinţii, i-am încurajat. Era o şansă. Au dat-o, până la urmă, la Bucureşti, la Liceul Dinu Lipatti; a terminat cu 10 şi acum e în anul III la Conservator. A cutreierat toată Europa, a fost chiar invitată să cânte la nunta unei prinţese a Norvegiei."
O întrebăm pe Raisa Bârnaz ce înseamnă acest copil pentru ea. "Pentru mine… o visez noaptea, mă gândesc cum se descurcă, ce face… N-o despart de copiii mei naturali, în gând…"
Salt în spaţiu, la Bucureşti. Un telefon la numărul Anişoarei Cibotaru şi iată-ne faţă în faţă! Surpriză! Nu ne mai recunoaştem. Dăm timpul înapoi şi aflăm câte ceva despre venirea ei la Bucureşti: "În 1997, am venit la Bucureşti la concursul «Micul Prinţ» cu dna profesoară Raisa Bârnaz. Ea a stat la baza următoarelor mele realizări. La primul concurs, n-am prea ieşit în evidenţă, deoarece aveam un repertoriu mai liric şi nu prea se aprecia asta. După gală, am mers la Patriarhie, unde Preafericitul ne-a ţinut un discurs şi ne-a bine-cuvântat. În timp ce se retrăgea, dna Bârnaz mi-a făcut semn să intru pe scenă, să cânt «Tatăl Nostru». Pe atunci, n-aveam emoţii. Am cântat. Patriarhul s-a întors din drum, a venit lângă mine, m-a binecuvântat şi mi-a zis, nu voi uita niciodată cuvintele acestea: «Ferice de părinţii care te-au născut!… Vei ajunge departe, vom auzi de tine, pe viitor…». Atunci n-am conştientizat; abia după aceea am realizat că această binecuvântare m-a ajutat în drumul meu". Anişoara Cibotaru e, azi, studentă la clasa de canto a profesoarei Slătinaru-Nistor şi, în afară de corul Symbol, mai cântă în corul Acustic al lui Daniei Jinga. Ca să poată trăi decent în România, şi-a luat un job la Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti. "Acum", ne spune ea, "încerc să prind nişte oferte… E foarte greu, pentru că sunt la mijlocul facultăţii şi e perioada când îţi pui cele mai multe întrebări la care nu poţi răspunde. Aştept un semn de la Dumnezeu. Cred că o să continui cu canto. Nu mă consider foarte bună. Nu mi-am găsit echilibrul acela… Eu sunt soprană lirică şi, în general, îmi place mult opera, dar tind către ceva mai pe sufletul meu, opera e prea dură pentru mine. Aş vrea să fac musichall…, poate să creez ceva special, să fiu aparte, eu… Nu am planuri definitive. Sunt încă în tratative cu mine însămi…"
Citate:
"Cinci ani a făcut fetiţa asta zilnic, pe jos, 5 km de la şcoală până acasă. Într-o zi am pus-o să recite. Mi-a spus «Mioriţa» aşa de frumos, cu atât de multă simţire… Pe urmă, a cântat şi momentul acela n-am să-l pot uita niciodată"
Raisa Bârnaz, profesoară, Tabăra
"Când am dat examen am auzit pe cineva cântând la oboi. Sunetul instrumentului mi s-a părut atât de aproape de sufletul meu, încât mi-am spus că la el vreau să cânt... După un an, la Chişinău, consilierul prezidenţial român Radu Negrei a venit la mine acasă şi a insistat să merg la Bucureşti, la şcoala de muzică"
Anişoara Cibotari, studentă la Conservator
Era ca acum, prin vara fierbinte a lui 1998, când am vizitat prima dată, cu fostul ambasador Marcel Dinu, cimitirul militar românesc de la Tabăra. Pe drumul de întoarcere la Chişinău, profesoara Raisa Bârnaz ne-a primit în casa ei răcoroasă de la marginea satului, să ne arate… pe cineva. Atunci am cunoscut-o pe Anişoara Cibotaru, un copil de 13 ani, care ne-a cântat îngereşte. I-am chemat părinţii, rugându-i s-o lase la şcoala de muzică, în România. N-a fost posibil atunci, pentru că treburile gospodăriei erau mai importante (mama ei ne-a întrebat, ingenuu: «Şi cine o să meargă cu vaca la păscut?...».). Dar uite că azi Anişoara le trimite părinţilor ilustrate din marile capitale ale Europei, unde cântă cu corul Symbol aflat sub binecuvântarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist.
Drumul spre conservator. Reîntorşi, în 2007, la Tabăra, am vorbit despre Anişoara cu prima ei profesoară de muzică din sat: Raisa Bârnaz. "Nici nu vă-nchipuiţi ce bucurie am eu de la fetiţa asta!", ne-a spus… "Doi ani a venit permanent la mine, la clasa de muzică din Tabăra. Am luat-o încet-încet. Am fost cu ea la emisiuni radio şi tv. Cu emisiunea «Micul Prinţ» am fost şi la Bucureşti, trei ani la rând, şi ea a luat mereu premii. Mai târziu, am vorbit cu părinţii, i-am încurajat. Era o şansă. Au dat-o, până la urmă, la Bucureşti, la Liceul Dinu Lipatti; a terminat cu 10 şi acum e în anul III la Conservator. A cutreierat toată Europa, a fost chiar invitată să cânte la nunta unei prinţese a Norvegiei."
O întrebăm pe Raisa Bârnaz ce înseamnă acest copil pentru ea. "Pentru mine… o visez noaptea, mă gândesc cum se descurcă, ce face… N-o despart de copiii mei naturali, în gând…"
Salt în spaţiu, la Bucureşti. Un telefon la numărul Anişoarei Cibotaru şi iată-ne faţă în faţă! Surpriză! Nu ne mai recunoaştem. Dăm timpul înapoi şi aflăm câte ceva despre venirea ei la Bucureşti: "În 1997, am venit la Bucureşti la concursul «Micul Prinţ» cu dna profesoară Raisa Bârnaz. Ea a stat la baza următoarelor mele realizări. La primul concurs, n-am prea ieşit în evidenţă, deoarece aveam un repertoriu mai liric şi nu prea se aprecia asta. După gală, am mers la Patriarhie, unde Preafericitul ne-a ţinut un discurs şi ne-a bine-cuvântat. În timp ce se retrăgea, dna Bârnaz mi-a făcut semn să intru pe scenă, să cânt «Tatăl Nostru». Pe atunci, n-aveam emoţii. Am cântat. Patriarhul s-a întors din drum, a venit lângă mine, m-a binecuvântat şi mi-a zis, nu voi uita niciodată cuvintele acestea: «Ferice de părinţii care te-au născut!… Vei ajunge departe, vom auzi de tine, pe viitor…». Atunci n-am conştientizat; abia după aceea am realizat că această binecuvântare m-a ajutat în drumul meu". Anişoara Cibotaru e, azi, studentă la clasa de canto a profesoarei Slătinaru-Nistor şi, în afară de corul Symbol, mai cântă în corul Acustic al lui Daniei Jinga. Ca să poată trăi decent în România, şi-a luat un job la Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti. "Acum", ne spune ea, "încerc să prind nişte oferte… E foarte greu, pentru că sunt la mijlocul facultăţii şi e perioada când îţi pui cele mai multe întrebări la care nu poţi răspunde. Aştept un semn de la Dumnezeu. Cred că o să continui cu canto. Nu mă consider foarte bună. Nu mi-am găsit echilibrul acela… Eu sunt soprană lirică şi, în general, îmi place mult opera, dar tind către ceva mai pe sufletul meu, opera e prea dură pentru mine. Aş vrea să fac musichall…, poate să creez ceva special, să fiu aparte, eu… Nu am planuri definitive. Sunt încă în tratative cu mine însămi…"
Citate:
"Cinci ani a făcut fetiţa asta zilnic, pe jos, 5 km de la şcoală până acasă. Într-o zi am pus-o să recite. Mi-a spus «Mioriţa» aşa de frumos, cu atât de multă simţire… Pe urmă, a cântat şi momentul acela n-am să-l pot uita niciodată"
Raisa Bârnaz, profesoară, Tabăra
"Când am dat examen am auzit pe cineva cântând la oboi. Sunetul instrumentului mi s-a părut atât de aproape de sufletul meu, încât mi-am spus că la el vreau să cânt... După un an, la Chişinău, consilierul prezidenţial român Radu Negrei a venit la mine acasă şi a insistat să merg la Bucureşti, la şcoala de muzică"
Anişoara Cibotari, studentă la Conservator
Maicuţele din Mănăstirea Tabăra au ascuns lista eroilor români din al doilea război mondial
Catastiful morţilor români de la Mănăstirea Tabăra
Bănuite de colaborare cu "fasciştii români", măicuţele dintr-o mănăstire basarabeană au ascuns, timp de 50 de ani, lista ostaşilor români căzuţi pe frontul din Basarabia.
Tabăra. O mănăstire la care ajungi pe un drum prăfuit, şerpuind tot un deal şi-o vale, ţinând, oarecum, vechea linie a frontului despre care ştiu până şi ţâncii din sat. Înainte de război, la Tabăra, mănăstirea avea 100 de case; maicile trăiau "de sine", fiecare cu gospodăria proprie, aducând laudă lui Dumnezeu în biserica mare a Sfintei Treimi, zidită în 1828. În 1960, mănăstirea a fost închisă de autorităţile sovietice şi multe surori au fost nevoite să fugă din Tabăra. Sub ochii celor care au rămas, biserica a fost transformată în club sătesc, unde rulau filme cu stahanovişti harnici şi cu nemţi prizonieri ai Armatei Roşii. "Binevoitorii poporului", scrie cercetătorul şi jurnalistul basarabean Dinu Rusu în studiul intitulat "Calvarul mănăstirilor din Basarabia", "au tăbărât ca nişte tâlhari în mănăstire, unde era prezentă doar o maică, fiindcă restul lucrau pământul. Au smuls icoanele, au luat cărţile bisericeşti şi cică le-au dus la un muzeu. Dar… a fost o minciună sfruntată: ateiştii au făcut un rug pe unul din cele mai mari dealuri ale satului. Apoi, în lăcaşul Domnului, timp de aproape 30 de ani, s-a ţopăit şi s-a vorbit împotriva Celui-de-Sus. Maicile bătrâne de la Tabăra spun că au suferit foarte mult şi au suportat cu greu faptul că mănăstirea a fost transformată într-un loc al dezmăţului ateist". O vreme, hărnicia călugăriţelor de la Tabăra a fost exploatată de comunişti. Un timp, o făbricuţă de ţesut covoare le-a făcut renumite în fosta R.S.S. Moldovenească. În 1989, când maica stareţă, Antonina, a dat adunarea, prea puţine au mai putut să răspundă la apel.
EROI ROMĂNI. O poveste interesantă este legată de lista militarilor din Armata Română înmormantaţi în satul Tabăra. Această listă a fost păstrată timp de 50 de ani de către măicuţe, cu sfinţenie şi în mare secret. Profesoara Raisa Bârnaz de la Şcoala Generală din Tabăra ne-a încredinţat că nu e vorba de nicio legendă: "Lista sau catastiful ista, sau, cum să-i spun?... al eroilor români înmormântaţi în cimitirul de la Tabăra este adevărată. Fiind linia frontului aicea, pe Dealul Culii, când cădeau, erau aduşi la mănăstire să li se facă prohodul. Toţi au fost înmormântaţi creştineşte. Chiar dacă se găseau numai părţi din trupul lor, se reconstituia identitatea din acte şi se înmormântau cum se cuvine unui creştin. Cei cunoscuţi au fost trecuţi într-o listă păstrată aici, la mănăstire, de către maici. Vreau să vă spun «un moment» (ceva – n.r.): o verişoară de-a mea care trăieşte în apropierea mănăstirii mi-a povestit că la mama ei locuia un băiat din Armata Română; pe atunci, ea era tinerică şi frumuşică şi lui îi plăcea de dânsa. Când, într-o zi, se aduce o căruţă de morţi de pe linia frontului şi, ce credeţi? Îl vede pe băiatul ăla mort… Aşa a mai plâns!… Că era cuminte şi frumos…". Lista s-a păstrat la mănăstire şi cuprinde numai nume de ostaşi români căzuţi în retragerea din 1944. "Măicuţele au ascuns lista după ce s-a închis mănăstirea, în 1960, pentru că se zicea despre eroii aceia că sunt fascişti…" Majoritatea militarilor români au fost înmormântaţi pe deal. Cei cu grad superior, separat, ceilalţi, în gropi comune. "Cimitirul", continuă Raisa Bârnaz, "eu ţin minte, când eram mică, mai avea rămăşiţe de cruci. Cruci din lemn. Prin 1968 acolo au fost date locuri de casă. Şi-au făcut casă în apropierea cimitirului Grişa Iurcu, Ion Bozu… pe urmă, s-au extins grădinile, intrând chiar pe terenul cimitirului, dar pe cimitir ca atare nimeni nu şi-a făcut casă, deşi comuniştii au dat şi cimitirul la oameni, ca loc de casă." Acum, crucile puse din nou în cimitir au doar un caracter simbolic, pentru că nu mai corespunde locul mormintelor. În lista întocmită de călugăriţe sunt trecuţi peste 70 de morţi de prin localităţile apropiate. Cei din România, în general, nu sunt cunoscuţi şi zac în gropile comune.
CULTUL EROILOR. Am putea spune însă că nu toate aceste locuri care păstrează jertfele de sânge ale eroilor români sunt semnalate. În România există un Oficiu Naţional pentru Cultul Eroilor având o tradiţie de 90 de ani; e o structură guvernamentală care se ocupă de inventarierea şi repararea lăcaşelor de cult unde se păstrează osemintele şi memoria ostaşilor români. Directorul instituţiei, Cristian Scarlat, ne spunea că Oficiul a înregistrat peste 120.000 de militari români, înhumaţi în 31 de ţări. O serie de carenţe legislative, dar şi tensiunile din relaţiile cu autorităţile de la Chişinău au întârziat, până acum, acţiunile de recuperare şi de repunere în valoare a cimitirelor de onoare ale militarilor români din R. Moldova. Conform datelor deţinute până în prezent, numărul lor în Basarabia este de 6.072. Principalele localităţi unde se află înhumaţi militarii români sunt: Ţiganca (1.020), Cania (938), Miclăuşeni (350), Chişinău (232), Soroca (455), Tighina (518). Multe dintre cimitire sau monumente au fost profanate în timpul fostei URSS. La Ţiganca, peste cimitirul ostaşilor români care au căzut la forţarea Prutului au fost construite grajduri; la Chişinău, un spital TBC… Anul trecut, Regele Mihai s-a reîntors, împreună cu o numeroasă delegaţie de veterani ai Armatei Române, pe pământul Basarabiei, după 65 de ani, şi a participat la resfinţirea cimitirului militar românesc de la Ţiganca. N-a mers mai mai departe. El care, în 1940, ordona Armatei Române trecerea Prutului…
O mărturie
"Pe 23 iulie am împlinit 84 de ani. Am fost recrutat în ’44, luna mai, la Bălţi, refugiat în Oboga de Mijloc, judeţul Mehedinţi. Am fost repartizat la regimentul 10 «Antiaeriană» Craiova, apoi am fost repartizat la 7 «Antiaeriană» Ploieşti. Sunt invalid de război. După armată, am venit acasă, în Tabăra. Tata a avut 60 ha de pământ. S-a ales praful de ele. Dar sunt mulţumit, parcă, de toate. Ne plecăm cu sufletul la aceşti camarazi de luptă care odihnesc în viaţa veşnică. Suntem mândri pentru ei şi trebuie să ridicăm fruntea", Gheorghe Cobuz, veteran din Tabăra.
Cercetătorul
"Acţiunile de distrugere a lăcaşurilor sfinte erau planificate cu multă «trudă» partinică şi ideologică; sovieticii erau un fel de lupi răpitori îmbrăcaţi în haine de oaie", consemnează jurnalistul Dinu Rusu în studiul său "Calvarul mănăstirilor din Basarabia", care dă seama despre felul în care au fost atacate, brutal, lăcaşurile de cult de dincolo de Prut. "Venind în Basarabia, ei au spus că respectă drepturile omului. Şi asta doar le nivel declarativ, pentru că acţiunile lor demonstrau că sunt nişte fanatici ai luptei contra credinţei neamului. Comunismul începea să ajungă la esenţa existenţei sale: ura faţă de Cel-de-Sus şi distrugerea a ceea ce nu convine ideologiei marxist-leniniste."
Bănuite de colaborare cu "fasciştii români", măicuţele dintr-o mănăstire basarabeană au ascuns, timp de 50 de ani, lista ostaşilor români căzuţi pe frontul din Basarabia.
Tabăra. O mănăstire la care ajungi pe un drum prăfuit, şerpuind tot un deal şi-o vale, ţinând, oarecum, vechea linie a frontului despre care ştiu până şi ţâncii din sat. Înainte de război, la Tabăra, mănăstirea avea 100 de case; maicile trăiau "de sine", fiecare cu gospodăria proprie, aducând laudă lui Dumnezeu în biserica mare a Sfintei Treimi, zidită în 1828. În 1960, mănăstirea a fost închisă de autorităţile sovietice şi multe surori au fost nevoite să fugă din Tabăra. Sub ochii celor care au rămas, biserica a fost transformată în club sătesc, unde rulau filme cu stahanovişti harnici şi cu nemţi prizonieri ai Armatei Roşii. "Binevoitorii poporului", scrie cercetătorul şi jurnalistul basarabean Dinu Rusu în studiul intitulat "Calvarul mănăstirilor din Basarabia", "au tăbărât ca nişte tâlhari în mănăstire, unde era prezentă doar o maică, fiindcă restul lucrau pământul. Au smuls icoanele, au luat cărţile bisericeşti şi cică le-au dus la un muzeu. Dar… a fost o minciună sfruntată: ateiştii au făcut un rug pe unul din cele mai mari dealuri ale satului. Apoi, în lăcaşul Domnului, timp de aproape 30 de ani, s-a ţopăit şi s-a vorbit împotriva Celui-de-Sus. Maicile bătrâne de la Tabăra spun că au suferit foarte mult şi au suportat cu greu faptul că mănăstirea a fost transformată într-un loc al dezmăţului ateist". O vreme, hărnicia călugăriţelor de la Tabăra a fost exploatată de comunişti. Un timp, o făbricuţă de ţesut covoare le-a făcut renumite în fosta R.S.S. Moldovenească. În 1989, când maica stareţă, Antonina, a dat adunarea, prea puţine au mai putut să răspundă la apel.
EROI ROMĂNI. O poveste interesantă este legată de lista militarilor din Armata Română înmormantaţi în satul Tabăra. Această listă a fost păstrată timp de 50 de ani de către măicuţe, cu sfinţenie şi în mare secret. Profesoara Raisa Bârnaz de la Şcoala Generală din Tabăra ne-a încredinţat că nu e vorba de nicio legendă: "Lista sau catastiful ista, sau, cum să-i spun?... al eroilor români înmormântaţi în cimitirul de la Tabăra este adevărată. Fiind linia frontului aicea, pe Dealul Culii, când cădeau, erau aduşi la mănăstire să li se facă prohodul. Toţi au fost înmormântaţi creştineşte. Chiar dacă se găseau numai părţi din trupul lor, se reconstituia identitatea din acte şi se înmormântau cum se cuvine unui creştin. Cei cunoscuţi au fost trecuţi într-o listă păstrată aici, la mănăstire, de către maici. Vreau să vă spun «un moment» (ceva – n.r.): o verişoară de-a mea care trăieşte în apropierea mănăstirii mi-a povestit că la mama ei locuia un băiat din Armata Română; pe atunci, ea era tinerică şi frumuşică şi lui îi plăcea de dânsa. Când, într-o zi, se aduce o căruţă de morţi de pe linia frontului şi, ce credeţi? Îl vede pe băiatul ăla mort… Aşa a mai plâns!… Că era cuminte şi frumos…". Lista s-a păstrat la mănăstire şi cuprinde numai nume de ostaşi români căzuţi în retragerea din 1944. "Măicuţele au ascuns lista după ce s-a închis mănăstirea, în 1960, pentru că se zicea despre eroii aceia că sunt fascişti…" Majoritatea militarilor români au fost înmormântaţi pe deal. Cei cu grad superior, separat, ceilalţi, în gropi comune. "Cimitirul", continuă Raisa Bârnaz, "eu ţin minte, când eram mică, mai avea rămăşiţe de cruci. Cruci din lemn. Prin 1968 acolo au fost date locuri de casă. Şi-au făcut casă în apropierea cimitirului Grişa Iurcu, Ion Bozu… pe urmă, s-au extins grădinile, intrând chiar pe terenul cimitirului, dar pe cimitir ca atare nimeni nu şi-a făcut casă, deşi comuniştii au dat şi cimitirul la oameni, ca loc de casă." Acum, crucile puse din nou în cimitir au doar un caracter simbolic, pentru că nu mai corespunde locul mormintelor. În lista întocmită de călugăriţe sunt trecuţi peste 70 de morţi de prin localităţile apropiate. Cei din România, în general, nu sunt cunoscuţi şi zac în gropile comune.
CULTUL EROILOR. Am putea spune însă că nu toate aceste locuri care păstrează jertfele de sânge ale eroilor români sunt semnalate. În România există un Oficiu Naţional pentru Cultul Eroilor având o tradiţie de 90 de ani; e o structură guvernamentală care se ocupă de inventarierea şi repararea lăcaşelor de cult unde se păstrează osemintele şi memoria ostaşilor români. Directorul instituţiei, Cristian Scarlat, ne spunea că Oficiul a înregistrat peste 120.000 de militari români, înhumaţi în 31 de ţări. O serie de carenţe legislative, dar şi tensiunile din relaţiile cu autorităţile de la Chişinău au întârziat, până acum, acţiunile de recuperare şi de repunere în valoare a cimitirelor de onoare ale militarilor români din R. Moldova. Conform datelor deţinute până în prezent, numărul lor în Basarabia este de 6.072. Principalele localităţi unde se află înhumaţi militarii români sunt: Ţiganca (1.020), Cania (938), Miclăuşeni (350), Chişinău (232), Soroca (455), Tighina (518). Multe dintre cimitire sau monumente au fost profanate în timpul fostei URSS. La Ţiganca, peste cimitirul ostaşilor români care au căzut la forţarea Prutului au fost construite grajduri; la Chişinău, un spital TBC… Anul trecut, Regele Mihai s-a reîntors, împreună cu o numeroasă delegaţie de veterani ai Armatei Române, pe pământul Basarabiei, după 65 de ani, şi a participat la resfinţirea cimitirului militar românesc de la Ţiganca. N-a mers mai mai departe. El care, în 1940, ordona Armatei Române trecerea Prutului…
O mărturie
"Pe 23 iulie am împlinit 84 de ani. Am fost recrutat în ’44, luna mai, la Bălţi, refugiat în Oboga de Mijloc, judeţul Mehedinţi. Am fost repartizat la regimentul 10 «Antiaeriană» Craiova, apoi am fost repartizat la 7 «Antiaeriană» Ploieşti. Sunt invalid de război. După armată, am venit acasă, în Tabăra. Tata a avut 60 ha de pământ. S-a ales praful de ele. Dar sunt mulţumit, parcă, de toate. Ne plecăm cu sufletul la aceşti camarazi de luptă care odihnesc în viaţa veşnică. Suntem mândri pentru ei şi trebuie să ridicăm fruntea", Gheorghe Cobuz, veteran din Tabăra.
Cercetătorul
"Acţiunile de distrugere a lăcaşurilor sfinte erau planificate cu multă «trudă» partinică şi ideologică; sovieticii erau un fel de lupi răpitori îmbrăcaţi în haine de oaie", consemnează jurnalistul Dinu Rusu în studiul său "Calvarul mănăstirilor din Basarabia", care dă seama despre felul în care au fost atacate, brutal, lăcaşurile de cult de dincolo de Prut. "Venind în Basarabia, ei au spus că respectă drepturile omului. Şi asta doar le nivel declarativ, pentru că acţiunile lor demonstrau că sunt nişte fanatici ai luptei contra credinţei neamului. Comunismul începea să ajungă la esenţa existenţei sale: ura faţă de Cel-de-Sus şi distrugerea a ceea ce nu convine ideologiei marxist-leniniste."
Curchi, mănăstirea unde sunt răzuiţi sfinţii
Regele, aşteptat să-şi ia portretul votiv...
Primul nostru drum la Curchi a avut loc în 1998, când un jurnalist orheian, Ion Cernei, ne-a semnalat că în biserica mare a mănăstirii au fost descoperite portretele votive al Regelui Mihai şi al patriarhului Miron Cristea.
Restauratorii apucaseră să dea jos spoiala neagră, "mânjită" de sovietici cât timp biserica fusese depozit de materiale, şi, tot răzând la smoală, au încremenit dând cu ochii de Majestatea Sa şi de Prefericitul! De teamă că vor fi certaţi de superiori, au lăsat portretele curăţate doar până la jumătate. Întrebarea de-atunci, ca şi cea de-acum, face parte din bibliografia lui Lenin: "Ce-i de făcut?".
Puternicii zilei nu s-au decis cum ar fi bine: să-i "radă" pe cei doi de tot ori să-i păstreze acolo unde sunt pictaţi ca o relicvă istorică şi de credinţă? Discuţiile avute în luna iunie cu feţe bisericeşti, dar şi cu specialişti în restaurare, acreditează deja varianta distrugerii, a doua oară şi definitivă, a tablourilor situate în pronaosul bisericii cu hramul Naşterea Maicii Domnului din Curchi. Posibil ca argumente precum "altă ţară", "altă istorie", "altă mitropolie" să prevaleze în luarea unei decizii. Ce-ar căuta, se-ntreabă unii, într-o biserică a Patriarhiei Ruse Regele Mihai, apărătorul unui drapel numit fascist de comuniştii moldoveni de azi (aceiaşi care "s-au dat de trei ori peste cap", devenind subit ctitori ai bisericilor închise, dărâmate sau pângărite tot de ei, în anii ’50)?
DESTIN. Istoria Mănăstirii Curchi are totuşi câteva secole. La 1765, domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, aproba dreptul răzeşului Iordache Curchi de a întemeia pe moşia sa un lăcaş de închinăciune. În 1804, schitul devine mănăstire, iar călugărul Ioan – stareţul ei. Sub ruşi, în 1872, este înălţată biserica mare, iar în 1936 se începe construcţia alteia, în stil bizantin, cu hramul Sf. Nicolae, terminată târziu, în 2005. Pornită sub puterea regală şi terminată sub cea comunistă. Iată o temă de meditaţie asupra istoriei!... În timpul războiului, biserica mare a fost restaurată, împodobită cu icoane şi fresce şi sfinţită de mitropolitul Efrem Tighineanu. La ceremonie s-au aflat prezenţi Regele Mihai şi Regina-mamă Elena, care figurau drept ctitori. În 1958, mănăstirea a fost închisă, averea ei confiscată, iar călugării, izgoniţi. În incintă s-a mutat un spital de nebuni. Abia în 1993, viaţa călugărească s-a întors la Curchi. Aşezământul păstrează mai multe cărţi vechi, între care un "Apostol" din 1840 şi un Evangheliar cu inscripţia: "Această sfântă Evanghelie s-au afierosit de către Cuvioşia Sa, Ieromonahul Venedict, duhovnic şi egumen al Mănăstirii Secul, ca să fie a Sfintei Mănăstiri Curchi nestrămutată şi de nimeni luată, spre veşnica şi neuitata lor pomenire – la leatul 1822". Pe partea interioară a copertei sunt autografele mareşalului Antonescu şi al Mitropolitului Efrem Tighineanu, lăsate la 10 aprilie 1942.
RENAŞTERE. Părintele Ieremia e nou la Curchi. A trăit la Mănăstirea Saharna până acum doi ani, dar s-a tras mai aproape de satul natal, învecinat cu baştina lui Paul Goma, îndârjitul anticomunist. "Ţin minte – ne spune părintele – când încă mănăstirea era închisă şi mergeam cu autobuzul la Orhei… Mergeam şi mă gândeam: «Ce frumuseţe este acolo, că se vede o biserică mare?». Mai târziu, părinţii mi-au spus că acolo era spital de psihiatrie… Era aşa o vorbă prin părţile astea că, dacă te «îmbolnăjeai» la cap, te ducea la Curchi. Şi aşa s-a făcut un nume urât Curchiului".
Mănăstirea a fost însă cea mai mare din Basarabia şi cea mai bogată. Se întrecea cu Noul Neamţ. "În 1958 – continuă călugărul – o vinit «prikaz» (ordin) să se închidă mănăstirea. S-a format dintâi o şcoală de tractorişti, apoi un spital mai mic şi pe urmă un spital mai mare. Soborul (biserica mare) a fost transformat în depozit, Sfântul Nicolae, tot depozit, Sfântul Dimitrie a fost făcută club, biserica din cimitir a fost morgă, Biserica Sfintei Cruci din trapeză a fost făcută «palate» (cabinete) pentru bolnavi şi tot aşa… Din averea mănăstirii, care a fost, icoane, muzeu, bibliotecă, mult s-a ars, «s-a piărdut», nu se mai ştie…".
După cincizeci de ani de spital de psihiatrie, chiar şi pereţii tencuiţi pe vremea călugărilor s-au ruinat. Când a venit la Curchi stareţul Siluan, în 1999, s-a acoperit la început biserica mare, de ochii lumii, cu nişte tablă. "Azi – ne spune cu ciudată însufleţire călugărul –, domnul preşedinte Voronin şi preşedintele Parlamentului, Marian Lupu, «şi-au luat angajamentul» să ne ajute. Au dat ordin ba la unul, ba la altul, au fost oameni cu sufletul mare… Iată cum «mărg lucrurile» la noi: Biserica Sfântul Nicolae s-a pornit în 1943, pe urmă a început războiul şi pe urmă foametea şi a rămas biserica neterminată. Când au venit călugării, au găsit-o praf…, înăuntru era depozit de ciment, scândură… Acum aşteptăm putere de la Dumnezeu şi de la oameni, câte un ajutor; încetişor, sperăm ca mănăstirea să-şi ia înapoi faţa aceea pe care a avut-o. Vrem să facem Casa Mitropolitului, să deschidem un seminar, iar în Casa Episcopului să deschidem camere de oaspeţi. Apoi, muzeul, biblioteca, chiliile călugărilor…".
"ZUGRAVUL" DE SFINŢI. În Biserica Sfântul Nicolae, cea începută sub Regele Mihai, un pictor şi-a făcut cuib sub cupolă. Iurie Lungu are şcoală de arte în România şi nu-i prea are la inimă pe ruşi. "Noi, moldovenii, am fost un fel de «scânteiaţi» prin anii ’90, ne-am aprins pe moment şi gata!… Eu am prieteni în «Baltice». Aceia-s alţi oameni. Dacă s-a adresat cineva la dânsul în limba rusă, el se face surd, mut şi chior. Noi, nu: cu pâine, cu sare, cu plecăciune, cu toate… Prima dată când am fost în România am plâns. Aici mi-au băgat în cap că Rusia e mare, că Moscova aşa şi pe dincolo… Dar, când am fost în Bucureşti, eram la volan şi m-am oprit locului şi plângeam; nevasta mă-ntreabă: «Ce-i cu tine, eşti nebun?» Zic: «Uite, ei (ruşii) spun că suntem nişte ţărani plouaţi, că n-avem nimic, că mâncăm mămăligă şi umblăm în opinci. Dar uite Ţara!». Aşa cum îmi spunea şi mitropolitul Nestor Vornicescu, pe care l-am cunoscut, avea voce de domnitor: «Iurică, asta-i ţara noastră!»"…
Îl întrebăm dacă nu cumva, cum se spune pe la Chişinău, şi Moldova e o ţărişoară. "Ţărişoară? – sare pictorul. Nu. Noi suntem republică, nu ţară şi nici măcar ţărişoară…" Ni s-a părut totuşi curioasă optica celor cu care am stat de vorbă la Curchi despre pictura veche din Sobor, inclusiv despre portretele votive amintite. "Nu există posibilităţi de salvare a picturii de-acolo. «Priza se corjeşte», e fisurat pigmentul, nu zidul; pictura n-are valoare artistică sau istorică" – e de părere Iurie Lungu. "Trebuie să dea totul jos, pentru că pictura a fost refăcută de călugări după război, când «a chicat o bombă» şi clopotniţele din faţă, turlele, «au fost date în aer» împreună cu soborul. Călugării au făcut o reparaţie uşurică, iar pictura nu e cea veche şi nu e preţioasă." Ne spune şi părintele Irimia.
Nu ştim de ce, dar aceste consideraţii par că acoperă cu neştiinţă icoanele sfinte, cum, până mai ieri, smoala de fabricaţie sovietică astupa lumina din ochii îngerilor pictaţi în Sobor…
"Din cea mai mare şi mai frumoasă mănăstire a Basarabiei, Curchi a rămas o ruină. Călugării au fost alungaţi. În chiliile lor au fost aduşi bolnavi mintal. Prin 1998, urletele lor încă mai acopereau glasul clopotelor. Azi, comuniştii «fac ordine», sperând în iertarea istoriei şi a lui Dumnezeu"
Ion Cernei, jurnalist din Basarabia
"În 2006, Mănăstirea Curchi a fost vizitată de principele Radu de România. Ne-a adus două portrete cu Regele Mihai şi cu Regina. A promis că va veni şi regele pe la noi, să vadă…, să ne sprijine la reconstrucţia unor ansambluri din mănăstire, păstrând elemente din trecut. Transmiteţi-i că încă îl aşteptăm…"
Stareţul Siluan, Mănăstirea Curchi
"Regele Mihai venea deseori la mănăstire. Şi-a făcut şi ziua de naştere aici. La stăreţie este un balcon... regele ieşea seara la ceai cu stareţul. Toate locurile acelea au rămas. Ce vrem noi acum e doar să ne ajute cu oleacă de reparaţie. Că, dacă o veni, să aibă ce vedea, să nu moară de tristeţe…"
Părintele Ieremia, Mănăstirea Curchi
Poartă
Mănăstirea Curchi surprinde încă de la intrare: clopotniţa încadrată în zidul de împrejmuire este o copie fidelă a celei de la Catedrala Ortodoxă a Mântuirii Neamului din Alba-Iulia! Nu e însă singurul element care vorbeşte despre România Mare. Biserica Sfântul Nicolae, picturile din Sobor şi Casa Stareţului, toate au gravate însemne ale trecerii familiei regale române prin spaţiul basarabean al credinţei.
Biserica, transformată în morgă
În mănăstire trăiesc azi 25 de călugări. În timpul României Mari erau 100. Nu ştim din ce motive, Curchiul a fost ultima mănăstire basarabeană redeschisă după 1991. În cincizeci de ani de spital de psihiatrie, construcţiile mănăstireşti s-au ruinat. Biserica cimitirului e o dovadă a profanărilor sovietice. În incinta părăsită şi insalubră se văd şi acum mesele de morgă din naos, cu picioarele înfipte în ciment. Altarul, cumplită pângărire, a fost transformat în garderobă pentru medici şi... wc-uri. În lista de restaurări, chinuita bisericuţă a cimitirului e pe ultimul loc, aşa încât vizitatorul este izbit de morbida privelişte. La săpăturile din şantier s-au găsit şi două-trei morminte, cu oase puţine, pe care călugarii le-au reînhumat. Într-un mormânt în care osemintele erau întregi s-a găsit o cărămidă pe care scrie cu litere slavone: "Vasile MEZIU, anul 1814, luna decembrie"…
Primul nostru drum la Curchi a avut loc în 1998, când un jurnalist orheian, Ion Cernei, ne-a semnalat că în biserica mare a mănăstirii au fost descoperite portretele votive al Regelui Mihai şi al patriarhului Miron Cristea.
Restauratorii apucaseră să dea jos spoiala neagră, "mânjită" de sovietici cât timp biserica fusese depozit de materiale, şi, tot răzând la smoală, au încremenit dând cu ochii de Majestatea Sa şi de Prefericitul! De teamă că vor fi certaţi de superiori, au lăsat portretele curăţate doar până la jumătate. Întrebarea de-atunci, ca şi cea de-acum, face parte din bibliografia lui Lenin: "Ce-i de făcut?".
Puternicii zilei nu s-au decis cum ar fi bine: să-i "radă" pe cei doi de tot ori să-i păstreze acolo unde sunt pictaţi ca o relicvă istorică şi de credinţă? Discuţiile avute în luna iunie cu feţe bisericeşti, dar şi cu specialişti în restaurare, acreditează deja varianta distrugerii, a doua oară şi definitivă, a tablourilor situate în pronaosul bisericii cu hramul Naşterea Maicii Domnului din Curchi. Posibil ca argumente precum "altă ţară", "altă istorie", "altă mitropolie" să prevaleze în luarea unei decizii. Ce-ar căuta, se-ntreabă unii, într-o biserică a Patriarhiei Ruse Regele Mihai, apărătorul unui drapel numit fascist de comuniştii moldoveni de azi (aceiaşi care "s-au dat de trei ori peste cap", devenind subit ctitori ai bisericilor închise, dărâmate sau pângărite tot de ei, în anii ’50)?
DESTIN. Istoria Mănăstirii Curchi are totuşi câteva secole. La 1765, domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, aproba dreptul răzeşului Iordache Curchi de a întemeia pe moşia sa un lăcaş de închinăciune. În 1804, schitul devine mănăstire, iar călugărul Ioan – stareţul ei. Sub ruşi, în 1872, este înălţată biserica mare, iar în 1936 se începe construcţia alteia, în stil bizantin, cu hramul Sf. Nicolae, terminată târziu, în 2005. Pornită sub puterea regală şi terminată sub cea comunistă. Iată o temă de meditaţie asupra istoriei!... În timpul războiului, biserica mare a fost restaurată, împodobită cu icoane şi fresce şi sfinţită de mitropolitul Efrem Tighineanu. La ceremonie s-au aflat prezenţi Regele Mihai şi Regina-mamă Elena, care figurau drept ctitori. În 1958, mănăstirea a fost închisă, averea ei confiscată, iar călugării, izgoniţi. În incintă s-a mutat un spital de nebuni. Abia în 1993, viaţa călugărească s-a întors la Curchi. Aşezământul păstrează mai multe cărţi vechi, între care un "Apostol" din 1840 şi un Evangheliar cu inscripţia: "Această sfântă Evanghelie s-au afierosit de către Cuvioşia Sa, Ieromonahul Venedict, duhovnic şi egumen al Mănăstirii Secul, ca să fie a Sfintei Mănăstiri Curchi nestrămutată şi de nimeni luată, spre veşnica şi neuitata lor pomenire – la leatul 1822". Pe partea interioară a copertei sunt autografele mareşalului Antonescu şi al Mitropolitului Efrem Tighineanu, lăsate la 10 aprilie 1942.
RENAŞTERE. Părintele Ieremia e nou la Curchi. A trăit la Mănăstirea Saharna până acum doi ani, dar s-a tras mai aproape de satul natal, învecinat cu baştina lui Paul Goma, îndârjitul anticomunist. "Ţin minte – ne spune părintele – când încă mănăstirea era închisă şi mergeam cu autobuzul la Orhei… Mergeam şi mă gândeam: «Ce frumuseţe este acolo, că se vede o biserică mare?». Mai târziu, părinţii mi-au spus că acolo era spital de psihiatrie… Era aşa o vorbă prin părţile astea că, dacă te «îmbolnăjeai» la cap, te ducea la Curchi. Şi aşa s-a făcut un nume urât Curchiului".
Mănăstirea a fost însă cea mai mare din Basarabia şi cea mai bogată. Se întrecea cu Noul Neamţ. "În 1958 – continuă călugărul – o vinit «prikaz» (ordin) să se închidă mănăstirea. S-a format dintâi o şcoală de tractorişti, apoi un spital mai mic şi pe urmă un spital mai mare. Soborul (biserica mare) a fost transformat în depozit, Sfântul Nicolae, tot depozit, Sfântul Dimitrie a fost făcută club, biserica din cimitir a fost morgă, Biserica Sfintei Cruci din trapeză a fost făcută «palate» (cabinete) pentru bolnavi şi tot aşa… Din averea mănăstirii, care a fost, icoane, muzeu, bibliotecă, mult s-a ars, «s-a piărdut», nu se mai ştie…".
După cincizeci de ani de spital de psihiatrie, chiar şi pereţii tencuiţi pe vremea călugărilor s-au ruinat. Când a venit la Curchi stareţul Siluan, în 1999, s-a acoperit la început biserica mare, de ochii lumii, cu nişte tablă. "Azi – ne spune cu ciudată însufleţire călugărul –, domnul preşedinte Voronin şi preşedintele Parlamentului, Marian Lupu, «şi-au luat angajamentul» să ne ajute. Au dat ordin ba la unul, ba la altul, au fost oameni cu sufletul mare… Iată cum «mărg lucrurile» la noi: Biserica Sfântul Nicolae s-a pornit în 1943, pe urmă a început războiul şi pe urmă foametea şi a rămas biserica neterminată. Când au venit călugării, au găsit-o praf…, înăuntru era depozit de ciment, scândură… Acum aşteptăm putere de la Dumnezeu şi de la oameni, câte un ajutor; încetişor, sperăm ca mănăstirea să-şi ia înapoi faţa aceea pe care a avut-o. Vrem să facem Casa Mitropolitului, să deschidem un seminar, iar în Casa Episcopului să deschidem camere de oaspeţi. Apoi, muzeul, biblioteca, chiliile călugărilor…".
"ZUGRAVUL" DE SFINŢI. În Biserica Sfântul Nicolae, cea începută sub Regele Mihai, un pictor şi-a făcut cuib sub cupolă. Iurie Lungu are şcoală de arte în România şi nu-i prea are la inimă pe ruşi. "Noi, moldovenii, am fost un fel de «scânteiaţi» prin anii ’90, ne-am aprins pe moment şi gata!… Eu am prieteni în «Baltice». Aceia-s alţi oameni. Dacă s-a adresat cineva la dânsul în limba rusă, el se face surd, mut şi chior. Noi, nu: cu pâine, cu sare, cu plecăciune, cu toate… Prima dată când am fost în România am plâns. Aici mi-au băgat în cap că Rusia e mare, că Moscova aşa şi pe dincolo… Dar, când am fost în Bucureşti, eram la volan şi m-am oprit locului şi plângeam; nevasta mă-ntreabă: «Ce-i cu tine, eşti nebun?» Zic: «Uite, ei (ruşii) spun că suntem nişte ţărani plouaţi, că n-avem nimic, că mâncăm mămăligă şi umblăm în opinci. Dar uite Ţara!». Aşa cum îmi spunea şi mitropolitul Nestor Vornicescu, pe care l-am cunoscut, avea voce de domnitor: «Iurică, asta-i ţara noastră!»"…
Îl întrebăm dacă nu cumva, cum se spune pe la Chişinău, şi Moldova e o ţărişoară. "Ţărişoară? – sare pictorul. Nu. Noi suntem republică, nu ţară şi nici măcar ţărişoară…" Ni s-a părut totuşi curioasă optica celor cu care am stat de vorbă la Curchi despre pictura veche din Sobor, inclusiv despre portretele votive amintite. "Nu există posibilităţi de salvare a picturii de-acolo. «Priza se corjeşte», e fisurat pigmentul, nu zidul; pictura n-are valoare artistică sau istorică" – e de părere Iurie Lungu. "Trebuie să dea totul jos, pentru că pictura a fost refăcută de călugări după război, când «a chicat o bombă» şi clopotniţele din faţă, turlele, «au fost date în aer» împreună cu soborul. Călugării au făcut o reparaţie uşurică, iar pictura nu e cea veche şi nu e preţioasă." Ne spune şi părintele Irimia.
Nu ştim de ce, dar aceste consideraţii par că acoperă cu neştiinţă icoanele sfinte, cum, până mai ieri, smoala de fabricaţie sovietică astupa lumina din ochii îngerilor pictaţi în Sobor…
"Din cea mai mare şi mai frumoasă mănăstire a Basarabiei, Curchi a rămas o ruină. Călugării au fost alungaţi. În chiliile lor au fost aduşi bolnavi mintal. Prin 1998, urletele lor încă mai acopereau glasul clopotelor. Azi, comuniştii «fac ordine», sperând în iertarea istoriei şi a lui Dumnezeu"
Ion Cernei, jurnalist din Basarabia
"În 2006, Mănăstirea Curchi a fost vizitată de principele Radu de România. Ne-a adus două portrete cu Regele Mihai şi cu Regina. A promis că va veni şi regele pe la noi, să vadă…, să ne sprijine la reconstrucţia unor ansambluri din mănăstire, păstrând elemente din trecut. Transmiteţi-i că încă îl aşteptăm…"
Stareţul Siluan, Mănăstirea Curchi
"Regele Mihai venea deseori la mănăstire. Şi-a făcut şi ziua de naştere aici. La stăreţie este un balcon... regele ieşea seara la ceai cu stareţul. Toate locurile acelea au rămas. Ce vrem noi acum e doar să ne ajute cu oleacă de reparaţie. Că, dacă o veni, să aibă ce vedea, să nu moară de tristeţe…"
Părintele Ieremia, Mănăstirea Curchi
Poartă
Mănăstirea Curchi surprinde încă de la intrare: clopotniţa încadrată în zidul de împrejmuire este o copie fidelă a celei de la Catedrala Ortodoxă a Mântuirii Neamului din Alba-Iulia! Nu e însă singurul element care vorbeşte despre România Mare. Biserica Sfântul Nicolae, picturile din Sobor şi Casa Stareţului, toate au gravate însemne ale trecerii familiei regale române prin spaţiul basarabean al credinţei.
Biserica, transformată în morgă
În mănăstire trăiesc azi 25 de călugări. În timpul României Mari erau 100. Nu ştim din ce motive, Curchiul a fost ultima mănăstire basarabeană redeschisă după 1991. În cincizeci de ani de spital de psihiatrie, construcţiile mănăstireşti s-au ruinat. Biserica cimitirului e o dovadă a profanărilor sovietice. În incinta părăsită şi insalubră se văd şi acum mesele de morgă din naos, cu picioarele înfipte în ciment. Altarul, cumplită pângărire, a fost transformat în garderobă pentru medici şi... wc-uri. În lista de restaurări, chinuita bisericuţă a cimitirului e pe ultimul loc, aşa încât vizitatorul este izbit de morbida privelişte. La săpăturile din şantier s-au găsit şi două-trei morminte, cu oase puţine, pe care călugarii le-au reînhumat. Într-un mormânt în care osemintele erau întregi s-a găsit o cărămidă pe care scrie cu litere slavone: "Vasile MEZIU, anul 1814, luna decembrie"…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)