sâmbătă, 28 iulie 2007

Hirova, mănăstirea uitată

Satul mănăstiresc de dincolo de timp

Mănăstirea Hirova nu e trecută în atlasele rutiere. Dacă vrei să ajungi în frumosul "sat monahal" trebuie să întrebi de Nicolăeuca. Deşi, când ajungi la răscruce, o inscripţie pe o piatră, sub indicatorul de tablă puţin şui, îţi arată că drumul e unul şi acelaşi şi pentru sat, şi pentru mănăstire.
Prin curţile caselor vechi, nici ţipenie! Bănuieşti care-s locuite şi care nu, după urma de spoială nouă a zidului ori după poarta care stă ţeapănă. Cele fără stăpân cască guri fără ochi de geam ori îşi scârţâie uşa cu nituri lipsă. Chiar în deal de biserica veche se vede casa părintelui duhovnic Tudor Cerescu. Părintele nu-i, nu-i nici maica Olga, octogenara, cea care are ascultare să-i poarte de grijă. Dar noi trecem fără supărare mai departe, căci nu cu dânşii aveam treabă.
LA SFAT. Chemăm cu "strigăt" plin de sfială la poartă, ca în orice sat românesc, pe maica Iroida, stareţa de la Hirova. Şi ne-apare o femeie în vârstă, îmbrăcată ca o bunică de pe la noi: "fuştă" neagră, bluză cu floricele mărunte. O pestelcă albă, înflorată şi ea, îi acoperă capul cărunt. Picioarele goale. Mânecile suflecate. Maica Iroida face pâine. Frământă coca de făină, "doschită cu botcală (drojdie – n.r.) de casă, făcută din făină de popuşoi opărită". Cum aluatul se supără "dacă nu te ţii de dânsul", intrăm în cămăruţa cu tindă joasă şi-i ţinem tovărăşie. "Dacă vrai să faci pâine mai bună, îi pui ş-oleacă de oloi. Iar făina o opăreşti cu zamă de cartoafe. Le cureţi şi le pui şi pe ele... Pâinea făcută aşa ţine săptămâni şi nu se strică. E şi ea minune dumnezeiască."
Cât stă aluatul "la doschit", ne mutăm în casă, la sfat. "Când s-a închis mănăstirea a fost durere mare", ne zice. În satul mănăstiresc locuiau pe vremea aceea vreo 200 de măicuţe. Maica Iroida îşi aduce aminte ca şi cum ar fi fost ieri. "Era în 1959. La noi a venit un preot de la Chişinău şi ne-a spus la cele care eram mai tinere că să ne ducem de-aicea, că o să fie rău, că o să ajungem să n-avem ce mânca. Dar maicile mele au spus aşa: «Ce-or mânca toţi, aia o să mâncăm şi noi». Pe urmă ne-au luat tot ce-aveam pe-aicea, iar pe maica stareţă au dus-o la Tabăra. Noi am rămas. Ne-au luat pământul, au luat tot, că nici pătrunjel nu mai aveam. Şi n-am murit de foame. Bogdaproste! Am lucrat, am câştigat o rublă şi ne-am cumpărat cele de trebuinţă. Venea în sat maşina cu făină, cu oloi, cu zahar. Da’ era ieftin. Acuma, ce folos că sunt de toate, că tare-i scump..." O doare că distrugerea n-a venit de la străini, ci de la... vecini. "Da, au luat icoanele, dar numai pe cele din biserică. Şi-au fost de-ai noştri, din sat, moldoveni, ăi de-au luat icoanele. Ce, credeţi că a venit vreun rus să facă asta? S-a urcat vreun rus pe biserică să dea jos clopotele?" După jaful care a urmat, una dintre biserici fusese transformată în depozit de cărbuni, cealaltă, în spital pentru copii cu handicap.
"Ei, dar cât sfătuim, să vă dau un păhar cu vin!"... Şi vorba fiind spusă, maica Iroida trece uşurel "în casa cealaltă", de unde se întoarce cu turtă dulce, bomboane de la "Bucuria" şi două ulcioare de lut. Lasă turta şi bomboanele, apoi cu ulcioarele se scoboară "în pimniţă", de unde aduce vinul cu care ne-mbie. O picătură o vărsăm pentru maicile care s-au stins neveştejindu-şi credinţa până în ultima clipă. "Aţi nădăjduit că se va întoarce credinţa?", o întrebăm. "Am avut o maică, aici, la mănăstire, şi ea o fost la un preot, la Ignăţei. Şi el i-o spus că se va întoarce înapoi vremea şi a să fie mai frumoase biserici decât au fost atunci. Şi uite că s-o împlinit. Nu se fac biserici frumoase? Dar pământul? Încet, încet, fiecare se va duce la hotarul lui. Zicem bogdaproste şi-aşa!" "V-a fost frică de comunişti, măicuţă?", o întrebăm. "Nouă, maicilor, nu ne-a fost niciodată teamă decât de Dumnezeu. El e deasupra oamenilor şi îndreaptă lucrurile, la sorocul lor."
EROII. "Ştiam despre mormintele ostaşilor români din cimitir", răspunde altei întrebări maica Iroida. "Prin ’40 – atunci i-o chisat pe ruşi –, ce mai era la noi, prin pădurile astea! Doamne fereşte! La Morozeni, unde era via Mănăstirii Curchi, era, ia aşa, o linie... Acolo erau caii. I-o ucis în hudiţele celea. Doamne, ce-a fost! Eu sunt chiar din Morozeni, casa noastră era chiar pe chisc şi se vedea de sus: ruşii băteau cu tunurile pe partea ceea, românii, pe partea astalaltă. Era un râu între ei şi, când trecea câte o boambă, sărea apa ceea că se făcea neagră... Până prin august s-or bătut aici cu tunurile." Cuvintele curg unele după altele, aşa cum soarele "curge" pe cer, la asfinţit. Ne ridicăm într-un târziu. Maica Iroida se desparte de noi cum te desparţi de fiii care pleacă departe. Îi suntem fii. Duhovniceşti.
"Hirova a fost una dintre cele mai bogate mănăstiri ale Moldovei şi acum e cea mai săracă. Dintre maicile care eram în ’59, acu’ mai suntem 15, toate bătrâne. Cum să facem faţă? Despre cei care îs la conducere aflăm şi noi de la radio, dar de văzut nu i-am văzut niciodată, că n-au trecut pe-aici să vadă cine suntem şi în ce stare stăm"
maica stareţă Iroida


Cimitirul eroilor români de la Hirova

În cimitirul satului Nicolăeuca se află 15 gropi comune, în care şi-au găsit
odihna veşnică ostaşii români căzuţi în bătălia de la 13-14 iulie 1941. În luptele crâncene de la cota 243 din pădurea Morozenilor au căzut 100 de ostaşi români. Au putut fi identificate numele a 42 dintre ei, care făceau parte din Divizia 5 "Infanterie". Au fost identificate şi numele a 80 de combatanţi ruşi. Reconstruirea cimitirului a fost iniţiată de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor din România, iar Asociaţia Culturală "România din inima mea" a instalat o troiţă în acest cimitir, care a fost sfinţită chiar la 31 august, de Ziua Limbii Române (azi numită Ziua Limbii de Stat).

Drochia, catedrala cu arhitectură slavă şi frescă românească

Darul lui Achiţenie

atedrala din Drochia este o minune. E cea dintâi construită "din nou" în toată Basarabia. În ţara asta, vorbind despre ortodoxie, în această etapă, primul cuvânt care îţi vine în minte este: şantier. Se construieşte sau se reconstruieşte imens. Biserici şi suflete se ridică din ţărână iarăşi, în spiritul credinţei.
Ce are deosebit catedrala din Drochia? Răspunsul îl primim de la părintele paroh Pavel Vuluţă: "Este construită în perioada de democraţie. Este o probă a credinţei noastre, a dragostei faţă de Dumnezeu. Când a început democraţia în Basarabia, atunci s-a venit cu ideea ca în oraşul ăsta să se construiască o biserică. Necătând că pe timpuri a fost o biserică de lemn, în care s-a slujit vreo câteva zeci de ani…, dar pe urmă, în URSS, ea a fost închisă, şi o perioadă a fost folosită ca depozit, apoi sală sportivă şi încetişor au demolat-o. În 1989, un grup de iniţiativă, în frunte cu dna Elena Bodiu, a început să cerceteze ce era cu biserica veche şi să facă demersuri către executivul raional Drochia, pentru construcţia uneia noi. Eu am fost numit la o lună după ce s-a sfinţit locul. Am găsit aici 400 de cuburi de piatră şi câţiva oameni dornici de a face ceva".
MODEL UCRAINEAN. "Sunt 19 ani de-atunci. Parcă nici nu-mi vine a crede… Proiectul este al lui Alexandru Ţăranu, din Orhei. Am fost cu el la Odesa, ca să ne inspirăm de la unele lăcaşuri de cult de acolo. Vă daţi seama: de câteva decenii nu se mai proiectaseră biserici în Moldova!", îşi continuă vorba părintele. De pornit, s-a pornit cu 80.000 de ruble, donate de creştini. Au făcut după aceea donaţii şi câteva fabrici basarabene. "Biserica e construită de meşterii de la Viniţa, Ucraina, însă am colaborat foarte mult şi cu românii."
PICTURĂ ROMĂNEASCĂ. Cu aspectul ei slav în exterior, catedrala din Drochia are un interior pur românesc. "Mobilierul şi iconostasul sunt făcute la Mănăstirea Plumbuita, în Bucureşti. Când lucram la mobilier, căutam un pictor pentru frescă. Am fost la Suceava şi la Humor, am vorbit cu doi pictori acolo, dar ei cam aveau îndoieli. Între timp, primarul din Drochia s-a întâlnit cu Petre Achiţenie. El a spus că a pictat biserici în multe ţări ale lumii şi că ar fi dorit să picteze una şi în Basarabia. Aşa a început… Biserica are o frescă pur bizantină, cum nu se prea obişnuieşte prin părţile noastre." Regretatul Petre Achiţenie (fost profesor al Facultăţii de Arte Plastice din Bucureşti) a realizat fresca împreună cu câţiva studenţi. "Trei ani a pictat, lucrând după «prohoade» şi până în octombrie" (se ştie că pentru pictura "al fresco" este nevoie şi de nişte condiţii de temperatură speciale). Fiul său, Ionuţ Achiţenie, a lucrat la catapeteasmă.
Despre opera tatălui său, Ionuţ Achiţenie ne-a mărturisit: "Naţionalismul şi patriotismul binecunoscut al Maestrului, dar şi iubirea lui de Basarabia (Românskaia Zemlea), acest loc minunat şi tragic, totodată, au accelerat derularea evenimentelor şi au favorizat începerea lucrărilor. A existat o anumită reticenţă faţă de stilul personal al Maestrului. Lucrarea s-a derulat pe parcursul a aproape trei ani (1996, 1997, 1998), ţinând cont de dimensiunile Catedralei (aproape 3.000 de metri pătraţi). Autorităţile au sprijinit echipa de pictori."
UN DAR PENTRU BASARABIA. "Au existat o serie de dezbateri între mine şi pictori", mărturiseşte părintele Vuluţă. "La noi, necătând că suntem tot români, când e vorba de pictură, există o diferenţă. Iconografia e puţin altfel. El a zis: «Asta-i arta mea, asta-i viziunea mea!»." "Vă pare rău?" – îl întrebăm pe părintele. "Nu. Mă bucur că am reuşit să terminăm această lucrare. Cu toate că în ce priveşte pictura am trecut prin multe încercări şi e imposibil ca această lucrare să nu fie controversată." Pe de altă parte, "controversele" pe care le invocă părintele Vuluţă sunt de bun augur pentru catedrala din Drochia: "Omul simplu are admiraţie pentru lucrare şi, pe de altă parte, nu există delegaţie oficială, din orice ţară, care să nu ne viziteze". Gândurile părintelui paroh despre "zugravul" Petru Achiţenie au totuşi şi o încărcătură emoţională: "Achiţenie era bucuros că a putut să-şi realizeze gândul, să lase pe pământul Basarabiei o biserică pictată de mâna lui. Până de curând nu am ştiut că a murit. Aveam de gând să ne vedem la sărbătoarea de zece ani de la târnosirea Bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, la 12 iulie (stil vechi – n.r.). Mi-a plăcut la Petru Achiţenie că el cunoştea bine teologia icoanei. Nu copia. Ştia spaţiile bisericii, ce pictură trebuie acolo, acolo… Pentru că pictorii noştri care au apărut acum nu mai ştiu asta şi se pictează aiurea. La Achiţenie, picturile sunt cele recomandate de veacuri. Sunt sfinţii care s-au pictat în ultimii 500 de ani. Dar faţă de bisericile vechi, noi îi avem pictaţi şi pe Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe Daniil Sihastrul, pe Cuvioasa Parascheva. Mi-a plăcut şi că a acceptat să scrie pe icoane unele lucruri: când s-a început, cine a donat etc., ca să nu ia comuniştii după aia icoanele drept tablouri".



Pisanie

Catedrala din Drochia are două niveluri. La demisol se află "biserica de iarnă", unde s-a slujit mulţi ani, până ce întregul edificiu a fost gata. Lăcaşul de deasupra, pictat de cei doi artişti români, te înfioară încă de la primul contact vizual. Fresca este un imens "covor românesc". Practic, nu este loc pe perete unde să nu se fi fost pictată o scenă biblică ori un sfânt. Iar dacă vrei să afli cui aparţine acest "tril în culori", cum îl numea cineva, atunci poţi citi pisania de la intrare: "Această catedrală, construită cu har dumnezeiesc, a fost împodobită în haină sărbătoare cum se vede spre închinare Domnului şi veşniciei neamului" în "tehnică tradiţională românească", fresca fiind realizată de mâna "pictorului profesor universitar Petru Achiţenie din Bucureşti", iar "catapeteasma a fost pictată de fiul său, profesor universitar onuţ Laurenţiu Achiţenie, Dorohoi, judeţul Botoşani", "fie ca opera să dăinuiască peste veacuri în ţara lui Ştefan, Cantemir şi Mateevici. Amin".

Glasul de înger

Fetiţa care l-a cucerit pe Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Era ca acum, prin vara fierbinte a lui 1998, când am vizitat prima dată, cu fostul ambasador Marcel Dinu, cimitirul militar românesc de la Tabăra. Pe drumul de întoarcere la Chişinău, profesoara Raisa Bârnaz ne-a primit în casa ei răcoroasă de la marginea satului, să ne arate… pe cineva. Atunci am cunoscut-o pe Anişoara Cibotaru, un copil de 13 ani, care ne-a cântat îngereşte. I-am chemat părinţii, rugându-i s-o lase la şcoala de muzică, în România. N-a fost posibil atunci, pentru că treburile gospodăriei erau mai importante (mama ei ne-a întrebat, ingenuu: «Şi cine o să meargă cu vaca la păscut?...».). Dar uite că azi Anişoara le trimite părinţilor ilustrate din marile capitale ale Europei, unde cântă cu corul Symbol aflat sub binecuvântarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist.
Drumul spre conservator. Reîntorşi, în 2007, la Tabăra, am vorbit despre Anişoara cu prima ei profesoară de muzică din sat: Raisa Bârnaz. "Nici nu vă-nchipuiţi ce bucurie am eu de la fetiţa asta!", ne-a spus… "Doi ani a venit permanent la mine, la clasa de muzică din Tabăra. Am luat-o încet-încet. Am fost cu ea la emisiuni radio şi tv. Cu emisiunea «Micul Prinţ» am fost şi la Bucureşti, trei ani la rând, şi ea a luat mereu premii. Mai târziu, am vorbit cu părinţii, i-am încurajat. Era o şansă. Au dat-o, până la urmă, la Bucureşti, la Liceul Dinu Lipatti; a terminat cu 10 şi acum e în anul III la Conservator. A cutreierat toată Europa, a fost chiar invitată să cânte la nunta unei prinţese a Norvegiei."
O întrebăm pe Raisa Bârnaz ce înseamnă acest copil pentru ea. "Pentru mine… o visez noaptea, mă gândesc cum se descurcă, ce face… N-o despart de copiii mei naturali, în gând…"
Salt în spaţiu, la Bucureşti. Un telefon la numărul Anişoarei Cibotaru şi iată-ne faţă în faţă! Surpriză! Nu ne mai recunoaştem. Dăm timpul înapoi şi aflăm câte ceva despre venirea ei la Bucureşti: "În 1997, am venit la Bucureşti la concursul «Micul Prinţ» cu dna profesoară Raisa Bârnaz. Ea a stat la baza următoarelor mele realizări. La primul concurs, n-am prea ieşit în evidenţă, deoarece aveam un repertoriu mai liric şi nu prea se aprecia asta. După gală, am mers la Patriarhie, unde Preafericitul ne-a ţinut un discurs şi ne-a bine-cuvântat. În timp ce se retrăgea, dna Bârnaz mi-a făcut semn să intru pe scenă, să cânt «Tatăl Nostru». Pe atunci, n-aveam emoţii. Am cântat. Patriarhul s-a întors din drum, a venit lângă mine, m-a binecuvântat şi mi-a zis, nu voi uita niciodată cuvintele acestea: «Ferice de părinţii care te-au născut!… Vei ajunge departe, vom auzi de tine, pe viitor…». Atunci n-am conştientizat; abia după aceea am realizat că această binecuvântare m-a ajutat în drumul meu". Anişoara Cibotaru e, azi, studentă la clasa de canto a profesoarei Slătinaru-Nistor şi, în afară de corul Symbol, mai cântă în corul Acustic al lui Daniei Jinga. Ca să poată trăi decent în România, şi-a luat un job la Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti. "Acum", ne spune ea, "încerc să prind nişte oferte… E foarte greu, pentru că sunt la mijlocul facultăţii şi e perioada când îţi pui cele mai multe întrebări la care nu poţi răspunde. Aştept un semn de la Dumnezeu. Cred că o să continui cu canto. Nu mă consider foarte bună. Nu mi-am găsit echilibrul acela… Eu sunt soprană lirică şi, în general, îmi place mult opera, dar tind către ceva mai pe sufletul meu, opera e prea dură pentru mine. Aş vrea să fac musichall…, poate să creez ceva special, să fiu aparte, eu… Nu am planuri definitive. Sunt încă în tratative cu mine însămi…"

Citate:

"Cinci ani a făcut fetiţa asta zilnic, pe jos, 5 km de la şcoală până acasă. Într-o zi am pus-o să recite. Mi-a spus «Mioriţa» aşa de frumos, cu atât de multă simţire… Pe urmă, a cântat şi momentul acela n-am să-l pot uita niciodată"
Raisa Bârnaz, profesoară, Tabăra

"Când am dat examen am auzit pe cineva cântând la oboi. Sunetul instrumentului mi s-a părut atât de aproape de sufletul meu, încât mi-am spus că la el vreau să cânt... După un an, la Chişinău, consilierul prezidenţial român Radu Negrei a venit la mine acasă şi a insistat să merg la Bucureşti, la şcoala de muzică"
Anişoara Cibotari, studentă la Conservator

Maicuţele din Mănăstirea Tabăra au ascuns lista eroilor români din al doilea război mondial

Catastiful morţilor români de la Mănăstirea Tabăra

Bănuite de colaborare cu "fasciştii români", măicuţele dintr-o mănăstire basarabeană au ascuns, timp de 50 de ani, lista ostaşilor români căzuţi pe frontul din Basarabia.
Tabăra. O mănăstire la care ajungi pe un drum prăfuit, şerpuind tot un deal şi-o vale, ţinând, oarecum, vechea linie a frontului despre care ştiu până şi ţâncii din sat. Înainte de război, la Tabăra, mănăstirea avea 100 de case; maicile trăiau "de sine", fiecare cu gospodăria proprie, aducând laudă lui Dumnezeu în biserica mare a Sfintei Treimi, zidită în 1828. În 1960, mănăstirea a fost închisă de autorităţile sovietice şi multe surori au fost nevoite să fugă din Tabăra. Sub ochii celor care au rămas, biserica a fost transformată în club sătesc, unde rulau filme cu stahanovişti harnici şi cu nemţi prizonieri ai Armatei Roşii. "Binevoitorii poporului", scrie cercetătorul şi jurnalistul basarabean Dinu Rusu în studiul intitulat "Calvarul mănăstirilor din Basarabia", "au tăbărât ca nişte tâlhari în mănăstire, unde era prezentă doar o maică, fiindcă restul lucrau pământul. Au smuls icoanele, au luat cărţile bisericeşti şi cică le-au dus la un muzeu. Dar… a fost o minciună sfruntată: ateiştii au făcut un rug pe unul din cele mai mari dealuri ale satului. Apoi, în lăcaşul Domnului, timp de aproape 30 de ani, s-a ţopăit şi s-a vorbit împotriva Celui-de-Sus. Maicile bătrâne de la Tabăra spun că au suferit foarte mult şi au suportat cu greu faptul că mănăstirea a fost transformată într-un loc al dezmăţului ateist". O vreme, hărnicia călugăriţelor de la Tabăra a fost exploatată de comunişti. Un timp, o făbricuţă de ţesut covoare le-a făcut renumite în fosta R.S.S. Moldovenească. În 1989, când maica stareţă, Antonina, a dat adunarea, prea puţine au mai putut să răspundă la apel.
EROI ROMĂNI. O poveste interesantă este legată de lista militarilor din Armata Română înmormantaţi în satul Tabăra. Această listă a fost păstrată timp de 50 de ani de către măicuţe, cu sfinţenie şi în mare secret. Profesoara Raisa Bârnaz de la Şcoala Generală din Tabăra ne-a încredinţat că nu e vorba de nicio legendă: "Lista sau catastiful ista, sau, cum să-i spun?... al eroilor români înmormântaţi în cimitirul de la Tabăra este adevărată. Fiind linia frontului aicea, pe Dealul Culii, când cădeau, erau aduşi la mănăstire să li se facă prohodul. Toţi au fost înmormântaţi creştineşte. Chiar dacă se găseau numai părţi din trupul lor, se reconstituia identitatea din acte şi se înmormântau cum se cuvine unui creştin. Cei cunoscuţi au fost trecuţi într-o listă păstrată aici, la mănăstire, de către maici. Vreau să vă spun «un moment» (ceva – n.r.): o verişoară de-a mea care trăieşte în apropierea mănăstirii mi-a povestit că la mama ei locuia un băiat din Armata Română; pe atunci, ea era tinerică şi frumuşică şi lui îi plăcea de dânsa. Când, într-o zi, se aduce o căruţă de morţi de pe linia frontului şi, ce credeţi? Îl vede pe băiatul ăla mort… Aşa a mai plâns!… Că era cuminte şi frumos…". Lista s-a păstrat la mănăstire şi cuprinde numai nume de ostaşi români căzuţi în retragerea din 1944. "Măicuţele au ascuns lista după ce s-a închis mănăstirea, în 1960, pentru că se zicea despre eroii aceia că sunt fascişti…" Majoritatea militarilor români au fost înmormântaţi pe deal. Cei cu grad superior, separat, ceilalţi, în gropi comune. "Cimitirul", continuă Raisa Bârnaz, "eu ţin minte, când eram mică, mai avea rămăşiţe de cruci. Cruci din lemn. Prin 1968 acolo au fost date locuri de casă. Şi-au făcut casă în apropierea cimitirului Grişa Iurcu, Ion Bozu… pe urmă, s-au extins grădinile, intrând chiar pe terenul cimitirului, dar pe cimitir ca atare nimeni nu şi-a făcut casă, deşi comuniştii au dat şi cimitirul la oameni, ca loc de casă." Acum, crucile puse din nou în cimitir au doar un caracter simbolic, pentru că nu mai corespunde locul mormintelor. În lista întocmită de călugăriţe sunt trecuţi peste 70 de morţi de prin localităţile apropiate. Cei din România, în general, nu sunt cunoscuţi şi zac în gropile comune.
CULTUL EROILOR. Am putea spune însă că nu toate aceste locuri care păstrează jertfele de sânge ale eroilor români sunt semnalate. În România există un Oficiu Naţional pentru Cultul Eroilor având o tradiţie de 90 de ani; e o structură guvernamentală care se ocupă de inventarierea şi repararea lăcaşelor de cult unde se păstrează osemintele şi memoria ostaşilor români. Directorul instituţiei, Cristian Scarlat, ne spunea că Oficiul a înregistrat peste 120.000 de militari români, înhumaţi în 31 de ţări. O serie de carenţe legislative, dar şi tensiunile din relaţiile cu autorităţile de la Chişinău au întârziat, până acum, acţiunile de recuperare şi de repunere în valoare a cimitirelor de onoare ale militarilor români din R. Moldova. Conform datelor deţinute până în prezent, numărul lor în Basarabia este de 6.072. Principalele localităţi unde se află înhumaţi militarii români sunt: Ţiganca (1.020), Cania (938), Miclăuşeni (350), Chişinău (232), Soroca (455), Tighina (518). Multe dintre cimitire sau monumente au fost profanate în timpul fostei URSS. La Ţiganca, peste cimitirul ostaşilor români care au căzut la forţarea Prutului au fost construite grajduri; la Chişinău, un spital TBC… Anul trecut, Regele Mihai s-a reîntors, împreună cu o numeroasă delegaţie de veterani ai Armatei Române, pe pământul Basarabiei, după 65 de ani, şi a participat la resfinţirea cimitirului militar românesc de la Ţiganca. N-a mers mai mai departe. El care, în 1940, ordona Armatei Române trecerea Prutului…




O mărturie

"Pe 23 iulie am împlinit 84 de ani. Am fost recrutat în ’44, luna mai, la Bălţi, refugiat în Oboga de Mijloc, judeţul Mehedinţi. Am fost repartizat la regimentul 10 «Antiaeriană» Craiova, apoi am fost repartizat la 7 «Antiaeriană» Ploieşti. Sunt invalid de război. După armată, am venit acasă, în Tabăra. Tata a avut 60 ha de pământ. S-a ales praful de ele. Dar sunt mulţumit, parcă, de toate. Ne plecăm cu sufletul la aceşti camarazi de luptă care odihnesc în viaţa veşnică. Suntem mândri pentru ei şi trebuie să ridicăm fruntea", Gheorghe Cobuz, veteran din Tabăra.



Cercetătorul

"Acţiunile de distrugere a lăcaşurilor sfinte erau planificate cu multă «trudă» partinică şi ideologică; sovieticii erau un fel de lupi răpitori îmbrăcaţi în haine de oaie", consemnează jurnalistul Dinu Rusu în studiul său "Calvarul mănăstirilor din Basarabia", care dă seama despre felul în care au fost atacate, brutal, lăcaşurile de cult de dincolo de Prut. "Venind în Basarabia, ei au spus că respectă drepturile omului. Şi asta doar le nivel declarativ, pentru că acţiunile lor demonstrau că sunt nişte fanatici ai luptei contra credinţei neamului. Comunismul începea să ajungă la esenţa existenţei sale: ura faţă de Cel-de-Sus şi distrugerea a ceea ce nu convine ideologiei marxist-leniniste."

Curchi, mănăstirea unde sunt răzuiţi sfinţii

Regele, aşteptat să-şi ia portretul votiv...


Primul nostru drum la Curchi a avut loc în 1998, când un jurnalist orheian, Ion Cernei, ne-a semnalat că în biserica mare a mănăstirii au fost descoperite portretele votive al Regelui Mihai şi al patriarhului Miron Cristea.
Restauratorii apucaseră să dea jos spoiala neagră, "mânjită" de sovietici cât timp biserica fusese depozit de materiale, şi, tot răzând la smoală, au încremenit dând cu ochii de Majestatea Sa şi de Prefericitul! De teamă că vor fi certaţi de superiori, au lăsat portretele curăţate doar până la jumătate. Întrebarea de-atunci, ca şi cea de-acum, face parte din bibliografia lui Lenin: "Ce-i de făcut?".
Puternicii zilei nu s-au decis cum ar fi bine: să-i "radă" pe cei doi de tot ori să-i păstreze acolo unde sunt pictaţi ca o relicvă istorică şi de credinţă? Discuţiile avute în luna iunie cu feţe bisericeşti, dar şi cu specialişti în restaurare, acreditează deja varianta distrugerii, a doua oară şi definitivă, a tablourilor situate în pronaosul bisericii cu hramul Naşterea Maicii Domnului din Curchi. Posibil ca argumente precum "altă ţară", "altă istorie", "altă mitropolie" să prevaleze în luarea unei decizii. Ce-ar căuta, se-ntreabă unii, într-o biserică a Patriarhiei Ruse Regele Mihai, apărătorul unui drapel numit fascist de comuniştii moldoveni de azi (aceiaşi care "s-au dat de trei ori peste cap", devenind subit ctitori ai bisericilor închise, dărâmate sau pângărite tot de ei, în anii ’50)?
DESTIN. Istoria Mănăstirii Curchi are totuşi câteva secole. La 1765, domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, aproba dreptul răzeşului Iordache Curchi de a întemeia pe moşia sa un lăcaş de închinăciune. În 1804, schitul devine mănăstire, iar călugărul Ioan – stareţul ei. Sub ruşi, în 1872, este înălţată biserica mare, iar în 1936 se începe construcţia alteia, în stil bizantin, cu hramul Sf. Nicolae, terminată târziu, în 2005. Pornită sub puterea regală şi terminată sub cea comunistă. Iată o temă de meditaţie asupra istoriei!... În timpul războiului, biserica mare a fost restaurată, împodobită cu icoane şi fresce şi sfinţită de mitropolitul Efrem Tighineanu. La ceremonie s-au aflat prezenţi Regele Mihai şi Regina-mamă Elena, care figurau drept ctitori. În 1958, mănăstirea a fost închisă, averea ei confiscată, iar călugării, izgoniţi. În incintă s-a mutat un spital de nebuni. Abia în 1993, viaţa călugărească s-a întors la Curchi. Aşezământul păstrează mai multe cărţi vechi, între care un "Apostol" din 1840 şi un Evangheliar cu inscripţia: "Această sfântă Evanghelie s-au afierosit de către Cuvioşia Sa, Ieromonahul Venedict, duhovnic şi egumen al Mănăstirii Secul, ca să fie a Sfintei Mănăstiri Curchi nestrămutată şi de nimeni luată, spre veşnica şi neuitata lor pomenire – la leatul 1822". Pe partea interioară a copertei sunt autografele mareşalului Antonescu şi al Mitropolitului Efrem Tighineanu, lăsate la 10 aprilie 1942.
RENAŞTERE. Părintele Ieremia e nou la Curchi. A trăit la Mănăstirea Saharna până acum doi ani, dar s-a tras mai aproape de satul natal, învecinat cu baştina lui Paul Goma, îndârjitul anticomunist. "Ţin minte – ne spune părintele – când încă mănăstirea era închisă şi mergeam cu autobuzul la Orhei… Mergeam şi mă gândeam: «Ce frumuseţe este acolo, că se vede o biserică mare?». Mai târziu, părinţii mi-au spus că acolo era spital de psihiatrie… Era aşa o vorbă prin părţile astea că, dacă te «îmbolnăjeai» la cap, te ducea la Curchi. Şi aşa s-a făcut un nume urât Curchiului".
Mănăstirea a fost însă cea mai mare din Basarabia şi cea mai bogată. Se întrecea cu Noul Neamţ. "În 1958 – continuă călugărul – o vinit «prikaz» (ordin) să se închidă mănăstirea. S-a format dintâi o şcoală de tractorişti, apoi un spital mai mic şi pe urmă un spital mai mare. Soborul (biserica mare) a fost transformat în depozit, Sfântul Nicolae, tot depozit, Sfântul Dimitrie a fost făcută club, biserica din cimitir a fost morgă, Biserica Sfintei Cruci din trapeză a fost făcută «palate» (cabinete) pentru bolnavi şi tot aşa… Din averea mănăstirii, care a fost, icoane, muzeu, bibliotecă, mult s-a ars, «s-a piărdut», nu se mai ştie…".
După cincizeci de ani de spital de psihiatrie, chiar şi pereţii tencuiţi pe vremea călugărilor s-au ruinat. Când a venit la Curchi stareţul Siluan, în 1999, s-a acoperit la început biserica mare, de ochii lumii, cu nişte tablă. "Azi – ne spune cu ciudată însufleţire călugărul –, domnul preşedinte Voronin şi preşedintele Parlamentului, Marian Lupu, «şi-au luat angajamentul» să ne ajute. Au dat ordin ba la unul, ba la altul, au fost oameni cu sufletul mare… Iată cum «mărg lucrurile» la noi: Biserica Sfântul Nicolae s-a pornit în 1943, pe urmă a început războiul şi pe urmă foametea şi a rămas biserica neterminată. Când au venit călugării, au găsit-o praf…, înăuntru era depozit de ciment, scândură… Acum aşteptăm putere de la Dumnezeu şi de la oameni, câte un ajutor; încetişor, sperăm ca mănăstirea să-şi ia înapoi faţa aceea pe care a avut-o. Vrem să facem Casa Mitropolitului, să deschidem un seminar, iar în Casa Episcopului să deschidem camere de oaspeţi. Apoi, muzeul, biblioteca, chiliile călugărilor…".
"ZUGRAVUL" DE SFINŢI. În Biserica Sfântul Nicolae, cea începută sub Regele Mihai, un pictor şi-a făcut cuib sub cupolă. Iurie Lungu are şcoală de arte în România şi nu-i prea are la inimă pe ruşi. "Noi, moldovenii, am fost un fel de «scânteiaţi» prin anii ’90, ne-am aprins pe moment şi gata!… Eu am prieteni în «Baltice». Aceia-s alţi oameni. Dacă s-a adresat cineva la dânsul în limba rusă, el se face surd, mut şi chior. Noi, nu: cu pâine, cu sare, cu plecăciune, cu toate… Prima dată când am fost în România am plâns. Aici mi-au băgat în cap că Rusia e mare, că Moscova aşa şi pe dincolo… Dar, când am fost în Bucureşti, eram la volan şi m-am oprit locului şi plângeam; nevasta mă-ntreabă: «Ce-i cu tine, eşti nebun?» Zic: «Uite, ei (ruşii) spun că suntem nişte ţărani plouaţi, că n-avem nimic, că mâncăm mămăligă şi umblăm în opinci. Dar uite Ţara!». Aşa cum îmi spunea şi mitropolitul Nestor Vornicescu, pe care l-am cunoscut, avea voce de domnitor: «Iurică, asta-i ţara noastră!»"…
Îl întrebăm dacă nu cumva, cum se spune pe la Chişinău, şi Moldova e o ţărişoară. "Ţărişoară? – sare pictorul. Nu. Noi suntem republică, nu ţară şi nici măcar ţărişoară…" Ni s-a părut totuşi curioasă optica celor cu care am stat de vorbă la Curchi despre pictura veche din Sobor, inclusiv despre portretele votive amintite. "Nu există posibilităţi de salvare a picturii de-acolo. «Priza se corjeşte», e fisurat pigmentul, nu zidul; pictura n-are valoare artistică sau istorică" – e de părere Iurie Lungu. "Trebuie să dea totul jos, pentru că pictura a fost refăcută de călugări după război, când «a chicat o bombă» şi clopotniţele din faţă, turlele, «au fost date în aer» împreună cu soborul. Călugării au făcut o reparaţie uşurică, iar pictura nu e cea veche şi nu e preţioasă." Ne spune şi părintele Irimia.
Nu ştim de ce, dar aceste consideraţii par că acoperă cu neştiinţă icoanele sfinte, cum, până mai ieri, smoala de fabricaţie sovietică astupa lumina din ochii îngerilor pictaţi în Sobor…



"Din cea mai mare şi mai frumoasă mănăstire a Basarabiei, Curchi a rămas o ruină. Călugării au fost alungaţi. În chiliile lor au fost aduşi bolnavi mintal. Prin 1998, urletele lor încă mai acopereau glasul clopotelor. Azi, comuniştii «fac ordine», sperând în iertarea istoriei şi a lui Dumnezeu"
Ion Cernei, jurnalist din Basarabia



"În 2006, Mănăstirea Curchi a fost vizitată de principele Radu de România. Ne-a adus două portrete cu Regele Mihai şi cu Regina. A promis că va veni şi regele pe la noi, să vadă…, să ne sprijine la reconstrucţia unor ansambluri din mănăstire, păstrând elemente din trecut. Transmiteţi-i că încă îl aşteptăm…"
Stareţul Siluan, Mănăstirea Curchi


"Regele Mihai venea deseori la mănăstire. Şi-a făcut şi ziua de naştere aici. La stăreţie este un balcon... regele ieşea seara la ceai cu stareţul. Toate locurile acelea au rămas. Ce vrem noi acum e doar să ne ajute cu oleacă de reparaţie. Că, dacă o veni, să aibă ce vedea, să nu moară de tristeţe…"
Părintele Ieremia, Mănăstirea Curchi



Poartă

Mănăstirea Curchi surprinde încă de la intrare: clopotniţa încadrată în zidul de împrejmuire este o copie fidelă a celei de la Catedrala Ortodoxă a Mântuirii Neamului din Alba-Iulia! Nu e însă singurul element care vorbeşte despre România Mare. Biserica Sfântul Nicolae, picturile din Sobor şi Casa Stareţului, toate au gravate însemne ale trecerii familiei regale române prin spaţiul basarabean al credinţei.



Biserica, transformată în morgă

În mănăstire trăiesc azi 25 de călugări. În timpul României Mari erau 100. Nu ştim din ce motive, Curchiul a fost ultima mănăstire basarabeană redeschisă după 1991. În cincizeci de ani de spital de psihiatrie, construcţiile mănăstireşti s-au ruinat. Biserica cimitirului e o dovadă a profanărilor sovietice. În incinta părăsită şi insalubră se văd şi acum mesele de morgă din naos, cu picioarele înfipte în ciment. Altarul, cumplită pângărire, a fost transformat în garderobă pentru medici şi... wc-uri. În lista de restaurări, chinuita bisericuţă a cimitirului e pe ultimul loc, aşa încât vizitatorul este izbit de morbida privelişte. La săpăturile din şantier s-au găsit şi două-trei morminte, cu oase puţine, pe care călugarii le-au reînhumat. Într-un mormânt în care osemintele erau întregi s-a găsit o cărămidă pe care scrie cu litere slavone: "Vasile MEZIU, anul 1814, luna decembrie"…

Reînvierea Frumoasei

Mănăstirea: lagăr şi cămin pentru orfani


De cum ai intrat în curtea Mănăstirii Frumoasa îţi atrage privirea un panou cu slova sadoveniană: “Găseam la Frumoasa sufletul curat al Ţării. Îl găseam neîntinat moldovenesc, ca la 1812, armonizat cu acel peisagiu unic, aşa de distinct, aşa de pătrunzător, plin de durere şi amintirile trecutului”.
Sadoveanu scria asta în 1919, în cartea sa “Drumuri basarabene”, după o sută de ani şi mai bine în care teritoriul de dincolo de Prut fusese în stăpânirea Imperiului Ţarist (până la Unirea cu România). După mai mult de şase decenii de la ruperea Basarabiei de România, în 2007, ne aflăm şi noi la Frumoasa, unde, ca şi Sadoveanu, descoperim “sufletul curat al Ţării”.
Maica stareţă Benedicta e tânără şi învăţată. Şcolită în România. A studiat Teologia la Sibiu. Vorbim întâi despre mănăstirile româneşti pe care le-a vizitat: Turnu, Sâmbăta, Râmeţi… Ştie că, pe lângă Iaşi, e o mănăstire de-i zice tot Frumoasa. N-a văzut-o, dar, cine ştie, poate cândva… Între zidurile arhondaricului e răcoare şi ne simţim, cumva, ca într-o mănăstire veche ascunsă în poienile Neamţului, dincoace de apa Prutului. Se poate să se fi păstrat duhul întâilor ctitori...
MINUNEA DIN “SALA DE SPORT”. “Mănăstirea a fost fondată în 1804, de trei ucenici ai Sfântului Paisie Velicicovski, de la Mănăstirea Neamţ. Pământul fusese donat de un ţăran din împrejurimi, din satul Onişcani, Efrem Iurcu. Văduv fiind, a simţit chemarea călugăriei. Era o poieniţă de-i zicea «Frumuşica» şi de aici s-a pus şi numele mănăstirii. La început au trăit în bordeie, iar prima biserică s-a ridicat din lemn de stejar. A fost trăsnită şi a ars”, ne dă primele repere maica stareţă. “Abia în 1847 s-a construit biserică de piatră. După ce mănăstirea a fost închisă, în anul 1947, i s-au dat turlele jos şi a fost transformată în sală de sport, iar cea de a doua biserică a mănăstirii a devenit sală de festivităţi. Ştiu din surse sigure că aici, în perioada sovietică, s-au petrecut minuni. Un copil surdo-mut se juca într-o zi într-una dintre biserici chiar în locul unde se află altarul. Şi jucându-se acolo, şi-a recăpătat graiul. Ca să nu se facă propagandă religioasă pe tema asta, comuniştii au închis şcoala de surdo-muţi şi au deschis una pentru copii cu handicap mintal”.
În frumoasa mănăstire, călugării vieţuiseră nestingheriţi vreme de mai bine de un secol. În 1937, fiind transformată în mănăstire de maici, maica egumenă Taisia înfiinţează “Şcoala Surorilor de Caritate «Regina Maria a României», aşezământ unic în Basarabia. Războiul avea însă să năruiască, să dea peste cap întreaga existenţă a obştii. Armata sovietică organizează aici un lagăr, care secătuieşte proviziile mănăstirii, astfel încât măicuţele trec printr-o perioadă de sărăcie, până la închiderea definitivă a lăcaşului monahal, în 1946. Imediat după lichidarea mănăstirii, comuniştii au organizat aici mai întâi o casă pentru orfanii de război – unde însă călugăriţele, cu toată experienţa lor, nu sunt lăsate să activeze, pentru a nu-i atrage pe calea credinţei pe copii. Măicuţele sunt silite să plece la Mănăstirea Hirova.
CHEMAREA CREDINŢEI. “În România a fost o perioadă dificilă, dar mănăstirile nu s-au închis, pe când la noi li s-a interzis până şi copiilor să vorbească despre Dumnezeu. Tineretul nostru este educat altfel decât cel din România”, ne spune stareţa Benedicta. Eu am avut noroc de familie, de bunica mea care a mers tot timpul la biserică. La noi în sat, la Sireţi, raionul Streşeni, biserica nu s-a închis niciodată”. Chemarea spre călugărie a simţit-o în România, pe când studia la Sibiu, unde fusese trimisă de duhovnicul său, preotul din Sireţi, despre care aflăm că este venit din România şi că a ridicat şi mănăstire în sat. Când a ales drumul ăsta, stareţa s-a întâlnit de două ori cu prejudecăţile oamenilor. “Prima dată, în România, unde unii dintre colegii mei se tot întrebau cum suntem noi basarabenii, cum gândim, ce fel de oameni suntem? Eu le ziceam că suntem de-un neam. După ce am trecut barierele, mi-a fost mai uşor. Acolo, în România, mi-am lărgit orizonturile. A doua oară prejudecăţile oamenilor m-au atins acasă, în Basarabia. M-am dus să mă fac profesoară de religie la mine în sat şi m-au întrebat: «Ai studiat în România! De ce n-ai rămas acolo, ca să lucrezi?», pentru că studenţii noştri, aici, şomează. N-am rămas în România pentru că sunt legată de locurile unde m-am născut. Cineva trebuie să îndrepte lucrurile şi aici”. Şi, parcă voind să-i arate câtă nevoie e de ea, maicile năvălesc deodată spre stareţă cerându-i ajutor într-o treabă ce nu suferea amânare.



“Când mă gândesc la asta îmi vine să plâng! Suntem un neam, dar ne-am înstrăinat tare. Întâlnindu-ne, parcă nu ne mai regăsim. Parcă nu ne mai recunoaştem. Avem acelaşi Dumnezeu, aceeaşi istorie, dar parcă ne desparte cineva. Cred că din cauza asta n-am putut rămâne în România. Mă întrista gândul că, fiind copiii aceluiaşi părinte, suntem străini unii de alţii”
Stareţa Benedicta,Mănăstirea Frumoasa



Legenda izvorului

“Aş vrea să vă povestesc o legendă a mănăstirii”, ne spune maica stareţă Benedicta. “Deoarece mănăstirea este ridicată pe un loc înalt, nu era apă şi trebuia adusă de undeva din vale. În ajunul Sfinţilor Arhangheli, unul dintre călugări avu o vedenie cum că arhanghelii aduceau apă din deal. I-a spus arhimandritului Benedict, care a verificat locul acela şi a găsit un izvor. Eu cred că acestea sunt nişte minuni care arată sfinţenia locului”.

Răzmeriţa de la Mănăstirea Răciula

Ungheraşu’-altăraşu’, tehnici de rezistenţă

Dimineaţă. Devreme. Ograda Mănăstirii Răciula miroase a floare de tei şi-a crin de-ţi pare că te afli la sânul Maicii Domnului. Cele câteva măicuţe care trebăluie prin ogrăzi nu rostesc nici un cuvânt, deşi un murmur se aude. Albinele trebăluie şi ele. Dar ce trecut zbuciumat ascunde ziua de azi?
Mănăstirea basarabeană n-a avut mereu acest aer patriarhal. Maica Lavrentia, secretara egumenei Eustafia (“care se află cam bolnavă şi vă roagă de iertăciune”), ne invită să păşim în “biserica mare”, cu hramul “Naşterea Maicii Domnului”. Primele cuvinte sunt cele despre istoricul lăcaşului. Înfiinţat în 1798, prin Danie întărită prin Carte Domnească de vodă Constantin Alexandru Ghica, schitul primeşte, în 1804, din partea Mitropolitului Veniamin, o “Carte de blăstăm” asupra tuturor celor care vor atenta asupra bunurilor mănăstirii.
RĂZMERIŢA DE LA RĂCIULA. Totuşi, chiar şi în ciuda acestui aprig “apărător”, lăcaşul, care avea să se transforme în 1811 în schit de călugăriţe, nu a fost scutit de ultragiile comunismului. Şi dacă la 28 iunie 1940 a fost începutul unei săptămâni “de sânge” care a marcat “raptul Basarabiei”, în iunie 1959 avea să înceapă o nouă “săptămână roşie”, de data aceasta victimă fiind Mănăstirea Răciula.
Chiar în Duminica Mare, atunci când maicile se aflau la slujbă, au sosit la mănăstire trei emisari ai conducerii sovietice, care şi-au arătat intenţia de a pune în aplicare hotărârea Consiliului de Miniştri al RSS Moldovenească, prin care se viza închiderea a nouă mănăstiri în anul 1959, între care şi Răciula. Călugăriţele urmau fie să plece din mănăstire, fie să rămână în vechile case-chilii şi să fie repartizate ca brigadiere la sovhozul din comună. Propagandiştii ateismului le-au spus răspicat măicuţelor: “Biserica se închide! De-acu’, dacă vreţi să vă închinaţi, n-aveţi decât ungheraşu’-altăraşu’!”. Doi capi ai bisericii (dovediţi ca agenţi KGB), protoiereii Belouz şi Vuştean, care au încercat să convingă obştea mănăstirească de faptul că nu se pot opune unei asemenea măsuri, au fost primiţi cu ostilitate. Clopotele au început a bate a jale şi creştinii din Răciula au prins de veste că mare prăpăd urma să se întâmple. “Au venit cu sape, cu ce avea fiecare şi s-au pus zid în jurul mănăstirii.” Zece zile a durat răzmeriţa. Oamenii n-au mai dat pe-acasă, până şi copiii au dormit în jurul mănăstirii, ca s-o apere. Ori de câte ori miliţienii încercau să se apropie de biserică erau întâmpinaţi cu furci şi topoare. În cea de a zecea zi au fost trimişi asupra lor 300 de miliţieni. Au murit trei oameni, mulţi au fost răniţi, iar stareţa mănăstirii şi opt dintre săteni, consideraţi a fi instigatorii la revoltă, au fost trimişi în închisoare.
După înfrângerea celor care făceau rezistenţă în jurul mănăstirii, miliţienii au pătruns în cele două biserici şi le-au devastat. Un martor ocular povesteşte că în momentul în care au dărâmat iconostasul (cu multe icoane îmbrăcate în aur şi argint) “a fost o jale mare”. Tot ce era metal preţios s-a smuls de pe icoane şi s-a pus deoparte, iar lemnul pictat cu chipurile sfinţilor, cărţile bisericeşti şi alte odoare au fost arse pe câmp. Parcă înciudaţi pe clopotele care au instigat revolta, comuniştii au pus de s-a dat jos turla bisericii, transformând lăcaşul de cult în club de dans şi sală pentru nunţi. Despre întâmplările acelor zile de foc povesteşte şi Vladimir Beşleagă în cartea-document “Cruci răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula. 1959”, care-i pomeneşte pe acei care s-au opus cu furcile miliţienilor înarmaţi cu pistoale şi au făcut închisoare pentru Biserică, ca şi pe cei care au acceptat moartea strigând: “Eu merg să-mi apăr credinţa!”.
SĂMÂNŢA MONAHISMULUI. Organizată ca o mănăstire “de sine”, aşezarea monahală se asemuie unui sat în care fiecare măicuţă are propria-i gospodărie. Aici se găseşte, printre altele, şi casa monahiei Eliconida, sora primului mitropolit al Basarabiei, Gurie Grosu (1920-1936) declarată acum bun de patrimoniu. Această organizare avea să ajute însă la păstrarea “seminţei monahismului” şi după închiderea mănăstirii. Călugăriţele care nu au fost trimise în detenţie sau alungate au primit acordul de a rămâne în locuinţele lor, cu obligaţia de a lucra la sovhoz. Deşi biserica lor era închisă şi cărţile de rugăciune le fuseseră confiscate, maicile nu şi-au pierdut credinţa. Şi-au făcut altar în “ungheraşul” casei şi s-au rugat pe tăcute.
În ciuda închiderii oficiale a mănăstirii, în ciuda bisericilor devastate şi a trimiterii măicuţelor spre alte “ascultări” decât cele fireşti într-un lăcaş sfânt (maica blagocină Evlampia povesteşte despre faptul că a fost nevoită să lucreze ca brigadier la Sovhozul “Meşter-Faur”, împletind rochii şi bluze, dar alte măicuţe au lucrat la câmp sau la vite), viaţa monahală şi-a urmat cursul pe ascuns. Şi pe măsură ce maicile îmbătrâneau în casele-chilii, apăreau novice care se pregăteau să le ia locul. Astfel a ajuns la Răciula şi Maica Lavrentia. “Eram numai de 14 ani. Venisem în vizită, în vacanţă, la o mătuşă care era dintre călugăriţele de dinainte de închiderea mănăstirii. Am ştiut că trebuie să rămân aici şi aici am rămas.” Ca ea au procedat alte zeci de tinere fete (şi la Răciula, şi la alte mănăstiri din Basarabia). “Am venit aici în 1979, am deprins toate ale călugăriei, dar rasa călugărească am primit-o abia în 1995, după redeschiderea oficială a mănăstirii.” Ascultând-o şi văzându-i smerenia, aveam să ne amintim cuvintele blagocinului Serafim de la Hârbovăţ: “Au închis mănăstirile, dar sămânţa călugăriei n-au putut-o închide”.


Restaurare

Reînregistrată oficial în 1990 – după colapsul din timpul perioadei comuniste – Mănăstirea Răciula este condusă astăzi de egumena Eustafia, în vârstă de 82 de ani şi care se află în această mănăstire încă de la vârsta de 6 ani. Regentă (dirijoare) a corului bisericesc înainte de 1959, a avut de pătimit în anii de urgie, dar nu şi-a pierdut credinţa. Astăzi, prin grija ei, se fac eforturi pentru restaurarea bisericii de iarnă, în vreme ce biserica de vară şi-a îmbrăcat deja haina nouă. “În 1990, maicile au reparat cum au ştiut biserica de iarnă, dar s-a dovedit că lucrarea n-a fost bună. Acum se încearcă o nouă reparaţie, pentru ca să avem unde ne ruga şi în zilele friguroase”, ne spune maica secretară Lavrentia. Şi cum românului îi stă bine făcându-şi vara sanie, maica ne-a mai spus că în zilele de vară călugăriţele fac “tizâc”, un fel de “brichete de cărbune” obţinut din bălegar pe care îl adună de pe dealuri.

vineri, 20 iulie 2007

Calvarul Mănăstirii Hârbovăţ

Stareţul de la Hârbovăţ era agent al KGB-ului

Au trecut deja câteva săptămâni de la pelerinajul pe care l-am făcut în Basarabia, pe la mănăstirile cele rănite în timpurile sovieticilor, mănăstiri ce-şi oblojesc astăzi plăgile ce păreau să nu mai găsească vindecare. Iar rememorarea celor aflate în această călătorie este tulburătoare.
În Valea Ichelului, raionul Ungheni, patru sunt lăcaşurile sfinte importante, ca patru braţe de cruce. Despre Hârjăuca v-am relatat în articolul precedent.
DEZMIERDĂRILE LUI DUMNEZEU. Înainte însă de a purcede spre Hârbovăţ – al doilea braţ de cruce –, vă propunem să deschidem cartea lui Sadoveanu, "Drumuri basarabene": "Mănăstire, chilii, acareturi, toate sunt acoperite cu tablă vopsită verde. E culoarea pravoslavnică, pe care o întâlnim pretutindeni la aşezările mănăstireşti. Chiliile aşezate roată în jurul bisericii parcă dorm tăcute în soarele de iulie. Abia găsim undeva un obraz bărbos cu plete şi comanac, care ne dă desluşiri asupra stăreţiei. Din ograda goală şi netedă, pietruită şi împresurată de clădiri înalte, trecem prin cotite cotloane, ni se deschid uşi ferecate ca de cetate, şi deodată intrăm într-un cerdac larg şi umbros, care dă asupra unei livezi... Lâng-un loc aspru şi gol, ca prin farmec s-a deschis o încântătoare privelişte pe care o contemplăm din jilţuri. Vin adieri de la flori, s-aude murmurul prisăcii, ale cărei căsuţe stau rânduite sub meri... Ca pretutindeni în Moldova, mănăstirile sunt locuri de dezmierdare şi tihnă: sunt «staţiunile climaterice» ale vechilor boieri veliţi. Mănăstirea se înalţă numai într-un loc pe care Dumnezeu, între toate, l-a împărtăşit cu harurile frumuseţii".
Asta se întâmpla la 1919, imediat după întoarcerea Basarabiei "la trupul mumei sale, România". Descrierea sadoveniană, patriarhală, se potriveşte (oarecum) şi mănăstirii din vremea de azi: "ograda goală şi netedă", "chiliile aşezate roată", adieri de flori şi murmur de prisacă. Dacă intri prima dată aici, n-ai bănui ce furtuni s-au abătut asupra acestui loc căruia i s-ar fi cuvenit, poate, doar diezmierdările lui Dumnezeu.
LOVITURILE DIAVOLULUI. Pentru monahii Basarabiei, imediat după cel de-al doilea război mondial, între "diavol" şi "KGB" s-a pus rapid semnul "=" (egal). Datorită icoanei făcătoare de minuni, aici veneau mii de pelerini, locul era întotdeauna plin de credincioşii veniţi de departe pentru a găsi alinare. Chiar şi celor din conducerea statului, după ce din 1949, timp de mai bine de 10 ani, reuşiseră să închidă aproape toate mănăstirile şi mai mult de trei sferturi dintre biserici, le era teamă să se atingă de Mănăstirea Hârbovăţ, pentru a nu se isca o răzmeriţă. Dar lucrul s-a dovedit a fi mai uşor de făptuit atunci când "diavolul" s-a aliat chiar cu oamenii bisericii. Despre rolul arhiepiscopului Nectarie Grigoriev, înregimentat în KGB, am mai scris şi atunci când am pomenit calvarul Mănăstirii Hârjăuca. La Hârbovăţ, chiar stareţul mănăstirii, Evtihie Andronache, avea nume conspirativ: "Scurtu". Sarcina lui a fost, la început, de a crea derută în rândul monahilor, lansând zvonul despre apropiata închidere a mănăstirii şi despre împărţirea averilor acesteia. Astfel, mai mult de jumătate dintre călugări au plecat de bună voie, în anul 1961, "Scurtu" ajutându-i cu cele necesare pentru o grabnică refugiere în sânul familiilor lor sau la alte mănăstiri. Pentru a-i muta din loc pe ceilalţi, a fost nevoie de sprijinul unui alt agent KGB, stareţul Mănăstirii Noul Neamţ, Iosif Gargaliuc (nume de cod: "Florea"), care s-a oferit să îi găzduiască în mănăstirea sa pe cei care nu plecaseră încă (ştiind prea bine că la scurtă vreme şi Mănăstirea Noul Meamţ urma să fie închisă). În fine, pentru cei care tot nu se lăsau duşi departe de locul în care îl slujiseră cu devotament pe Dumnezeu, stareţul Hârbovăţului a cerut ajutor chiar de la arhiepiscop (al cărui nume de cod era: "Kazanţev"), pentru a-i izgoni pe călugări, solicitând apoi reprezentantului Patriarhiei Ruse pe lângă guvernul R.S.S. Moldovenească, Romenski, să preia averea mănăstirii. Cât despre rolul arhiepiscopului Nectarie Grigoriev în "uciderea" mănăstirii, iată ce relatează jurnalistul basarabean Dinu Rusu că menţionează raportul KGB-ului din acea vreme: "Agentul Kazanţev, care deţine funcţie de conducere în eparhie, a contribuit activ la închiderea mănăstirii. Pe parcursul pregătirii mănăstirii pentru închidere, din ordinul lui au fost transferate din timp în alte mănăstiri persoanele care ar fi putut influenţa negativ procesul de închidere a mănăstirii". Şi, ca şi cum tot acest calvar nu ar fi fost de ajuns, în 1962, din ordinul aceleiaşi poliţii ideologice, cheile sunt confiscate şi armata soseşte aici, cu tancurile. Mai mulţi ostaşi au pătruns în subsolurile bisericii "Pogorârea Sfântului Duh", unde au profanat şi au distrus mormintele ctitorilor şi ale egumenilor. Altarul, catapeteasma, cărţile şi icoanele mănăstirii au fost arse, iar cele 6 clopote au fost duse cu camioanele şi topite. Locul a fost transformat în şcoală pentru copii cu handicap. După 1992, Mănăstirea Hârbovăţ a fost redeschisă.
O SCURTĂ ISTORIE. Despre calvarul mănăstirii, ca şi despre istoria ei veche şi momentele de binecuvântată strălucire, ne-a vorbit blagocinul Serafim (blagocin înseamnă protoiereu, în Basarabia), spre care ne-a îndrumat părintele stareţ Nicandru Munteanu. Ca oaspeţi ce ne aflam, am vizitat atât lăcaşurile celor două biserici, cât şi clădirea şcolii de cântăreţi, unde ne-am aşezat, pentru câteva minute, în băncile goale acum, căci este vacanţă.
Câteva file din trecut: ctitorul Hârbovăţului este boierul Constantin Carpuz, care pe la 1730 ridica acest sfânt lăcaş. Dar o legendă vorbeşte despre un călugăr bătrân şi gârbovit (în unele surse, Hârbovăţul este întâlnit şi sub forma: "Gârbovăţ", de la "gârbov"), care ar fi ajuns aici în ultimii ani ai veacului al XVII-lea, împreună cu alţi călugări de la Mănăstirea Bersan din Podolia. E posibil chiar ca ambele variante să fie adevărate şi să se completeze, cert nu se ştie, căci arhiva a fost arsă în cele trei incendii pe care le-a suferit mănăstirea în secolul al XIX-lea, în urma atacurilor turcilor şi tătarilor. Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care a scăpat din cele trei incendii, se spune că a fost dăruită mănăstirii de mama colonelului Nicolai Abdulaev, în 1790, după moartea acestuia în războiul ruso-turc. Minunile săvârşite de aceasta erau atât de copleşitoare, încât credincioşii din Chişinău care făceau adeseori pelerinaje la Mănăstirea Hârbovăţ, au făcut cerere oficială pentru ca Icoana Maicii Domnului să fie adusă, o perioadă din an, în oraş, la Catedrală. Din 1859, icoana s-a mutat la Chişinău, de unde a revenit de fiecare dată (mai puţin în cele trei decenii de prigoană) la Hârbovăţ în timpul Postului Paştelui. Icoana însă nu a rămas nici a Chişinăului, în restul anului cu ea făcându-se pelerinaje prin întreaga Basarabie, mai ales la vremuri grele – secetă, potop etc.



Citate:

"Părintele stareţ Nicandru a fost hirotonit ca diacon la Mănăstirea Japca, singura care a rămas să funcţioneze. Au avut aşa o tărie de caracter, acolo, la mănăstire! Nu cheltuiau nimic să poată să plătească impozitul mare care se pusese. Totuşi, Dumnezeu n-a îngăduit ca sămânţa monahismului să piară din Basarabia. S-au închis mănăstirile, dar călugăria n-a fost închisă"

"E aşa un aer de sfinţenie, aici, la Hârbovăţ! E un duh de linişte! De multe ori, ies noaptea şi zic: Doamne, câtă bucurie am şi eu, să fiu aici!"
Blagocinul Serafim Mănăstirea Hârbovăţ


"Ce e mai important în viaţă? Să ai oleacă de credinţă în tine! Altul, poate că nu crede, întreabă: «Da’ unde-i Dumnezeu acela? Unde l-ai văzut?». Numa’ că Dumnezeu e tot timpul şi în tot locul. Nu se poate face fără el nici un pas. Nici acela care se crede fără Dumnezeu nu e lipsit de paza Domnului."

"În timpul ăsta e rău tare! Legea asta care îi lasă de pleacă peste hotare nu-i pentru toţi bună. Rău s-a destrăbălat lumea cu plecările în Italia. S-au distrus familii. Ea s-a dus peste hotare, bărbat-su a rămas cu doi-trei copii acasă. O aşteaptă, da’ într-o zi ea zice că nu mai vine… Vine bărbatu’ la mine şi se jăluie. «Ce să fac?», întreabă. «Roagă-te!», asta îi spun. Dacă te rogi, Dumnezeu poate să te ajute!"
Părintele Efim Mănăstirea Hârbovăţ


Epitrahilul cu steluţe sovietice

"Bunicul fusese primar în Căpriana", începe a ne povesti blagocinul Serafim de la Hârbovăţ. "L-or ridicat în ’39. Bunica mea a fost dusă în Kazahstan cu şapte copii. I-au coborât în stepă şi le-au spus: «Duceţi-vă!». Au mers mult pe jos, până au dat peste nişte izbe. Erau oameni buni acolo. I-au hrănit, i-au încălzit. O iarnă întreagă le-au dat lapte de iapă. Când n-a mai putut, bunica şi-a luat copiii şi s-o întors în Basarabia. Pe ea şi pe fraţii mai mari ai lu’ tata i-o ridicat în ’46 şi i-o pedepsit că s-o întors acasă. Bunica o făcut puşcărie la Rusca. Fraţii au stat şi ei 10 ani în puşcărie. În anii ’50 sovieticilor nu le-o fost ruşine şi au început să-i ridice pe călugări. Îi încărcau şi îi duceau, un eşalon (tren de marfă) întreg, plin. Călugărilor le dădeau siliotcă (peşte sărat), dar nu le dădeau picătură de apă. Mureau de sete. Şi când mureau îi aruncau din tren. Eu zic aşa: Dumnezeu o dat voie să se întâmple aşa. Cu ştirea lui Dumnezeu o trecut omul prin chinurile aistea. Aşa s-o făcut omul mai sfânt. S-o mărit ceata sfinţilor martiri. Cea mai vrednică faptă de pomenire îi că şi-o păstrat credinţa. Ştiţi că am găsit până
şi-n biserică semnul diavolului? Purtau preoţii spioni ai KGB epitrahil cu nasturi cu steluţă sovietică în loc de nasturi cu crucea lui Dumnezeu! S-a dus o luptă straşnică. Atunci o dovedit sistemul lui Antichrist, dar Dumnezeu nu s-o lăsat şi acu’ o venit rândul lui să dovedească în lupta asta!"




Cum a lucrat Dumnezeu în viaţa monahului Efim


"Când s-au închis mănăstirile, atunci o fost scandal. Călugării nu voiau să se ducă de-aici, îi scoteau cu de-a sila", ne zice părintele Efim, monahul care primise ascultare să ne invite la o masă simplă, dar îndestulătoare, "că obosiţi, de la drum lung" eram. "Pentru păcatele poporului, care nu a dus cum se cade legea creştinească, a dat Dumnezeu toată nevoinţa asta. Înainte vreme, primul copil dintr-o familie se jertfea la mănăstire." Despre cum a fost de s-au redeschis mănăstirile, la început, când cu "perestroika", părintele Efim are părerea lui: "Oamenii nu înţeleg. Ei gândesc că cineva a vrut: Stalin să le-nchidă, Gorbaciov să le redeschidă. Sau alt împărat, cine ştie ce să facă… Dar nu-i decât un împărat, cel din Cer, Dumnezeu, şi el le diriguie pe toate. Gorbaciov – pentru ce a făcut el răsuflarea asta? Că a vrut el? De la Dumnezeu a fost pus să fie… Bine, rău, pronia lui Dumnezeu n-o opreşte nimeni. Dumnezeu îi pedepseşte pe oamenii care nu duc credinţa cum se cade. Îi lasă, îi rabdă, dar după un timp oarecare trimite un război, dă o foamete… Ori le închide bisericile şi le arată că aşa-i de rău când n-ai unde să te rogi şi să te alini!".
"LUCRUL" CELUI DE SUS. Şi în viaţa Părintelui Efim "a lucrat Dumnezeu". "Sunt din raionul Nisporeni, satul Ciorăşti. Înainte am fost simplu ţăran. În 1993, toamna, am venit la mănăstire. În ziua de lăsat de sec pentru Postul Crăciunului. Era aşa de frig…! În 1995 am fost călugărit. Soţia e şi ea la mănăstire, în altă parte. Noi ne-am căsătorit, am făcut o casă, apoi ne-am aşezat copiii. Pe urmă, aşa o fost că ne-am dus într-o zi la Mănăstirea Hâncu. Numai cu vederea… Şi pe urmă ne-am hotărât să mergem amândoi la mănăstire, să ne pocăim, că am trăit 40 de ani împreună, dar acu’, la bătrâneţe, ce să mai faci? Nu, nu trăiam greu, aveam de toate. Numai că aşa a dat Dumnezeu poruncă, pe neştiute…"
POVESTE DE FAMILIE. Părintele Efim are şi-un fecior preot la o mănăstire. Pe ceilalţi i-a însurat, fata a măritat-o. "Când vin copiii la mine, spun că nu mi-am ales un drum rău. Eu am fost orfan de război. Mama s-a măritat. Apoi a murit şi ea, la 19 ani eram singur. M-am însurat şi cu mâinile mele mi-am făcut casa. Uşile, ferestrele, tot… M-am trezit cu patru feciori în casă. Nevasta o spus: «Ce-o să faci cu ei? Ce-o să le dai?». Pe cel mare l-am ajutat puţin. Mijlociii s-au dus şi-au lucrat în Kamceatka şi-or venit cu bani de şi-au făcut casă. Cel mic s-o călugărit. Fiică-mea e gospodină în Chişinău. Nu m-am spăriet niciodată că n-or să aibă viaţă bună copiii mei. Mâinile omului şi credinţa în Domnul! – aiasta-i totul."
Părintele Efim vorbeşte rar. Viaţa lui e o continuă raportare la Dumnezeu. De ce vin oamenii la mănăstire? Că asta li-i porunca de la Cel de Sus. De ce pleacă? Aici e firea omului de vină: "Dacă toată viaţa lui în lume o băut, o făcut ce-o vrut, el vrea să fie în mănăstire liber cum o fost în viaţa civilă… Zice că a venit la pleaşcă – să mă scuzaţi de aşa vorbă –, că are mănăstirea grijă de el. Dar aici e regulă ca la armată. Trebuie să te ţii de toate ascultările care ţi s-au dat". Şi cum ascultarea lui în ziua aceea era să aibă grija hranei noastre, numai ce-l auzim: "De-amu’ hai să ne rugăm Domnului pentru pâinea cea de fiecare zi, că aiasta îi datorie sfântă"…

luni, 16 iulie 2007

Hârjăuca, mănăstirea ucisă

Biserica unde Iisus fu răstignit a doua oară

Dacă priveşti din cer valea Ichelului, patru turle de mănăstire închipuie braţele unei cruci. Hârjăuca, Hârbovăţ, Răciula, Frumoasa. Pe crucea aceasta fu răstignit Iisus. A doua oară… Azi vom face un prim popas la Hârjăuca.
O întâlnire fugară în drumurile noastre basarabene cu jurnalistul Dinu Rusu. Un dialog scurt, dar consistent, căci aveam ca partener nu doar un prieten şi un confrate, ci şi pe cea mai bine informată persoană din Republica Moldova cu privire la soarta mănăstirilor de peste Prut, în timpul de restrişte al ortodoxiei, sub comunism. Studiul său, “Calvarul mănăstirilor basarabene”, avea să ne fie adeseori ghid în documentare. Despre soarta sfintelor lăcaşuri distruse de sovietici, despre atâtea feţe bisericeşti deportate – sunt subiecte pe firul cărora Dinu Rusu a înaintat, scormonind, pentru a scoate la iveală cruntele adevăruri: “Chiar dacă opera de închidere a lăcaşurilor sfinte aparţine ateilor, când răsfoieşti documentele acelor vremi nu-ţi vine să crezi că mai multe mănăstiri au fost distruse cu ajutorul nemijlocit al unor călugări sau chiar al unor stareţi, înregimentaţi în KGB-ul rusesc. În anul 1947, în fruntea Arhiepiscopiei Chişinăului şi a întregii Moldove este numit rusul Nectarie Grigoriev. Fidel guvernanţilor, acesta, invocând precaritatea economică a lăcaşurilor sfinte, a luat decizii în urma cărora au fost închise mai multe mănăstiri”.
FABRICA DE MINCIUNI. Pentru închiderea fără drept de apel a mănăstirilor basarabene, autorităţile sovietice ale anilor ’40-’50 apelau la fel de fel de tertipuri. Aveau nevoie de “motive solide” pentru ca deciziile să nu le fie contestate. Unul dintre aceste tertipuri – semnalează Dinu Rusu – era acela de a mări nejustificat dările pe care mănăstirile le aveau de plătit statului (în vreme ce unora dintre mănăstiri li se confiscase o parte din acareturi). Atunci când plăţile nu puteau fi onorate, “ciocanul judecăţii” cădea cu zgomot: mănăstirea era închisă fiind în imposibilitatea de a-şi onora obligaţiile. Mai mult chiar, orice apel făcut către arhiepiscopie, pentru a obţine sprijin, nu ducea decât la intervenţia directă a arhiepiscopului Nectarie pentru închiderea mănăstirii. Nectarie Grigoriev putem spune că era, în acel moment, un părinte care îşi ucidea cu nonşalanţă pruncii. Iar dacă monahii se dovedeau vrednici, iar credinţa lor în Domnul îi ajuta să răzbească şi să plătească impozitele, atunci intervenea “fabrica de minciuni” a KGB-ului, care “croia” vini pentru care nu exista nici un fel de clemenţă din partea statului. Ludmila Tihonov, în volumul “Politica statului sovietic faţă de cultele din R.S.S. Moldovenească (1944-1965)”, notează: “într-o informaţie datată 5 octombrie 1949 despre mănăstirea Căpriana se afirmă că aceasta se prezenta ca o casă a celui mai deşănţat desfrâu şi ca o pepinieră a tot felul de boli contagioase. Organele de ocrotire a sănătăţii au «depistat» şi au înregistrat oficial 15 cazuri de boli venerice, printre cei contaminaţi numărându-se fostul stareţ al mănăstirii, egumenul Ioachim Pleşca şi ieromonahul Efrem Bârcă”. Acea zi de 5 octombrie 1949 s-a dovedit a fi fatidică şi pentru călugării de la Mănăstirea Hârjăuca. Ei au fost ridicaţi şi interogaţi de anchetatorii de la Procuratura raionului Călăraşi pentru săvârşirea mai multor violuri asupra unor femei din satul din apropierea mănăstirii. Interesul statului sovietic nu era doar de a închide mănăstirile şi o bună parte dintre bisericile Basarabiei, ci de a-i decădea, în faţa omului de rând şi în faţa lor înşişi, pe cucernicii părinţi, aducându-le învinuiri nedemne. În ciuda acestor atrocităţi, menite să le şubrezească întâi de toate credinţa, o bună parte dintre călugării de la Hârjăuca a rezistat până în anul 1952, când un emisar al Moscovei, pe nume Romenski, a decis închiderea ei, motivată de numărul mic de călugări care, stupoare, nu ar fi avut suficiente resurse să păstreze în bune condiţii ansamblul arhitectural al mănăstirii, care a fost, de altfel, declarat monument şi obiectiv de patrimoniu. Ce s-a întâmplat cu mănăstirea la scurt timp după închiderea ei nu avea să aibă însă nimic de a face cu termenul de “protejare a patrimoniului”!...
O SCURTĂ ISTORIE. Înainte de a consemna însă cumplitele fărădelegi comise asupra mănăstirii, se cuvine să încerc o scurtă trecere în revistă a principalelor evenimente din existenţa sa. Mănăstirea a fost înfiinţată, după unele surse, în 1740, după altele, în 1749. Şi în ce priveşte ctitorii, există trei versiuni: prima îi desemnează pe egumenul Teodosie, ieromonahul Varsonufie şi boierul Niculiţă; a doua, pe călugărul Hârjău, care a şi dat numele locului; cea de a treia versiune îl pomeneşte pe călugărul Inochentie Sava. Prima biserică a mănăstirii, posibil construită din lemn, nu mai există astăzi, pe locul ei fiind ridicată alta, de zid. Avem însă date certe despre cele două biserici aflate “pe picioare” şi azi. În anul 1836, arhimandritul Spiridon Filipovici (vlah originar din Muntenegru) ctitoreşte biserica de iarnă cu hramul “Sf. Spiridon”. Se presupune că arhitectul care a proiectat biserica este acelaşi cu arhitectul Catedralei din Chişinău, Melnikov, forma cupolelor fiind asemănătoare. În anul 1848 se ridică biserica de vară (pe locul celei de lemn), cu hramul “Înălţarea Domnului”. Închisă la sfârşitul anului 1952, mănăstirea a fost redeschisă în 1992, când s-a şi început restaurarea bisericii de vară de către pictorul-restaurator Vasile Negruţă. Ce s-a întâmplat însă în intervalul celor patru decenii în care l-a Hârjăuca viaţa monahală n-a existat?
ICOANELE – ŢINTĂ DE TRAS CU ARCUL. Despre anii aceia cruzi afli din cărţi ori de la cei care au studiat fenomenul. Mai poţi să înţelegi privind cu ochii tăi stricăciunile şi durerea sfinţilor din icoane, care încă strigă spre cer, la Mănăstirea Hârjăuca, în ciuda celor mai bine de zece ani de când aici se restaurează, puţin câte puţin, clădirile dar, mai ales, spiritul locului. Când am ajuns acolo, părintele stareţ Evloghie Nicolenco nu ne-a împiedicat să privim, să fotografiem, dar nici nu s-a arătat dornic să răspundă întrebărilor noastre. Ne-a adus grăbit o coală A4 dactilografiată pe o singură faţă cu scurtul istoric al mănăstirii (din care am spicuit şi noi), după care ne-a dat binecuvântarea de a vorbi cu... bucătăreasa şi de a fotografia. Doamna Valentina Podgurschii, în chip firesc, ne-a turuit (nu lipsită de farmec, de altfel) mai multe reţete locale (pe care le vom publica în suplimentul specializat al Jurnalului Naţional). Aşa că pentru a readuce la lumină anii aceia întunecaţi am apelat din nou la trei surse: propria noastră judecată asupra celor văzute, memoria aparatului de fotografiat şi relatările prietenului nostru. La scurt timp după închiderea mănăstirii, cu toate că unul dintre motivele declarate fusese păstrarea acesteia ca obiectiv de patrimoniu, asupra ei s-au abătut cele dintâi gesturi mârşave.
Catapetesmele poleite cu aur ale vechilor biserici, multe icoane şi odoare bisericeşti, împreună cu biblioteca de carte veche bisericească (numărând peste 300 de volume) au fost arse. Rugul a fost aprins chiar în cimitir, deasupra mormintelor preoţilor şi ctitorilor, ca un fel de jertfă supremă. Apoi, crucile au fost azvârlite, terenul nivelat şi transformat în… ring de dans. Datorită aerului ozonat al zonei – bogat în ioni pozitivi – şi care inducea o stare de linişte asupra bolnavilor ca şi a celor pur şi simplu obosiţi, la recomandarea unei comisii din domeniul sănătăţii aici a fost înfiinţată o staţiune balneoclimaterică numită, cum altfel?, “Moldova Sovietică”. Chiliile monahilor au fost transformate în saloane pentru “oamenii muncii veniţi la odihnă”, iar biserica de vară “Înălţarea Domnului” – în club, unde se dansa şi… se trăgea la ţintă. Ţinta predilectă pentru “arcaşii” ad-hoc era nici mai mult nici mai puţin decât peretele pe care era pictat chipul Mântuitorului Iisus Hristos. Echipa de restauratori, condusă de Vasile Negruţă, care a încercat să readucă lăcaşul de cult la fala lui de odi-nioară, a păstrat, ca semnal de alarmă pentru viitorime, pe peretele din stânga altarului, un “martor” de 30/30 cm, unde se văd şi acum rănile de săgeată pe care le-a primit Hristos, la Hârjăuca.
Dacă biserica de vară începe să-şi regăsească sufletul, nu se poate spune acelaşi lucru şi despre biserica de iarnă “Sf. Spiridon”. În perioada sovietică, ea a fost supusă, după cum spune Dinu Rusu, unei “reparaţii ideologice”, fiind transformată mai întâi în club şi apoi în sală de sport. Pentru a putea face asta, “artizanii” comunişti i-au cioplit zidurile cu securea, muşcând din trupul icoanelor, şi poate că rănile acestea ar fi rămas nevăzute dacă la un incendiu care a avut loc în anul 1993 nu ar fi căzut tencuiala, descoperind vechea pictură. Cu acoperişul rupt şi zidurile ciopârţite, biserica “Sf. Spiridon” aşteaptă şi ea ceasul Reînvierii.


“Altar! Nu intraţi fetele!”
Când te apropii de biserica de iarnă “Sfântul Spiridon” simţi cum ţi se pune un nod în gât. Frumosul lăcaş de odinioară e atins de paragină. O Arcă a lui Noe părăsită, rătăcind pe valuri spumegate. Îţi învingi neputinţa şi tremurul genunchilor şi intri. Năuciţi de loviturile topoarelor unor meşteri zidari fără inimă şi fără Dumnezeu, sfinţii seamănă cu nişte martiri ciuruiţi de gloanţe. La Hârjăuca, sfinţi şi sfinte, cuvioşi şi cuvioase, apostoli şi mucenici au urcat încă o dată, alături de Hristos, dealul Golgotei. Lumina blândă a dimineţii pătrunde fără stinghereală în inima naosului. Acoperişul e ca şi inexistent. În faţă, acolo unde ar trebui să fie uşile împărăteşti, nu e decât o perdea de lumină şi dincolo de ea copaci şi ierburi crescând în devălmăşie. Pe tocul acelei uşi inexistente, pentru a opri o profanare fără vrere (când locul întreg cu vrere a fost profanat!), cineva a scris, sub o săgeată desenată să indice direcţia: “Altar! Nu intraţi fetele!”

Vecinătate
Chiar şi după redeschiderea ei, în 1992, Mănăstirea Hârjăuca nu a intrat în posesia vechilor ei acareturi. Cele cinci hectare de teren (din care o parte este acum ocupată de o livadă îngrijită, aflată la poalele dealului din apropiere), obţinute conform legilor în vigoare în Republica Moldova, nu reuşesc nici pe departe să facă faţă nevoilor monahilor care sălăşluiesc acum acolo şi, mai ales, cheltuielilor de restaurare şi reamenajare. Mai mult decât atât, staţiunea balneoclimaterică (al cărei nume trebuie să se fi schimbat, între timp), care se “lăţise” peste vechile proprietăţi ale mănăstirii, îşi continuă activitatea chiar lângă zidul mănăstirii, şi, nu de puţine ori, la ceasurile utreniei ori ale vecerniei, ruga şoptită a călugărilor este acoperită de voci “vesele” sau de “cântări” care nu au nimic de a face cu religiozitatea locului. Şi, parcă pentru a nu rupe prea curând legăturile cu trecutul imediat, din havuzul aflat în mijlocul curţii, te priveşte, nevinovat, un… amoraş de ipsos.


Citate:

“Mănăstirea Hârjăuca – mănăstirea răstignită! Un tablou zguduitor este la această mănăstire. Este incredibil să vezi cu cât cinism a fost distrusă. Rămâi înmărmurit la imaginea bisericii de iarnă «Sfântul Spiridon», în care se află icoana Mântuitorului, batjocorită de topoarele ateilor mişei”.
“Mănăstirea Hârjăuca a trecut durut prin timpurile când sufletele oamenilor erau ruinate de necredinţă, când cei care îl slăveau pe Domnul erau prigoniţi, iar lăcaşele sfinte transformate în cuiburi ale dezmăţului şi ale distracţiei, (…) în anii aceia de tristă faimă.”
Dinu Rusu,jurnalist basarabean

vineri, 13 iulie 2007

Cetatea Soroca, de straja la apa Nistrului

Un cronicar modern, în Cetatea Soroca


Citim transcrierea interviului cu istoricul Nicolae Bulat din Cetatea Sorocii şi înţelegem că articolul este… "gata făcut". Ar trebui doar, ca să ne încadrăm în spaţiu fără a-i risipi vorbele, să renunţăm la întrebările noastre şi la orice ditiramb jurnalistic şi să-i dăm cuvântul în întregime.
Pasionat, plin de vervă, neostoit, Nicolae Bulat e demn urmaş al sorocenilor care au apărat cetatea şi graniţa, la Nistru, de tătari, de cazaci, de muscali. Doar că el, istoricul, a avut o misiune încă mai grea: a trebuit să apere istoria românească (întreagă!) de mucegaiul falsificării sovietice. A trebuit, şi trebuie încă, s-o rostească apăsat, de câte ori pare că boala se-ntinde, furându-ne (furându-le lor, sorocenilor, basarabenilor) adevărurile. Dar să-l lăsăm pe istoric să grăiască!
ÎNCEPUTURI. "Cetatea a fost menţionată documentar la 12iulie 1499, când boierii din sfatul domnesc au parafat tratatul de pace cu polonezii care au fost zdrobiţi în Codrii Cosminului de Ştefan Vodă. Printre martorii oculari chemaţi la acest eveniment a fost şi Pan Costea, pârcălab de Soroca. La acele vremuri aici era deja o cetate. Era din lemn şi pământ sau era din piatră? Nu ştim. Unii spun că cetatea actuală a fost ridicată pe vremea lui Petru Rareş, prin 1543-1546. A doua domnie a lui Rareş. Dar eu, uitându-mă la pereţii acestei cetăţi, văd mai multe inele. Iată, să numărăm: unul, doi, trei, patru, cinci, şase. Cu fundamentul se fac şapte. Ca la copaci. Eu cred că aceste inele sunt anii de construcţie. Se pare că cetatea a fost construită într-un timp mai lung, poate vreo 10 ani. Petru Rareş a reparat Hotinul şi eu cred că e posibil ca el să fi reparat şi Cetatea Soroca. A ridicat zidul interior, a construit beciurile, galeriile subterane."
STRUCTURI DE APĂRARE. "Dacă ne uităm la arhitectura cetăţii, ea se aseamănă cu cea a castelelor din secolele XIV-XV. Eu cred că Cetatea Soroca a fost construită o dată cu Hotinul şi cu Tighina, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea sau la începutul secolului al XV-lea, în timpul domniilor lui Petru Muşat şi/sau Alexandru cel Bun. Cu toate că nu avem documente. În Cornwall, Mare Britanie, există un castel care se numeşte Restormel. El e constituit dintr-un turn gigantic, exact ca la Soroca. Chiar şi diametrul este aproximativ acelaşi. Soroca – 30 m, Restormel – 34 m. Englezii îl numesc «turn carapace», dacă te-ai blocat în el şi ai închis porţile, nu te mai scoate nimeni. Castelul Del Monte din Italia, lângă Bari (anul 1240), este un octogon cu opt turnuri împrejur. Castelul Queenborough din Kent, Marea Britanie, e un turn gigantic cu şase turnuri mai mici împrejur. Şi Soroca are cinci turnuri. Specific acestui tip arhitectural este îmbinarea a trei trăsături caracteristice: rotunjime, sistem concentric de apărare, iar punctul slab – poarta – era perfect apărat de artilerie, din flancuri. Soroca a fost construită pentru a crea o frontieră politică la Nistru. Peste Nistru era altă ţară, altă cultură, alt popor. Acolo era stepa sălbatică. Cetatea răspundea de securitatea ţării. De securitatea celor două capitale: Suceava, mai întâi, apoi Iaşii. Răspundea şi de securitatea comercială a ţării. Suntem la vad, la trecătoare, şi aveam de apărat porţiunea de Nistru de la Năslavcea până la Vadu lui Raşcu. În cetate erau pârcălabul, administratorul şi conducătorul ţinutului Soroca şi al steagului militar (formaţiune de luptă medievală), dar şi marele căpitan de frontieră cu alţi căpitani mai mici. Ţinutul Soroca a existat peste 500 de ani, fiind distrus numai în urma reformelor bolşevice, după 1940." Şi-aici Nicolae Bulat se opreşte, arătând teatral spre intrare: "E cald. Cetatea se aseamănă uneori cu un ceaun în care fierbe mămăliga. Nu mai avem podul «balansator» la intrare, nu mai sunt porţile de atunci şi nici capcana: o podea din două părţi, care se lăsa în jos, având dedesubt o groapă cu ţepuşe". Şi-acum se face una cu apărătorii de odinioară ai cetăţii: "Noi schimbăm des ţepuşele, ca să fie mereu proaspete. Iar cum suntem de fire şugubeţi, scriem cu cuţitul pe ţepuşe: Bine aţi venit la noi, la Soroca! De nu le place, să se întoarcă în Fundul Tartarului. Talpa Iadului, pentru moldoveni. Pentru că nimic nu era mai straşnic decât tătarii din stepa Volgăi…".
Câteva tehnici de construcţie medievale: "Nu departe de Soroca este o carieră de granit şi de calcar. Meşterii s-au folosit nu de roca puternică, ci de calcar. De ce? Calcarul amortizează lovitura de ghiulea. Şi nu face schije. Mortarul? O poveste menţionează că meşterii medievali utilizau proteine de animale: brânză, ouă, lapte sânge. Scoteau apoi din mlaştină nişte minerale folosite pentru a pregăti mortarul. Cetatea Soroca s-a păstrat în proporţie de de 75%-80% datorită acestui procedeu".
NUNŢI ŞI RĂZBOAIE. "Cronica spune: «De noroc era Petru Şchiopu cu cazacii ăştia. Nu scăpa bine de unul, că altul venea degrabă!» Da’ credeţi că numai pe el îl podidea aşa norocul? Ia hai să vedem ce-a păţit Vasile Lupu cu cazacii! Cazacul Bogdan Hmelniţki a vrut-o de soţie pe Ruxandra pentru Timuş, fiul lui. «Ori ne dai fata, ori luăm târgul Iaşi. Alege!» Ruxandra era cultă: vorbea turca, poloneza, greaca. Cazacii – nişte barbari. Sunt bătuţi însă la Beresteciko şi Lupu zice că nu-i mai dă fata. Hmelniţki vine cu 17.000 de cazaci la Soroca, spre Iaşi. Câştigă şi-n 1652 se face nunta. Peste un an, Timuş este ucis la Suceava. Ruxandra naşte doi gemeni care mor. La 1667 face cadou toată averea ei la Sfântul Munte, Mănăstirii Vatopedu. Se întoarce acasă la 40 de ani. În 1686 se ascunde în Cetatea Neamţului, unde este omorâtă de Vasile Krupenski. Să vedem însă ce se mai întâmplă la Soroca? În 1691 în cetate se află o garnizoană poloneză. Leşii construiesc un nou val în jurul cetăţii. Constantin Cantemir încearcă să o cucerească şi nu reuşeşte. La 17 iunie 1711 trece Nistrul la Soroca ţarul Petru cel Mare. În 1738 începe secolul de războaie ruso-turce şi Soroca este incendiată. În anii ’30 Radu Vulpe face primele investigaţii arheologice privind cetatea. În 1958 sovieticii fac unele reparaţii. Restaurări nu s-au făcut niciodată. În 1970 este din nou reparată. Acum avem un proiect de restaurare şi tot aşteptăm să fie aprobat."


Cu mâinile curate, Măria Ta!

"Povestea vine aşa: doi boieri, Grigore şi Alexa, au furat ţara, cu cazacii împreună. Şi au fost duşi la cetate, şi ei, şi cazacul Petru. Cazacul a fost tras în ţeapă, iar boierii judecaţi de domn. Vodă Petru Şchiopu a ieşit în faţa cetăţii şi a cerut boierului Grigore să-şi spele mâinile, că-s murdare. Dar boierul a spus: «Sunt curate mâinile noastre, Măria ta!». Dar armăşelul Şeptilici, stăpânul închisorilor, zice: «Du-te, omule, şi-ţi spală mâinile, dacă zice vodă!». Ei, boierii, zic că nu. Un băiat care făcea straja a pus mâna pe suliţă şi a înfipt-o drept în fundul păcătosului: «Du-te şi-ţi spală mâinile, că ai furat ţara!». Vodă i-a despicat pe vinovaţi şi apoi şi-a şters sabia de corpurile neînsufleţite ale celor doi.
A vrut s-o bage în teacă, dar s-a răzgândit. S-a uitat spre mulţime şi a întrebat: «Da’ la voi cum sunt mâinile?»... «Curate, Măria ta, curate!», au răspuns cei de faţă, toţi într-un glas."


Viaţa de fiece zi, la cetate

"Vrăjmaşii veneau toamna. Atunci, toamna, era roada strânsă, viţeii, mieii erau crescuţi deja. În rest, era destulă linişte. Bucatele le aduceau ţăranii dimprejur. Satele erau mici: 30-40 de case. În fiecare trăiau câte cinci oameni, aproximativ. În beciurile din cetate, lângă praful de pulbere, se punea crupa (cereale sfărâmate), care absorbea umezeala. Se făceau şi bucate din crupa asta. Dar cel mai mult s-au găsit în cetate cupe pentru vin. Parcă era o veselie generală. Se învârtea la grătar sau la roată un bivol, un berbec, o caprioară, un mistreţ. Şi se bea vin. În rest, se punea pe masă mămăligă cu mujdei, brânză, ceapă, carne prăjită, turte, pâini micuţe. La 1702, un călugăr rus, Leonte, mergea spre locurile sfinte. Trece prin Soroca. Spune că n-avea ce mânca. De ce? Pentru că la Soroca nu era pâine de secară. Era pâinea albă. Or, asta lui nu-i convenea." Se mai mânca aici carne la ceaun, legume, miere, plăcinte cu brânză, cu varză sau ceapă. Mâncare simplă. Călătorii spun că boierii noştri muiau pâinea în vin şi mâncau. Dacă era o masă mai bogată, atunci era peşte. Când a venit Nicoară Potcoavă la Soroca, l-au întâmpinat cu un somn mare. Şi Rareş a fost pescar şi nu era sat în care să nu fie heleşteu.


Lumânarea lui Badea Mior

Lumânarea Recunoştinţei, "monumentul lui Badea Mior", este "ideea" scriitorului basarabean Ion Druţă. "Pe Druţă nu-l mai înţelege nimeni", e de părere istoricul Nicolae Bulat. Monumentul – o… lumânare de piatră care se înalţă, falic, deasupra Văii Nistrului – a fost ridicat iniţial ca un "omagiu adus autorului necunoscut al baladei Mioriţa". Adică un omagiu adus lui "Badea Mior", ciobanul "inventat" pentru a da o origine "pur moldovenească" baladei. Distinctă de cea din România. A fost "aprinsă la 27 martie 2004". Aşa scrie pe o placă, la vedere. Şi asta pentru a mai "fura" semnificaţia unei zile sfinte din istoria basarabenilor: 27 martie 1918. Unirea cu România. "Ce fel de recunoştinţă? Ar trebui să fie o altfel de recunoştinţă!" Nicolae Bulat declamă: "«Am stat cu sabia în mână la toate zările şi când s-a frânt oţelul, tainic am aşteptat să se închege la loc opunând rezistenţă brutalităţii inteligenţa noastră. Suntem la noi acasă!». Iată ce ar cere o lumânare de recunoştinţă! Cum am fost la Nistru, aşa am şi rămas, aici. Englezii spuneau, când au fost în Cetate: «Noi avem Canalul Mânecii şi au venit normanzii şi ne-au cucerit. Voi aţi stat sute de ani la un râuleţ de 200 m lăţime şi aţi rezistat. Aţi fost mai puternici ca noi». Eu zic: «Noi am rezistat fiindcă aveam toată Europa în spate şi eram răspunzători nu numai de noi, dar şi de voi. Că dacă veneau hoardele tătare din stepa Volgăi, din fundul Tartarului – cum zicem noi –, să ştiţi că veneau şi peste voi!»".

Citate:

CAPELĂ
"Are hramul Sfântului Gheorghe. În 2001 a fost la cetate primarul din Rădăuţi. Mi-a spus: «Domnule Bulat, vrei o catapeteasmă?» Eu am zis «Chiar să nu vreau, da’ tare vreau!...» La 28 septembrie 2002 a fost sfinţită de stareţul Mănăstirii Putna, care a venit cu icoana Sfântului Ştefan pictată de călugării Putnei"


ETIMOLOGII
"Soroca! Sunt mai multe etimologii posibile. De la «sorok = patruzeci». Sau «sorok = coţofană». Dar şi de la «Sorca» – numele stăpânei moşiilor din zonă. Sau de la unul «Soare», ori «Sorocilă», care avea şi el acareturi pe-aici. Altă ipoteză: sătenii aduceau alimente, dări, pentru garnizoană, la un anumit termen, un anumit... soroc. Sau: «soroceala = simbria pe care o lua un ţăran pentru lucrul său la cetate»"

Nicolae Bulat istoric

joi, 12 iulie 2007

Orheii Vechii - Schitul Bosie si Manastirea Pestere de la Butuceni

Sihăstriile în piatră de la Orheii Vechi


Oprim pentru câteva minute pe coastă, sus, acolo de unde, semicircular, Valea Răutului se deschide privirii ca un imens amfiteatru. Şi tot ca într-un teatru antic desluşim fiecare şoaptă din Trebujeni, deşi satul e la sute de metri depărtare. Drept în faţă, peste vale, galeriile săpate în piatră adăpostesc istorii. Istoria e la ea acasă la Orheii Vechi.
Un promontoriu teşit înaintează ca un pinten de peninsulă, despicând “apele” unei mări demult defuncte. Din Marea Sarmatică au mai rămas nişte văi, pe unde curge leneş, în meandre, Răutul. Au mai rămas câteva stânci semeţite şi culmi rotunjite, din calcar poros, în care oamenii şi-au săpat cândva adăposturi şi locuri de rugăciune. Cetatea medievală a Orheilor, din care se mai vede doar un brâu de piatră, domina cândva locul. Azi, dacă ai putea să priveşti din înalt, planând laolaltă cu ulii, ţi-ar părea că valea şi stâncile sunt amprenta lăsată de un melc fosilizat…
MĂNĂSTIREA LUI BOSIE. Lăsând în urmă satul Butuceni, privirea se odihneşte în pâlnia spiralată a văii. Suntem deja în partea opusă acelui promontoriu unde am poposit întâi. Ne aflăm pe coastă, deasupra locului pe care lumea îl ştie drept “Mănăstirea lui Bosie”. Ne aşteaptă un coborâş nu tocmai uşor. Piciorul caută sprijin în orice tufă de iarbă – între stânci, pământ nisipos şi calcar alb, fărâmat, pe o pantă abruptă. Ochiul descoperă pe bucăţi de piatră fosile de scoici, mai mici, mai mari. La început le adunăm ca pe trofee. Buzunarele se umplu. Şi parcă ultima pe care am văzut-o e mai frumoasă decât toate celelalte…! Piatra se nimiceşte când o strângi între degete. Unele scoici par a fi foarte recente, rămân întregi şi taie mâna. Şi totuşi, sunt de-o vârstă cu Marea Sarmatică…
La jumătatea drumului, îndrăznim să privim împrejur. Valea, apa şi stâncile închipuie un peisaj pe care înţelegem că nu-l vom mai întâlni nicăieri altundeva în lume. Ajunşi lângă albia râului, ne pregătim pentru urcuş. Dacă am însemna pe hartă drumul parcurs, ar trebui să desenăm un “v” cu braţul stâng mai scurt.
Din chiliile sihaştrilor de la “Mănăstirea lui Bosie” privim spre “găocea” imensă în care se răsuceşte Răutul. Rezemaţi de calcar, pe laviţa de piatră. E răcoare. Zăpuşeala zilei nu-şi face loc în adăpostul de stâncă. “Aici nu vin decât oile şi ciobanii. Când şi când, ajung pelerinii. Aşa, ca mine, ca dumneavoastră…” – ne spune părintele Emanuil Brihuneţ, ghidul nostru prin mănăstirile Basarabiei. “E un miracol că s-au păstrat aşa de bine chiliile şi biserica!” Îl lăsăm descifrând inscripţii vechi, săpate în piatră, şi pornim în explorare. În ultima chilie, spre apus, într-un horn de stâncă sunt adunate mai multe sticle cu apă. “Aici, oricine ajunge aduce apă, pentru cei care vin după el”, ni se spune. Ca prin minune, apa rămâne mereu rece şi proaspătă. Soarele stă să apună, aşa că, după un scurt răgaz, reluăm în sens invers drumul pe care am venit.
PEŞTERA BUTUCENILOR. Din nou, pe culme. De data aceasta urmăm cărarea pe platformă, câteva sute de metri. Trecem de biserica “de zid” construită în secolul al XIX-lea de locuitorii din Butuceni, apoi pe lângă crucea de piatră care domină ţinutul. În dreptul ei se află clopotniţa înălţată de săteni în anul în care au săpat tunelul spre mănăstirea din peşteră. Spre deosebire de cea zisă “a lui Bosie”, aceasta a fost restaurată în ultimul deceniu. Podeaua de piatră, atent şlefuită, a fost îmbrăcată în “blăni” de lemn. Peretele e acoperit de icoane, iar din strană se aude glasul unei monahii, rostind ritmat rugăciunile serii. Un călugăr aprinde lumânările. Trecem nestingheriţi (nevăzuţi, neauziţi – nici monahia, nici călugărul nu au grija noastră) şi ieşim pe prispa de piatră. Uităm să respirăm. Câteva clipe. Râul e chiar sub picioarele noastre, la zeci de metri mai jos.
O fotografie, pe pragul de piatră. Exact în locul unde, cu zece ani în urmă, fusese făcută o altă fotografie. Ce s-a schimbat? “Ochii” bisericii rupestre au cercevele de lemn şi geam subţire, acum. Sfinţii şi-au regăsit locul, în biserică. Covoare ţesute la război ascund zgomotul paşilor. Biserica din peşteră are din nou Duh.
Frustă, numai piatră şlefuită, a rămas doar partea în care au fost cândva chiliile monahilor. Douăsprezece, la număr. Încăperi strâmte – un metru pe un metru, înalte tot de un metru – unde schimnicii probabil mai mult vegheau, în rugăciune, decât se odihneau. Crengi de nuc, uscate, azvârlite într-un colţ al chiliilor nelocuite, împrăştie în aer un miros amar şi muced, pe care tămâia încearcă să-l vindece.



Inscripţii medievale pe zid de mănăstire

“Această mănăstire a făcut-o robul lui Dumnezeu Bosie, pârcălabul de Orhei, cu soţia şi copiii săi, în cinstea Domnului Dumnezeu întru iertarea păcatelor sale, anul 7183” – părintele Emanuil Brihuneţ are cifrul transformării anilor, aşa că ne fixează imediat data şi pe înţelesul nostru. “1675”. “Iar aici este scris: «Acest zapis l-a făcut Vasile Andeescul şi Răzmeriţă Lecca în zilele lui Constantin Vodă când au iernat în Ucraina şi Ivancea au fost hatman la Ucraina şi noi am iernat aice, în anul 7198, noiembrie, 20». Aiasta-i din 1689, dar, vedeţi, aici e o inscripţie care a fost săpată peste o altă inscripţie. Au rămas ornamentele… Nimeni nu are grijă de ele!”, mai zice oftând amar părintele.
Peşterile de pe Valea Răutului sunt pline de însemne lapidare. Acestea de la Bosie nu sunt unice, sunt doar cel mai bine păstrate. Între Trebujeni şi Butuceni, în lanţul calcaros, există nu mai puţin de şase complexe de peşteri şi caverne. În total sunt câteva zeci de astfel de cave, multe inaccesibile astăzi. Unele inscripţii sunt precreştine, nedescifrate până acum. Altele, cele din perioada medievală, sunt scrise îndeosebi cu chirilice şi pomenesc fie vreun ctitor, fie numele vreunui călugăr. “Ieromanh Paisie” stă scris pe un perete de piatră. Cercetătorii afirmă că aceste inscripţii ar prezenta similitudini cu semnele întâlnite în alte complexe rupestre, la Leadova, Neporotova, Ţipova sau Saharna.
DOUĂ VEACURI DE TåCERE. Ca şi în cazul altor mănăstiri rupestre din Basarabia, cele de la Orheii Vechi au fost părăsite către începutul secolului al XIX-lea. Despre Mănăstirea Peştera de la Butuceni se ştie că şi-a încetat existenţa în anul 1816 şi este de presupus că şi Schitul Bosie a avut aceeaşi soartă, mai ales că în Valea Răutului cele două complexe de peşteri care adăposteau bisericile şi chiliile făcuseră parte din acelaşi centru monastic (cel puţin în secolele XVII-XVIII). Dintr-un document semnat chiar de mitropolit şi care se referă la închiderea complexului monahal, reţinem: “1816, martie, 2. Nacialnicul cu cei călugăriţi să se mute la schitul Suruceni, luând şi toate lucrurile mişcătoare cu sine, precum şi cele bisericeşti. Iară schitul Peştera de tot să strâce, şi peştera unde au fost biserica să se astupe cu zidirea ca nimeni şi nimic să nu poată întra înlăuntru”. La timpul acela obştea număra “cinci călugări şi trei posluşnici (novici – n.r.)”. Monahii s-au mutat însă nu la Suruceni, ci la Mănăstirea Condriţa, în vreme ce vechiul lor sălaş s-a risipit. Şi, parcă pentru a pecetlui ceea ce făcuse omul, un cutremur a prăbuşit şi vechea scară de acces, dinspre Răut, în gura Mănăstirii Peştera. După aproape două veacuri de tăcere, aşezământul monahal de la Butuceni s-a reîntors la rosturile lui dintru început. Slujbele se ţin, din nou, după rânduială, la ceasurile lor sorocite.



“Suretul unui act domnesc din 13 mai 1612 al domnului Ştefan Tomşa ne porunceşte că au fost înaintea domniei sale şi a boierilor călugării de la sfânta mănăstire a lui Golag logofătul şi al domniei sale cinstit şi credincios pan Voico, marele logofăt, cu mare jaloba zicând că în zilele răposatului Eremia Movilă Voievod au avut gând să facă cetate la Peştere, pe apa Răutului, şi atunci multe sate boiereşti de primprejurul peşterilro le-au fost luat, şi le-au făcut ocolacii cetate şi au vrut să le dea lor alte sate”
prima menţionaredocumentară a satului Butuceni (Peştere)

Cuviosul Macarie de la Saharna

Martirizat de comunişti, canonizat la Saharna


Există în Basarabia o nevoie de legendă cum n-am mai văzut în altă parte. Uneori ai impresia că legenda se substituie cu totul istoriei adevărate. Alteori o susţine, alteori o înfruntă. Un astfel de loc este şi Saharna, despre care ştim că e pomenită în 1495 într-un uric prin care Ştefan cel Mare întăreşte împărţeala între urmaşii lui Sima Rugină.
Satul Saharnei trebuie să fie mai vechi de anul atestării documentare (există şi două situri arheologice dacice). Cât despre numele lui, sunt două legende. Una pomeneşte un pescar de la Nistru numit “Zahar”, care şi-ar fi făcut casă aici, şi pe lângă el au venit şi alţii. A doua vorbeşte despre un călugăr numit “Zaher” sau “Zaharia”, a cărui credinţă a făcut să fie duhovnicul locuitorilor din zonă şi de la care şi-ar fi luat numele apa râului şi valea, şi-odată cu ele mănăstirea, apoi satul.
SANCTIFICAREA CUVIOSULUI MACARIE DE LA SAHARNA. Despre un alt duhovnic al mănăstirii, ultimul înainte de închiderea acesteia de către comunişti în 1964, se vorbeşte astăzi cu asiduitate. În 1888 se năştea, nu departe de mănăstire, în satul Buciuşca, raionul Rezina, cel care avea să fie canonizat în zilele noastre sub numele de Cuviosul Macarie de la Saharna. Mihai Tincu şi-a găsit de la o vârstă mică chemarea spre viaţa monahală. La 12 ani a cerut părinţilor să fie dus la mănăstire, dar stareţului de atunci i s-a părut prea fraged pentru o asemenea chemare. Până la urmă, discutând cu copilul, a fost de acord să îl primească în mănăstire. După noviciat, copilul a primit numele de Macarie. Virtuţile sale aveau să-l convingă pe stareţ să-i încredinţeze misiunea de duhovnic. Dovezile despre minunile pe care le săvârşea călugărul Macarie nu au întârziat să apară. Cele mai multe sunt relatări despre vindecarea miraculoasă a unor boli incurabile.
În 1918, când Saharna a devenit mănăstire de maici, călugărul Macarie şi-a urmat şi el drumul, mai întâi la Noul Neamţ, apoi la Suruceni. Dar s-a întors ca părinte duhovnic al maicilor de la Saharna, căci nu putea sta departe de locul spre care fusese chemat întâi. În anii ’50 a fost transferat la Mănăstirea Cuşelăuca, de unde soldaţii sovietici l-au ridicat într-o noapte de iarnă să-l ducă în Siberia. Dar s-a întâmplat o minune şi părintele a căzut din sanie fără ca soldaţii să-şi dea seama. Desculţ, s-a întors la Cuşelăuca, unde maicile l-au îngrijit, şi apoi a plecat spre Saharna, unde în 1964 mănăstirea s-a închis şi a fost transformată în spital de nebuni. Bisericile: una – depozit, cealaltă discotecă.
Părintele Macarie s-a mutat într-un bordei pe care şi-l ridicase în marginea satului şi unde noaptea boteza, cununa şi îi învăţa pe oameni să nu-şi piardă credinţa în Dumnezeu. Ura sovieticilor pentru credinţa lui neclintită era atât de mare, încât, în ciuda vârstei lui, era luat împreună că alţi săteni la cărat piatră din cariere sau la făcut drumuri. S-a mutat în satul său, iar în noaptea de 22 spre 23 aprilie 1969, la 81 de ani, părintele Macarie s-a stins “având lumina pe faţă”. A fost îngropat în cimitirul satului şi, de acolo, în anul 1995, sfinţii călugări de la Saharna au primit învoire să îi ridice osemintele şi să le mute în cimitirul mănăstirii. “Atunci l-au aflat pe sfântul neputred şi mirosind a mir, ceea ce era semn de sfinţenie. În acelaşi an ÎPS Vladimir, Mitropolitul Chişinăului, a oficiat canonizarea locală, cu titlul de “Preacuviosul Macarie de la Saharna”, urmând ca să se înainteze la Patriarhia Moscovei dosarul pentru sanctificarea sa. “Este cel dintâi martir al basarabenilor care a fost canonizat în Moldova postsovietică”, ne spune părintele-bibliotecar.
La moaştele de la Saharna vin astăzi să se roage credincioşi din toată Moldova. O vorbă s-a perpetuat în veac, aici: “Când cineva nu mai avea putere, spunea: «Nu am decât să mă duc la Saharna să mă vindec». Sensul s-a schimbat de-a lungul vremii. Înainte de sovietici, asta însemna să vii să te cureţi şi să te rogi la mănăstire. Apoi – să te vindeci de vreo boală psihică la ospiciul de nebuni. Astăzi a veni să te vindeci la Saharna înseamnă din nou a-ţi căuta liniştea sufletească şi alinarea la moaştele Preacuviosului Macarie.”
MIC DEJUN LA MĂNĂSTIRE. Plecasem şi noi într-un pelerinaj spre mănăstirea care adăposteşte moaştele cuviosului. Nu apucasem să luăm micul dejun, dar, cum Dumnezeu le ştie la toate rostul, n-aveam să rămânem flămânzi în dimineaţa aceea, căci primul lucru pe care l-a făcut părintele stareţ Adrian Baciu a fost să ne invite în trapeză, la o simplă masă mănăstirească. Cu toate că nu era nici 8 dimineaţa, pe masa lungă a trapezei stăteau înşirate samovare cu ceai şi... castroane cu borş. “Luaţi, luaţi, nu vă sfiiţi!”, am fost îndemnaţi. “Noi, aici, la mănăstire, mâncăm după cum are fiecare ascultare. Cei care merg la muncă, la câmp, la vaci... trebuie să aibă putere, şi-atunci mănâncă un borş verde, cu multe legume. Cei care au ascultare la munci mai uşoare iau un ceai şi povidlă (un fel de gem).” După cuvenita închinare şi mulţumire lui Dumnezeu pentru pâinea cea de fiecare zi, ne-am pornit, cu binecuvântarea părintelui stareţ Adrian Baciu, către schitul Buneivestiri, împreună cu călugărul-bibliotecar, ce primise ascultare să ne însoţească şi să ne fie ghid.
SCHITUL BUNEIVESTIRI. “Istoria mănăstirii rupestre începe, probabil, în secolele X-XII. Nu ştim însă nimic despre întemeietorii şi vieţuitorii acestor sfinte lăcaşuri până târziu, în secolele XVII-XVIII. Chiar şi de atunci au rămas puţine documente. De câte ori am încercat să aflăm ceva mai mult, ni s-a spus că în timpul sovieticilor arhivele au fost arse” – începe a ne lămuri monahul povestea locului spre care ne îndreptăm. Aflat la mai puţin de 500 m distanţă deMănăstirea Sfânta Treime, locuită şi astăzi, Schitul Bunevestiri, săpat în stâncă, este accesibil numai pe o cărare îngustă, ce urcă şi apoi trece peste apa râuleţului Saharna, care tocmai face un salt peste unul dintre cele 22 de praguri ale sale. Restaurat încă de la începutul anilor ’90 mănăstirea Saharna este una dintre primele care s-au redeschis după 1991, în Basarabia, iar dintre primii monahi care au vieţuit aici, atunci, s-au ales mai mulţi dintre stareţii altor mănăstiri basarabene reînviate în ultimii 15 ani), complexul monahal rupestru cuprinde o bisericuţă şi câteva chili. Zidul de piatră e văruit, pe afară, cu alb şi albastru. Sineală, cum se zice prin partea locului.
Cum păşeşti înăuntru, liniştea te învăluie. Într-o firidă, o candelă împrăştie lumină roşiatică şi pare că Maica Domnului din icoană poartă hlamidă de foc. În semiîntunericul şi răceala pietrei pătrunde o credinţă locală: într-o zi unui vieţuitor din vechea mănăstire rupestră i s-a arătat chipul luminos al Maicii Domnului, sus pe stânca de-i zice acum “Grimidon”. Călugării au urcat şi au descoperit o amprentă de picior în piatră. S-a considerat a fi “o vestire divină” şi un semn al “purităţii dumnezeieşti a acestui loc” şi de aceea, nu peste puţină vreme, aici s-a ridicat o nouă biserică.
VARTOLOMEU MÂNĂSTRÂMBĂ. Alte legende vorbesc însă despre “reîntemeierea” vieţii monahale la Saharna, în urma aceluiaşi vis, pe care însă l-a avut nu un vieţuitor din vechime al schitului rupestru, ci călugărul Vartolomeu Krivorucikoi, adică “Ciungul” sau “Mânăstrâmbă”, cum i se mai spunea în popor, deoarece în tinereţe, înainte de a se călugări, participând la o vânătoare, “îşi calicise braţul” (aici, cu sensul că şi-l ologise). Până către secolele XV-XVI cele trei văi stâncoase din apropierea Nistrului – între care şi valea râuleţului Saharna – erau locuite de sihaştri, de la care ne-a rămas şi complexul monastic rupestru. Dar, în urma invaziilor tătare, cazace şi leşeşti, schitul Saharnei a fost părăsit, s-a ruinat şi aşa l-a aflat în anul 1776 schimonahul Vartolomeu Mânăstrâmbă, care, după ce nevoise mai mulţi ani în mănăstirile din Rusia, se întoarce în Moldova cu gândul de a-şi continua viaţa schimnicească aici.
Este atras de locurile Saharnei, despre care auzise fel de fel de legende, şi adună mai întâi o comunitate mică de călugări, care vieţuiesc în chiliile vechi, din stâncă, în vreme ce Vartolomeu caută locul de ridicare a unui nou aşezământ. El trăieşte patruzeci de zile nevoindu-se în post şi rugăciune, sperând că Divinitatea îi va trimite un semn. Şi în cea de a patruzecea zi, Maica Domnului i s-a arătat înconjurată de foc, pe stânca cea înaltă a Grimidonului, indicând cu mâna în ce loc anume să ridice mănăstirea. “Când au fost şi au căutat, călugării au găsit urma Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu în piatră şi au ridicat o capelă, în cinstea ei, chiar deasupra acelei urme”, ne spune monahul-ghid. În locul arătat de Maica Domnului, Vartolomeu Mânăstrâmbă a ridicat biserica şi mănăstirea închinate Sfintei Treimi. În 1798, stareţul s-a dus la cele sfinte, urmându-i Paisie, care a continuat munca sa. În 1820 a fost terminată construcţia, biserica fiind sfinţită de mitropolitul Veniamin Costache. În 1886 era sfinţită şi a doua biserică, cea de iarnă, cu hramul Naşterii Maicii Domnului. Astăzi, după renaşterea mănăstirii se pun temeliile unei catedrale care să dea seamă viitorului despre un trecut bogat în har.



Credinţa nu are graniţe

În curtea mănăstirii, un tânăr îmbrăcat cu haine de mirean ne opreşte să ne spună că e bucuros că a întâlnit români! “Au mai fost pe aici nişte români, din Giurgiu, acum o lună. Sunt fericit pentru fiecare român care vine! Acum, că e mai greu pentru basarabeni să treacă în România fără viză, cred că e bine să trecem noi mai des la ei, să venim în Basarabia şi să încercăm să păstrăm legătura asta de frăţietate, de sânge...”
DE COPIL, LA MÂNĂSTIRE. Se numeşte Ion Dragoş Cipar. “Cipariu... Aşa ar fi trebuit să scrie în buletin, dar în secolul al XIX-lea ungurii au schimbat numele de familie la o parte din neamul nostru”, ne mai spune. “Tatăl meu era chiar din Panade, Alba, unde s-a născut şi marele istoric Timotei Cipariu. Când aveam 12 ani, erau şi nişte probleme în familie, părinţii au plecat din ţară şi m-au lăsat în grija unui unchi care era călugăr, la Cernica. Unchiu’ a murit, iar eu nu am putut să merg la seminar, cum mi-am dorit. Eram prea mic să fiu primit în mănăstire, dar nici nu mai avea cine să-mi poarte de grijă. De la Cernica, am plecat la Alba-Iulia, la Episcopie. Mi-a fost duhovnic părintele Andrei. El m-a mai învăţat, m-a ajutat să răzbesc. Am făcut de toate, pe şantierele de construcţii, apoi am urmat cursuri de calificare, ca zidar. Începusem să câştig bani, dar nu-mi găseam liniştea sufletească...”
“ASCULTARE” LA SAHARNA. Cum se face că, de la Alba-Iulia, din vestul României, l-am găsit pe Ion Dragoş Cipar tocmai la apa Nistrului, la Saharna? “Strânsesem ceva bani şi m-am pornit într-o excursie prin Moldova, Ucraina şi mai departe, în Rusia, până în Siberia.
Voiam să cunosc mănăstirile din partea asta de lume. Făceam un pelerinaj la locurile sfinte. Dar am ajuns aici, la Saharna, şi am ştiut deodată că ăsta e locul pe care l-am căutat mereu.” Ar fi putut să muncească pe un şantier în România, dar a preferat mănăstirea basarabeană. “Căutam hrană sufletească, nu trupească.” Acum, la Saharna, face “ascultare” oriunde e nevoie – la bucătărie, la trapeză, la câmp sau la strânsul banilor pentru clădirea noii biserici. “Se va face o catedrală mai la deal, lângă cimitir. Au săpat deja pentru fundaţie, dar trebuie să fie foarte adâncă...” De ce? “Cei care sunt acum la putere, au zis că se poate ridica o catedrală, dar să nu fie turla mai înaltă decât a bisericii acesteia lângă care stăm. Şi cum catedrala va fi mai la deal, vă daţi seama că va trebui... îngropată în piatră.” Asta ne-aduce aminte de poruncile tătarilor, care tot aşa n-au permis, o vreme, basarabenilor să-şi facă lăcaşuri de cult decât dacă nu întreceau înălţimea unui călăreţ călare. Şi atunci ei le-au făcut... îngropate pe jumătate.
Ion Dragoş Cipar şi-ar dori să lucreze la zidirea noii biserici, ca membru în obştea mănăstirii. “Aş putea să fiu primit în mănăstire, ca frate, în august sau cel mai târziu în decembrie, de Crăciun...” Nu ştie însă prea bine cum se pot rezolva anumite probleme care ţin de legalitatea şederii lui în Republica Moldova. Nu e prea uşor să fii român şi să vrei să te călugăreşti în Basarabia...




Crucea eroilor ardeleni

În curtea mănăstirii se află o cruce de lemn, sculptată în stil maramureşean, pe care scrie: “Eroilor ardeleni morţi în războiul sfânt”. Crucea a fost protejată şi ascunsă de locuitorii din Saharna, astfel că a trecut negăsită de nimeni prin anii sovietizării Moldovei. O dată cu redeschiderea mănăstirii de la Saharna, ea şi-a găsit locul în sfântul lăcaş. Troiţa este de o frumuseţe nesofisticată, şi, după istoriile locale, a fost sculptată de un român, care a adus-o şi a pus-o în capul satului, în memoria camarazilor lui morţi în bătăliile de la Nistru. După cel de-al doilea război mondial, crucea a dispărut şi a reapărut recent.