8 zile in Basarabia. O calatorie de suflet, cu Caravana 2007 a Jurnalului National. 8 zile in "Celalalt Univers" numit Basarabia, Republica Moldova sau "Moldova-de-dincolo". De dincolo de Prut.
Dintre toate temele jurnalistice pe care le-am fi putut alege, ne-am indreptat spre spatiul religios, pentru ca renasterea Basarabiei incepe cu renasterea ei religioasa. Iar asta se intampla acolo, in locurile unde 99 de manastiri si aproape o mie de biserici au fost mazilite de comunisti. Acolo unde mai mult de treizeci de manastiri si aproape o mie de biserici au revenit la rosturile lor, in ultimii 15 ani.
Incercam sa va deschidem o poarta spre o Basarabie profunda, alta decat cea prea ades palmuita in presa din Romania si din lume. Alta decat cea hulita. O Basarabie in deruta (la suprafata), asa cum am fost si noi 15 ani. Dar si o Basarabie capabila de schimbari (si reintoarceri) esentiale (asa cum noi insine am fost).
E un tinut pe care va indemnam sa-l cunoasteti altfel decat cum l-ati stiut pana acum, atingandu-va, in trecere, de basarabenii care vin in Romania sa se scoleasca, sa castige un ban ori sa ceara cetatenia romana. Sa-l cunoasteti prin locurile lui sfinte! Iar daca, dupa ce veti citi, veti simti nevoia unui pelerinaj in Basarabia, atunci abia cunoasterea va deveni si una calitativa.
duminică, 31 ianuarie 2010
marți, 8 decembrie 2009
O carte despre identitatea gastronomică a României interbelice
Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncare, de Constantin Bacalbaşa
Dacă plecaţi în căutarea unor elemente de identitate biografică a Bucureştiului interbelic, cel mai savuros dintre ghidurile de iniţiere culinară este Dictatura gastronomică, instaurată de memorialistul şi gazetarul Constantin Bacalbaşa (1856-1935).
Vă invităm să reînviem un oraş gastronomic „pe cale de dispariţie". Avem şansa să redescoperim împreună uzanţele, relaţiile din lăuntrul familiei regale, din lumea aristocraţiei româneşti, dar şi viaţa aventuroasă a saloanelor Bucureştiului monden.
Vor fi alături de noi: Simona Lazăr (jurnalistul şi gastronomul care a îngrijit, prefaţat şi îmbogăţit cu sute de note şi anecdote Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncare), Ştefania Ciubotaru (doctor în ştiinţe istorice, autor al unui studiu amplu cu privire la viaţa cotidiană a Casei Regale) şi scriitorul Stelian Tănase (creatorul Bucureştiului „strict secret").
Întâlnirea va avea loc joi, 10 decembrie 2009, la ora 18.00, în cadrul Librăriei Cărtureşti din incinta Muzeului Ţăranului Român, şoseaua Kiseleff, nr. 3, Sector 1, Bucureşti.
Editura Cartex a intrat pe piaţa de carte în anul 2000, într-un spaţiu editorial foarte dens. A început prin a edita literatură română canonică, dar foarte curând interesul publicului a determinat extinderea spre zona traducerilor. Astăzi, cititorii se pot întâlni cu o serie de autori fundamentali şi cu cărţi esenţiale din spaţiul beletristicii româneşti şi universale apărute în Editura Cartex.
Titlurile Editurii Cartex sunt organizate în câteva serii de autor (Mircea Eliade, Marin Preda, Liviu Rebreanu, Panait Istrati etc.), subsumate unei colecţii de literatură română clasică şi contemporană, o colecţie de literatură universală, cărţi pentru copii, dicţionare de limbi străine şi o foarte de succes colecţie de cărţi practice.
Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncare, de Constantin Bacalbaşa
Dacă plecaţi în căutarea unor elemente de identitate biografică a Bucureştiului interbelic, cel mai savuros dintre ghidurile de iniţiere culinară este Dictatura gastronomică, instaurată de memorialistul şi gazetarul Constantin Bacalbaşa (1856-1935).
Vă invităm să reînviem un oraş gastronomic „pe cale de dispariţie". Avem şansa să redescoperim împreună uzanţele, relaţiile din lăuntrul familiei regale, din lumea aristocraţiei româneşti, dar şi viaţa aventuroasă a saloanelor Bucureştiului monden.
Vor fi alături de noi: Simona Lazăr (jurnalistul şi gastronomul care a îngrijit, prefaţat şi îmbogăţit cu sute de note şi anecdote Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncare), Ştefania Ciubotaru (doctor în ştiinţe istorice, autor al unui studiu amplu cu privire la viaţa cotidiană a Casei Regale) şi scriitorul Stelian Tănase (creatorul Bucureştiului „strict secret").
Întâlnirea va avea loc joi, 10 decembrie 2009, la ora 18.00, în cadrul Librăriei Cărtureşti din incinta Muzeului Ţăranului Român, şoseaua Kiseleff, nr. 3, Sector 1, Bucureşti.
Editura Cartex a intrat pe piaţa de carte în anul 2000, într-un spaţiu editorial foarte dens. A început prin a edita literatură română canonică, dar foarte curând interesul publicului a determinat extinderea spre zona traducerilor. Astăzi, cititorii se pot întâlni cu o serie de autori fundamentali şi cu cărţi esenţiale din spaţiul beletristicii româneşti şi universale apărute în Editura Cartex.
Titlurile Editurii Cartex sunt organizate în câteva serii de autor (Mircea Eliade, Marin Preda, Liviu Rebreanu, Panait Istrati etc.), subsumate unei colecţii de literatură română clasică şi contemporană, o colecţie de literatură universală, cărţi pentru copii, dicţionare de limbi străine şi o foarte de succes colecţie de cărţi practice.
joi, 12 martie 2009
Stop-cadru cu Emil Loteanu
Ar fi putut fi cel mai mare regizor din Romania. Dar vremurile n-au fost de partea lui...
Ar fi putut fi cel mai mare regizor din Romania. Dar vremurile n-au fost de partea lui...
Emil Loteanu. Pentru cei mai multi, este "regizorul basarabean care a facut «Satra» si «Lautarii»". Unii isi vor aminti ca el a dat lumii si alte pelicule cinematografice de mare forta artistica, precum "Anna Pavlova" ori "O drama la vanatoare". Foarte putini iti vor vorbi despre "Poienile rosii" - de un romanism pe care nu-l mai intalnesti in nici un alt film sovieto-basarabean al vremilor acelora - , sau despre "Luceafarul", singura ofranda cinematografica dedicata vreodata lui Eminescu, avand ca pretext muzica lui Evghenie Doga.
Cei mai multi il vor numi "regizorul basarabean care a trait la Moscova", fara a sti ca Emil Loteanu a terminat Liceul "Sfantul Sava" si numai o abordare obtuza, specifica anilor '50, si un "dosar" cu probleme au facut ca tanarul care visa sa cuprinda lumea pe pelicula de celuloid sa nu fie admis la IATC... Poate aceasta a fost sansa Filmului (cu "F" mare), ca Emil Loteanu sa studieze la Moscova si sa cucereasca mapamondul cu "Satra" si cu "Lautarii" - un film despre tigani, jucat de actori basarabeni si in care se vorbeste romaneste.
Despre cum se face ca astazi, istoria cinematografiei romanesti nu-l consemneaza in fruntea listei, ne-a povestit intr-o duminica marcata de linistea caselor vechi din Cotroceni, Marcel Loteanu, fratele regizorului, fost, vreme de decenii, producator pe platourile de filmare de la "Buftea". "In viata noastra, filmul a fost o predestinare... Insa dintre noi doi, numai el a avut geniu!" Dar ce va fi insemnand "predestinarea"?
INCEPUTURILE. Dupa refugiul din '44, soarta a vrut ca Emil sa ramana la Radauti, impreuna cu tatal sau, iar Marcel sa-si insoteasca mama la Bucuresti. Cinci ani mai tarziu, intr-o conjunctura stranie, Emil Loteanu "fuge" prima data in Basarabia. Orfan - caci tatal abia murise - avand nici 13 ani, cauta adapost in cel mai apropiat camin cunoscut: casa bunicilor de la Holencauti, peste granita. "Era in decembrie, 1949. El nu avea acte si regula era sa fie predat inapoi granicerilor romani. L-au trimis la Bucuresti din halta in halta. Asa am ajuns din nou impreuna. Locuiam pe atunci pe Strada Helesteului. Cartierul Primaverii de azi, candva Jianu sau Luna Park, nu era ce este acum... Mi-aduc aminte cum el facea cu noi piese de teatru, in curtea casei. Monta Scufita Rosie si eu jucam intotdeauna rolul lupului. Si plangeam. Dar el era... regizorul. Cred ca l-a influentat faptul ca locuiam langa Studiourile Sahia. Auzeam muzica, post-sincroanele. Adunam resturile de pelicula aruncate dupa montaj si faceam artificii. El sarea gardul si se imprietenea cu operatorii, cu regizorii... Cred ca a contat si faptul ca in '50 in casa noastra s-a turnat primul film artistic romanesc - «Viata invinge». Trei saptamani au stat cu noi si au filmat..."
Dupa refuzarea dosarului sau de admitere la IATC s-a "repatriat" in Basarabia, ca sa poata studia la Moscova. "Decizia lui m-a contrariat. Mai tarziu, am inteles-o. In Romania era greu pentru basarabeni. Nu te puteai afirma, nu-ti puteai sustine calitatile… Culmea ironiei: el a trait atat de mult la Moscova, unde se vorbea ruseste, si si-a manifestat romanismul peste tot. A reusit sa nu se atrofieze. Se spunea pe vremuri ca in filmele facute la Chisinau erau actori de la Moscvova si cai din Moldova. Ei bine, el a reusit sa promoveze valori nationale romanesti, cu actori moldoveni si romani, pe banii rusilor. Oficialitatile basarabene l-au alungat. Romanii i-au recunoscut valoarea mult prea tarziu. Cu putin timp inainte de a muri , i s-a decernat Premiul de excelenta a Fundatiei Culturale Romane."
Paradoxul unui regizor care a urcat treptele recunoasterii mondiale cu capodopera "Satra" este acela de a nu fi nici astazi indeajuns cunoscut de cei pe care i-a iubit enorm, romanii de pe cele doua maluri ale Prutului. Pentru ei, opera lui ramane o provocare.
"O satra urca la cer" libertatea absoluta
I s-a furat libertatea si a incercat sa o recupereze. Prin film. "Satra" ingemaneaza cele doua mari "nevoi" ale sale: libertatea si iubirea. Dar pana si in film, pentru el, libertatea era mai importanta ca dragostea. Poate nu intamplator tiganul este simbol al libertatii absolute. Si s-a simtit solidar cu el filmand "Satra" si "Lautarii". Ultimul lui proiect era despre tiganii din Romania.
In Jurnalul National din 28 august 2006
Ar fi putut fi cel mai mare regizor din Romania. Dar vremurile n-au fost de partea lui...
Emil Loteanu. Pentru cei mai multi, este "regizorul basarabean care a facut «Satra» si «Lautarii»". Unii isi vor aminti ca el a dat lumii si alte pelicule cinematografice de mare forta artistica, precum "Anna Pavlova" ori "O drama la vanatoare". Foarte putini iti vor vorbi despre "Poienile rosii" - de un romanism pe care nu-l mai intalnesti in nici un alt film sovieto-basarabean al vremilor acelora - , sau despre "Luceafarul", singura ofranda cinematografica dedicata vreodata lui Eminescu, avand ca pretext muzica lui Evghenie Doga.
Cei mai multi il vor numi "regizorul basarabean care a trait la Moscova", fara a sti ca Emil Loteanu a terminat Liceul "Sfantul Sava" si numai o abordare obtuza, specifica anilor '50, si un "dosar" cu probleme au facut ca tanarul care visa sa cuprinda lumea pe pelicula de celuloid sa nu fie admis la IATC... Poate aceasta a fost sansa Filmului (cu "F" mare), ca Emil Loteanu sa studieze la Moscova si sa cucereasca mapamondul cu "Satra" si cu "Lautarii" - un film despre tigani, jucat de actori basarabeni si in care se vorbeste romaneste.
Despre cum se face ca astazi, istoria cinematografiei romanesti nu-l consemneaza in fruntea listei, ne-a povestit intr-o duminica marcata de linistea caselor vechi din Cotroceni, Marcel Loteanu, fratele regizorului, fost, vreme de decenii, producator pe platourile de filmare de la "Buftea". "In viata noastra, filmul a fost o predestinare... Insa dintre noi doi, numai el a avut geniu!" Dar ce va fi insemnand "predestinarea"?
INCEPUTURILE. Dupa refugiul din '44, soarta a vrut ca Emil sa ramana la Radauti, impreuna cu tatal sau, iar Marcel sa-si insoteasca mama la Bucuresti. Cinci ani mai tarziu, intr-o conjunctura stranie, Emil Loteanu "fuge" prima data in Basarabia. Orfan - caci tatal abia murise - avand nici 13 ani, cauta adapost in cel mai apropiat camin cunoscut: casa bunicilor de la Holencauti, peste granita. "Era in decembrie, 1949. El nu avea acte si regula era sa fie predat inapoi granicerilor romani. L-au trimis la Bucuresti din halta in halta. Asa am ajuns din nou impreuna. Locuiam pe atunci pe Strada Helesteului. Cartierul Primaverii de azi, candva Jianu sau Luna Park, nu era ce este acum... Mi-aduc aminte cum el facea cu noi piese de teatru, in curtea casei. Monta Scufita Rosie si eu jucam intotdeauna rolul lupului. Si plangeam. Dar el era... regizorul. Cred ca l-a influentat faptul ca locuiam langa Studiourile Sahia. Auzeam muzica, post-sincroanele. Adunam resturile de pelicula aruncate dupa montaj si faceam artificii. El sarea gardul si se imprietenea cu operatorii, cu regizorii... Cred ca a contat si faptul ca in '50 in casa noastra s-a turnat primul film artistic romanesc - «Viata invinge». Trei saptamani au stat cu noi si au filmat..."
Dupa refuzarea dosarului sau de admitere la IATC s-a "repatriat" in Basarabia, ca sa poata studia la Moscova. "Decizia lui m-a contrariat. Mai tarziu, am inteles-o. In Romania era greu pentru basarabeni. Nu te puteai afirma, nu-ti puteai sustine calitatile… Culmea ironiei: el a trait atat de mult la Moscova, unde se vorbea ruseste, si si-a manifestat romanismul peste tot. A reusit sa nu se atrofieze. Se spunea pe vremuri ca in filmele facute la Chisinau erau actori de la Moscvova si cai din Moldova. Ei bine, el a reusit sa promoveze valori nationale romanesti, cu actori moldoveni si romani, pe banii rusilor. Oficialitatile basarabene l-au alungat. Romanii i-au recunoscut valoarea mult prea tarziu. Cu putin timp inainte de a muri , i s-a decernat Premiul de excelenta a Fundatiei Culturale Romane."
Paradoxul unui regizor care a urcat treptele recunoasterii mondiale cu capodopera "Satra" este acela de a nu fi nici astazi indeajuns cunoscut de cei pe care i-a iubit enorm, romanii de pe cele doua maluri ale Prutului. Pentru ei, opera lui ramane o provocare.
"O satra urca la cer" libertatea absoluta
I s-a furat libertatea si a incercat sa o recupereze. Prin film. "Satra" ingemaneaza cele doua mari "nevoi" ale sale: libertatea si iubirea. Dar pana si in film, pentru el, libertatea era mai importanta ca dragostea. Poate nu intamplator tiganul este simbol al libertatii absolute. Si s-a simtit solidar cu el filmand "Satra" si "Lautarii". Ultimul lui proiect era despre tiganii din Romania.
In Jurnalul National din 28 august 2006
marți, 10 martie 2009
Razboiul a inceput a doua zi dupa solstitiu
Noaptea de dinaintea lansarii atacului fusese cea mai scurta din an. Pentru ostasii si ofiterii de pe aliniamentul natural al Prutului, a fost si cea mai scurta noapte de pace. Era solstitiul verii 1941.
Noaptea de dinaintea lansarii atacului fusese cea mai scurta din an. Pentru ostasii si ofiterii de pe aliniamentul natural al Prutului, a fost si cea mai scurta noapte de pace. Era solstitiul verii 1941.
Am crescut cu povesti despre eroii neamului, iar doinele de catanie mi-au fost cantece de leagan. Bunicul, tatal tatii, simplu ostas roman in doua razboaie mondiale, fusese unul dintre supravietuitori. Mancase si painea razboiului, si pe cea a lagarului de prizonieri. In noaptea lui cea lunga (dintotdeauna l-am stiut fara vedere) imaginile de pe campurile de batalie se succedau cinematografic. Uitasem povestile din copilarie, pana in ziua in care i-am intalnit pe ei, supravietuitorii aceluiasi ultim mare razboi, inceput in zori, dupa noaptea solstitiului, in anul de gratie 1941.
LUPTELE. Declansata la 22 iunie, operatiunea avea sa intre in istorie sub numele de "Fortarea Prutului". "La Tiganca a fost unul dintre episoadele eroice ale armatei romane" - imi spunea generalul Teodor Halic, presedintele Asociatiei Cavalerilor Ordinului "Mihai Viteazul". "Toti, de la ofiteri la ultimul soldat, am fost convinsi de justetea actului la care participam, ca era nevoie sa ne sacrificam pentru a repara o nedreptate nationala petrecuta in vara anului 1940, o nedreptate care insemnase si umilirea armatei romane." "Batalia de la capul de pod Tiganca" a durat 22 de zile. Corpul 5 al Armatei a 4-a avea misiunea de a cuceri dealurile Caniei si Iepurenilor. Inamicul se afla sus, acolo de unde lunca Prutului se vede ca-n palma, si nici o miscare nu poate trece neobservata. Pamantul era razmuiat de ploile de vara, dar si de ploile de sange. Pana la 12 iulie, cand au intervenit aviatorii Flotilei I de Asalt, peste 1.000 de ostasi romani au murit eroic. "A fost o misiune imposibila, fiindca aceste inaltimi inseamna o moarte sigura. Si astazi asemenea inaltimi ar fi inaccesibile", este de parere Anatol Caraman, veteran al razboiului din Transnistria.
CIMITIRUL. O misiune imposibila parea, acum 15 ani, si redarea demnitatii ostasilor morti pe campul de lupta. In timpul regimului sovietic, mormintele le fusesera sfartecate de plug, asa cum trupul le fusese sfartecat de srapnele. Nifon si Casian, doi monahi de la Neamt, au "fortat" din nou Prutul, "asezandu-se" la Tiganca. Au adunat osemintele eroilor, le-au reinhumat si au batut in pamant o cruce de lemn. A fost nevoie de ani si eforturi concertate pentru ca de Ziua Eroilor Cimitirul de onoare de la Tiganca sa fie reinaugurat, in prezenta oficialitatilor romanesti, basarabene si a Majestatii Sale Regele Mihai.
Undeva, in ceruri, e pace. O catana zice o doina din fluier, in dorul oilor ramase acasa, fara stapan. Se aprind iar zorii pentru eroii de la Tiganca, reintorsi, in demnitate, in mormintele lor dintru inceput.
"Colo-n vale la Tiganca
Stateau rusii-n cazemate
Si ne bateau cu grenade,
Cu grenade si srapnele
Si cu pusti mitraliere
Pe dealul de la Tiganca
Curgea sangele ca apa,
Curgea sange de roman
Pe pamantul lui strabun!
Sa ne tina Tatal Bun!
Colo-n vale la Tiganca
Am luptat si ne-a durut
Ca stramosul nostru Prut
Ne tinea frate cu frate
Peste apa-asa departe"
versuri dintr-un Cantec de jale
In Jurnalul National din 23 iunie 2006
Noaptea de dinaintea lansarii atacului fusese cea mai scurta din an. Pentru ostasii si ofiterii de pe aliniamentul natural al Prutului, a fost si cea mai scurta noapte de pace. Era solstitiul verii 1941.
Am crescut cu povesti despre eroii neamului, iar doinele de catanie mi-au fost cantece de leagan. Bunicul, tatal tatii, simplu ostas roman in doua razboaie mondiale, fusese unul dintre supravietuitori. Mancase si painea razboiului, si pe cea a lagarului de prizonieri. In noaptea lui cea lunga (dintotdeauna l-am stiut fara vedere) imaginile de pe campurile de batalie se succedau cinematografic. Uitasem povestile din copilarie, pana in ziua in care i-am intalnit pe ei, supravietuitorii aceluiasi ultim mare razboi, inceput in zori, dupa noaptea solstitiului, in anul de gratie 1941.
LUPTELE. Declansata la 22 iunie, operatiunea avea sa intre in istorie sub numele de "Fortarea Prutului". "La Tiganca a fost unul dintre episoadele eroice ale armatei romane" - imi spunea generalul Teodor Halic, presedintele Asociatiei Cavalerilor Ordinului "Mihai Viteazul". "Toti, de la ofiteri la ultimul soldat, am fost convinsi de justetea actului la care participam, ca era nevoie sa ne sacrificam pentru a repara o nedreptate nationala petrecuta in vara anului 1940, o nedreptate care insemnase si umilirea armatei romane." "Batalia de la capul de pod Tiganca" a durat 22 de zile. Corpul 5 al Armatei a 4-a avea misiunea de a cuceri dealurile Caniei si Iepurenilor. Inamicul se afla sus, acolo de unde lunca Prutului se vede ca-n palma, si nici o miscare nu poate trece neobservata. Pamantul era razmuiat de ploile de vara, dar si de ploile de sange. Pana la 12 iulie, cand au intervenit aviatorii Flotilei I de Asalt, peste 1.000 de ostasi romani au murit eroic. "A fost o misiune imposibila, fiindca aceste inaltimi inseamna o moarte sigura. Si astazi asemenea inaltimi ar fi inaccesibile", este de parere Anatol Caraman, veteran al razboiului din Transnistria.
CIMITIRUL. O misiune imposibila parea, acum 15 ani, si redarea demnitatii ostasilor morti pe campul de lupta. In timpul regimului sovietic, mormintele le fusesera sfartecate de plug, asa cum trupul le fusese sfartecat de srapnele. Nifon si Casian, doi monahi de la Neamt, au "fortat" din nou Prutul, "asezandu-se" la Tiganca. Au adunat osemintele eroilor, le-au reinhumat si au batut in pamant o cruce de lemn. A fost nevoie de ani si eforturi concertate pentru ca de Ziua Eroilor Cimitirul de onoare de la Tiganca sa fie reinaugurat, in prezenta oficialitatilor romanesti, basarabene si a Majestatii Sale Regele Mihai.
Undeva, in ceruri, e pace. O catana zice o doina din fluier, in dorul oilor ramase acasa, fara stapan. Se aprind iar zorii pentru eroii de la Tiganca, reintorsi, in demnitate, in mormintele lor dintru inceput.
"Colo-n vale la Tiganca
Stateau rusii-n cazemate
Si ne bateau cu grenade,
Cu grenade si srapnele
Si cu pusti mitraliere
Pe dealul de la Tiganca
Curgea sangele ca apa,
Curgea sange de roman
Pe pamantul lui strabun!
Sa ne tina Tatal Bun!
Colo-n vale la Tiganca
Am luptat si ne-a durut
Ca stramosul nostru Prut
Ne tinea frate cu frate
Peste apa-asa departe"
versuri dintr-un Cantec de jale
In Jurnalul National din 23 iunie 2006
Supravietuitorii supravietuitorilor
Dupa 65 de ani, joi, 1 iunie, Cimitirul eroilor romani de la Tiganca, Republica Moldova, a fost reinaugurat, prin grija Oficiului National pentru Cultul Eroilor.
Profanat in timpul regimului sovietic - deasupra mormintelor s-a ridicat un grajd avand la temelie crucile ostasilor-eroi - , cimitirul de la Tiganca a fost reabilitat. In Ziua Inaltarii, romani si basarabeni, veterani de o parte si de alta a Prutului, si-au plecat capetele in rugaciune, ascultand slujba oficiata de Mitropolitul Petru al Basarabiei si Episcopul Casian al Dunarii de Jos. Au fost prezenti ministrul Apararii Nationale din Romania, Teodor Atanasiu, adjunctul ministrului Culturii din R. Moldova, Vladimir Turcanu, precum si Majestatea Sa Regele Mihai si Alteta Sa Principele Radu.
EROII. Intre cei prezenti s-a aflat si generalul de corp de armata Teodor Halic (87 de ani), presedintele Asociatiei Cavalerilor Ordinului "Mihai Viteazul" si prim-vicepresedinte al Asociatiei Nationale a Veteranilor de Razboi. In iunie 1941 era sublocotenent, combatant in ceea ce istoria numeste "fortarea Prutului". "Cinci zile si sase nopti, intr-un perimetru restrans, s-au jertfit aici 2.457 de vieti. 1.020 au fost inmormantati la Tiganca, 928 la Cania, 100 la Stoenesti, 41 in curtea bisericii de la Tiganca si multi altii, cate cinci-sase in alte gropi comune. N-o sa uit cifrele astea niciodata. Dealul era rosu si apa Prutului era rosie de sange." Dintre fostii luptatori din acele zile de iunie, au venit la Tiganca doar cativa. Supravietuitorii supravietuitorilor. Si-au onorat camarazii rostindu-le in soapta numele: Ion, Vasile, Petru, Gheorghe, Nicolae. "Le-am rostit numele ca pe o rugaciune", spunea generalul Halic. O ruga aprinsa ca sa nu mai fie in veac parjolul care a fost atunci la Tiganca.
ORFANUL DE RAZBOI. Se recomanda simplu: "Niculescu, orfan de razboi". In batalia de la "capul de pod de la Tiganca" s-a stins din viata tatal sau, colonelul Gheorghe Niculescu, avansat post-mortem la gradul de general de brigada. Erou al "razboiului reintregirii neamului" (1916-1919), colonelul Niculescu este primul comandant roman mort in cel de al doilea razboi mondial. "Principala calitate a tatalui meu a fost ca ne-a crescut in spirit romanesc." Isi imagineaza un dialog peste timp si prin timpuri pe care azi comandantul Regimentului 12 Dorobanti l-ar purta cu Majestatea Sa Regele Mihai: "Majestate" - ar spune - "la moartea mea nu am rostit nici «mama!», nici «copiii mei!». Ultimele mele cuvinte au fost: «Maiorul Pavlu, la comanda!». Asa am invatat: intai de toate indeplinirea misiunii". Notase in Jurnalul de operatiuni al acelei zile: "Doamne, ajuta-mi sa nu-mi duc regimentul la rusine, ci la Victorie!". Trupul sau a fost transportat la Ploiesti si inmormantat cu onoruri militare in Cimitirul Viisoara, insa mormantul i-a fost spulberat, in 1944, de bombardamentele anglo-americane.
VETERANII. Au venit din Bistrita, de la Iasi, Vaslui sau Bucuresti. Au venit de la Orhei, de la Cahul, de la Chisinau. Ei, veteranii de razboi. Veteranii din razboaie. I-am vazut alaturi, batrani cu parul alb, care au luptat in cel de-al doilea razboi mondial, si oameni inca tineri, cu privirea trista, care au crezut intr-un destin ideal al neamului romanesc atunci cand au pornit spre frontul din Transnistria. Umar la umar, cu aceeasi pietate in suflet, cu aceeasi lacrima in ochi, simtind la fel de romaneste. Onorand impreuna eroii tuturor timpurilor. "Sa ridicam fruntea si sa fim cu dansii, sa ne aducem aminte intotdeauna de camarazii nostri care sad si odihnesc in viata vesnica. Si parastasurile toate sa le facem impreuna, romani si moldoveni" - imi spunea Boris Bacinski (83 de ani), veteran de razboi. Printre cei care gandesc asemeni lui se afla si Igor Burca (85 de ani), care a venit anume la Tiganca pentru a-l revedea pe rege. "Eu cu Regele Mihai m-am intalnit si anul trecut, la Simpozionul Aviatiei, si am vorbit cu dumnealui. Il cunosc de mult, din 1933, de la o intalnire a cercetasilor din liceele romanesti. Ne-am intalnit si in 1945. Simt o mare bucurie ca el traieste si ca este alaturi de noi, veteranii de razboi."
REGELE. Daca Regele Mihai a fost foarte tacut la ceremonia de inaugurare, o explicatie putem desprinde din cele cateva declaratii pe care le-a acordat presei: "Nu am mai calcat pe acest pamant din 1941 si de aceea sunt foarte tulburat. Multumesc autoritatilor care au facut posibil acest lucru. A fost un prilej de a recunoaste anumite lucruri din trecut". Exista insa si un semn pentru viitor: o fetita din Basarabia s-a apropiat de Regele Mihai ducand cu ea sapte portrete ale Majestatii Sale. L-a rugat sa semneze pe fiecare, urmand sa le dea copiilor din sapte scoli din Basarabia. Neintinata si nestiutoare de doctrine, copila aceasta, prin gestul ei, face loc sperantei ca ne vom accepta istoria comuna...
In Jurnalul National din 3 iunie 2006
Profanat in timpul regimului sovietic - deasupra mormintelor s-a ridicat un grajd avand la temelie crucile ostasilor-eroi - , cimitirul de la Tiganca a fost reabilitat. In Ziua Inaltarii, romani si basarabeni, veterani de o parte si de alta a Prutului, si-au plecat capetele in rugaciune, ascultand slujba oficiata de Mitropolitul Petru al Basarabiei si Episcopul Casian al Dunarii de Jos. Au fost prezenti ministrul Apararii Nationale din Romania, Teodor Atanasiu, adjunctul ministrului Culturii din R. Moldova, Vladimir Turcanu, precum si Majestatea Sa Regele Mihai si Alteta Sa Principele Radu.
EROII. Intre cei prezenti s-a aflat si generalul de corp de armata Teodor Halic (87 de ani), presedintele Asociatiei Cavalerilor Ordinului "Mihai Viteazul" si prim-vicepresedinte al Asociatiei Nationale a Veteranilor de Razboi. In iunie 1941 era sublocotenent, combatant in ceea ce istoria numeste "fortarea Prutului". "Cinci zile si sase nopti, intr-un perimetru restrans, s-au jertfit aici 2.457 de vieti. 1.020 au fost inmormantati la Tiganca, 928 la Cania, 100 la Stoenesti, 41 in curtea bisericii de la Tiganca si multi altii, cate cinci-sase in alte gropi comune. N-o sa uit cifrele astea niciodata. Dealul era rosu si apa Prutului era rosie de sange." Dintre fostii luptatori din acele zile de iunie, au venit la Tiganca doar cativa. Supravietuitorii supravietuitorilor. Si-au onorat camarazii rostindu-le in soapta numele: Ion, Vasile, Petru, Gheorghe, Nicolae. "Le-am rostit numele ca pe o rugaciune", spunea generalul Halic. O ruga aprinsa ca sa nu mai fie in veac parjolul care a fost atunci la Tiganca.
ORFANUL DE RAZBOI. Se recomanda simplu: "Niculescu, orfan de razboi". In batalia de la "capul de pod de la Tiganca" s-a stins din viata tatal sau, colonelul Gheorghe Niculescu, avansat post-mortem la gradul de general de brigada. Erou al "razboiului reintregirii neamului" (1916-1919), colonelul Niculescu este primul comandant roman mort in cel de al doilea razboi mondial. "Principala calitate a tatalui meu a fost ca ne-a crescut in spirit romanesc." Isi imagineaza un dialog peste timp si prin timpuri pe care azi comandantul Regimentului 12 Dorobanti l-ar purta cu Majestatea Sa Regele Mihai: "Majestate" - ar spune - "la moartea mea nu am rostit nici «mama!», nici «copiii mei!». Ultimele mele cuvinte au fost: «Maiorul Pavlu, la comanda!». Asa am invatat: intai de toate indeplinirea misiunii". Notase in Jurnalul de operatiuni al acelei zile: "Doamne, ajuta-mi sa nu-mi duc regimentul la rusine, ci la Victorie!". Trupul sau a fost transportat la Ploiesti si inmormantat cu onoruri militare in Cimitirul Viisoara, insa mormantul i-a fost spulberat, in 1944, de bombardamentele anglo-americane.
VETERANII. Au venit din Bistrita, de la Iasi, Vaslui sau Bucuresti. Au venit de la Orhei, de la Cahul, de la Chisinau. Ei, veteranii de razboi. Veteranii din razboaie. I-am vazut alaturi, batrani cu parul alb, care au luptat in cel de-al doilea razboi mondial, si oameni inca tineri, cu privirea trista, care au crezut intr-un destin ideal al neamului romanesc atunci cand au pornit spre frontul din Transnistria. Umar la umar, cu aceeasi pietate in suflet, cu aceeasi lacrima in ochi, simtind la fel de romaneste. Onorand impreuna eroii tuturor timpurilor. "Sa ridicam fruntea si sa fim cu dansii, sa ne aducem aminte intotdeauna de camarazii nostri care sad si odihnesc in viata vesnica. Si parastasurile toate sa le facem impreuna, romani si moldoveni" - imi spunea Boris Bacinski (83 de ani), veteran de razboi. Printre cei care gandesc asemeni lui se afla si Igor Burca (85 de ani), care a venit anume la Tiganca pentru a-l revedea pe rege. "Eu cu Regele Mihai m-am intalnit si anul trecut, la Simpozionul Aviatiei, si am vorbit cu dumnealui. Il cunosc de mult, din 1933, de la o intalnire a cercetasilor din liceele romanesti. Ne-am intalnit si in 1945. Simt o mare bucurie ca el traieste si ca este alaturi de noi, veteranii de razboi."
REGELE. Daca Regele Mihai a fost foarte tacut la ceremonia de inaugurare, o explicatie putem desprinde din cele cateva declaratii pe care le-a acordat presei: "Nu am mai calcat pe acest pamant din 1941 si de aceea sunt foarte tulburat. Multumesc autoritatilor care au facut posibil acest lucru. A fost un prilej de a recunoaste anumite lucruri din trecut". Exista insa si un semn pentru viitor: o fetita din Basarabia s-a apropiat de Regele Mihai ducand cu ea sapte portrete ale Majestatii Sale. L-a rugat sa semneze pe fiecare, urmand sa le dea copiilor din sapte scoli din Basarabia. Neintinata si nestiutoare de doctrine, copila aceasta, prin gestul ei, face loc sperantei ca ne vom accepta istoria comuna...
In Jurnalul National din 3 iunie 2006
Abonați-vă la:
Postări (Atom)