Basarabia - Celălalt Univers

Top 3 “V” staţiuni balneare româneşti

2012-01-18T11:17:00.000-08:00

Top 3 “V” staţiuni balneare româneştiStaţiunile balneare pot fi o alternativă interesantă pentru cei care nu doresc să îşi petreacă vacanţa pe litoral sau în afara ţării. Cele mai multe dintre aceste staţiuni balneare fiind amplasate în zone montane sau de deal, turiştii se pot bucura de aer curat, peisaje care-ţi taie răsuflarea şi foarte multă linişte. Cei care nu au nevoie de tratamente balneare pot să meargă în excursii şi drumeţii pe trasee mai mult sau mai puţin străbătute, să se relaxeze la ştrand sau în parc. Vă propunem un Top 3 (un “podium”) al celor mai apreciate staţiuni balneoclimaterice din România, un top în realizarea căruia am ţinut seama atât de oferta de cazare şi tratament, cât şi de zona geografică şi de traseele şi obiectivele turistice din împrejurimi. Citeşte mai mult pe Vacanţierul Ro

În noaptea de Ajun...

2011-12-22T10:52:00.000-08:00

E Ajunului Crăciunului anului 1915. Maria, fata cea mare a Anei Simion – făcută cu bărbatul dintâi, Ion Măluşanu, ăl de ţine gaterul de pe apa Dâmboviţei – o leagănă pe surioara cea mică, a treia dintre fete, Vasilica, în vârstă de numai un an. Dacă o adoarme, atunci o să poată să plece şi ea cu ceata de fetişcane, în colind, prin sat. În vremea asta, Măriuţa îngână, în loc de cântec de leagăn, o colindă. "… Sub foiţa fagului,/ Sub cetina bradului,/ E o mică, mititică,/ E Maria frumuşică./ Ea plângea şi suspina/ Că şi-a pierdut coroana…" În pragul uşii, neauzită, mama o priveşte şi lăcrimează. Fata, cât e ea de mică – are numai 10 ani –, a fost vrednică tot anul, şi-acu’, în pragul sărbătorilor, nu s-a dat în lături de la nici o treabă. Dimpreună au scuturat poclăzile, au curăţat casa şi au pregătit bucatele. Pruncul din copaie scânceşte. Parcă ar adormi, parcă nu… Mama se-apropie blând de copilă şi-o mângâie: "D-apăi, du-te, maică, de te-mbracă, pune-ţi hainele cele bune, de sărbătoare, să fii gata când or veni fetele!". Mama se-aşază ea lângă copăiţa de lemn, şi-o leagănă îngânând: "Taci, Maria, nu mai plânge,/ Căci coroana ţi-am găsit-o!/ Dar nu vreau ca să ţi-o dau/ Că ai fraţi/ Încoronaţi/ Şi surori/ Cu gălbiori"… Citește mai mult pe Vacantierul.ro

Vacanţierul

2011-12-17T06:37:00.001-08:00

Vacanţierul... e locul unde poţi să descoperi idei minunate pentru concediile tale, locuri la care să visezi anul întreg şi spre care să te îndrepţi imediat ce ai intrat în vacanţă. Îţi spunem poveşti frumoase, în care să crezi şi care să te inspire, îţi sugerăm destinaţii, îţi dăm sfaturile potrivite şi te îndrumăm la nevoie, ca să poţi imagina cea mai frumoasă vacanţă pentru tine şi ai tăi. Nu e un site de agenţie, ci pagina unui grup de entuziaşti care-şi mărturisesc bucuriile vacanţelor şi-ţi pun la îndemână experienţa lor de vilegiaturişti. De vacanţieri, care-va-să-zică.

"Îşi iubesc mai mult ţara cei care sunt lipsiţi de ea"

2011-12-04T12:24:00.000-08:00

O victorie asupra felului de a fi al românului, care, îndeobşte, începe un lucru şi nu-l duce la bun sfârşit. Cea de a cincisprezecea ediţie a Congresului Spiritualităţii Româneşti este un argument că românii "sunt în stare să producă continuitate", spunea unul dintre participanţii la evenimentele care au strâns, la Alba Iulia, în preajma Zilei Naţionale, reprezentanţii comunităţilor româneşti din întreaga lume.
Preşedintele Ligii pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, prof. dr. Victor Crăciun, aprecia că "activitatea Congresului nu trebuie să se desfăşoare numai în ceea ce priveşte spiritualitatea românească, dar este semnificativ faptul că mari personalităţi româneşti, de-a lungul vremii, au locuit în străinătate şi au creat acolo opere pentru viitorul României, în contextul universalităţii". A-i avea "acasă" pe românii de dincolo de graniţe - fie că vorbim despre cei stabiliţi în străinătate de o generaţie sau mai multe, fie că ne referim la comunităţile româneşti din ţările vecine - este cu atât mai emoţionant cu cât asta se întâmplă în fiecare an pe 30 noiembrie, de hramul Apostolului Andrei, cel care i-a creştinat pe români, se întâmplă pe 1 decembrie, de Ziua Marii Uniri. Congresul din acest an - care a fost în pericol să nu se mai ţină - a probat că avem suficiente resurse naţionale "prin care să producem atât efectele stimulatoare în interiorul românităţii, cât şi anticorpii împotriva a ceea ce se vrea o continuă negare şi abuzare a spiritului şi sufletului românesc", spune gen. (R) dr Mircea Chelaru.
Am fost de faţă, zilele acestea (29 noiembrie - 2 decembrie) la întâlnirea celor câteva sute de români care s-au adunat, la "rădăcina neamului românesc", aducând în discuţie problemele cu care fiecare comunitate se confruntă, ce poate face ţara pentru ei, ce pot ei face de departe pentru ţară.
"Toate dramele ni se trag de la aşezarea noastră geografică", spunea scriitorul de dincolo de Prut, academicianul Nicolae Dabija. "Basarabia s-a nimerit în drumul expansionist al Rusiei către Constantinopol. Iar visul Rusiei - pe care încă nu l-a abandonat - ne creează probleme în continuare... Nu ştiu de ce, dar îşi iubesc ţara mai mult cei care sunt lipsiţi de ea. Se creează impresia că mişcarea românească e mai puternică în afara graniţelor, decât în ţară. Se ştie că ortodocşii pun icoanele cu faţa spre Răsărit. Basarabenii îşi întorc icoanele cu faţa la Apus, pentru că într-acolo e România.

Citește articolul integral pe blogul Românii de lângă noi.

8 zile in Basarabia.

2010-01-31T08:08:00.001-08:00

8 zile in Basarabia. O calatorie de suflet, cu Caravana 2007 a Jurnalului National. 8 zile in "Celalalt Univers" numit Basarabia, Republica Moldova sau "Moldova-de-dincolo". De dincolo de Prut.
Dintre toate temele jurnalistice pe care le-am fi putut alege, ne-am indreptat spre spatiul religios, pentru ca renasterea Basarabiei incepe cu renasterea ei religioasa. Iar asta se intampla acolo, in locurile unde 99 de manastiri si aproape o mie de biserici au fost mazilite de comunisti. Acolo unde mai mult de treizeci de manastiri si aproape o mie de biserici au revenit la rosturile lor, in ultimii 15 ani.
Incercam sa va deschidem o poarta spre o Basarabie profunda, alta decat cea prea ades palmuita in presa din Romania si din lume. Alta decat cea hulita. O Basarabie in deruta (la suprafata), asa cum am fost si noi 15 ani. Dar si o Basarabie capabila de schimbari (si reintoarceri) esentiale (asa cum noi insine am fost).
E un tinut pe care va indemnam sa-l cunoasteti altfel decat cum l-ati stiut pana acum, atingandu-va, in trecere, de basarabenii care vin in Romania sa se scoleasca, sa castige un ban ori sa ceara cetatenia romana. Sa-l cunoasteti prin locurile lui sfinte! Iar daca, dupa ce veti citi, veti simti nevoia unui pelerinaj in Basarabia, atunci abia cunoasterea va deveni si una calitativa.

O carte despre identitatea gastronomică a României interbelice

2009-12-08T23:34:00.000-08:00

Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncare, de Constantin Bacalbaşa
Dacă plecaţi în căutarea unor elemente de identitate biografică a Bucureştiului interbelic, cel mai savuros dintre ghidurile de iniţiere culinară este Dictatura gastronomică, instaurată de memorialistul şi gazetarul Constantin Bacalbaşa (1856-1935).
Vă invităm să reînviem un oraş gastronomic „pe cale de dispariţie". Avem şansa să redescoperim împreună uzanţele, relaţiile din lăuntrul familiei regale, din lumea aristocraţiei româneşti, dar şi viaţa aventuroasă a saloanelor Bucureştiului monden.
Vor fi alături de noi: Simona Lazăr (jurnalistul şi gastronomul care a îngrijit, prefaţat şi îmbogăţit cu sute de note şi anecdote Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncare), Ştefania Ciubotaru (doctor în ştiinţe istorice, autor al unui studiu amplu cu privire la viaţa cotidiană a Casei Regale) şi scriitorul Stelian Tănase (creatorul Bucureştiului „strict secret").
Întâlnirea va avea loc joi, 10 decembrie 2009, la ora 18.00, în cadrul Librăriei Cărtureşti din incinta Muzeului Ţăranului Român, şoseaua Kiseleff, nr. 3, Sector 1, Bucureşti.
Editura Cartex a intrat pe piaţa de carte în anul 2000, într-un spaţiu editorial foarte dens. A început prin a edita literatură română canonică, dar foarte curând interesul publicului a determinat extinderea spre zona traducerilor. Astăzi, cititorii se pot întâlni cu o serie de autori fundamentali şi cu cărţi esenţiale din spaţiul beletristicii româneşti şi universale apărute în Editura Cartex.
Titlurile Editurii Cartex sunt organizate în câteva serii de autor (Mircea Eliade, Marin Preda, Liviu Rebreanu, Panait Istrati etc.), subsumate unei colecţii de literatură română clasică şi contemporană, o colecţie de literatură universală, cărţi pentru copii, dicţionare de limbi străine şi o foarte de succes colecţie de cărţi practice.

Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncare, de Constantin Bacalbaşa
Dacă plecaţi în căutarea unor elemente de identitate biografică a Bucureştiului interbelic, cel mai savuros dintre ghidurile de iniţiere culinară este Dictatura gastronomică, instaurată de memorialistul şi gazetarul Constantin Bacalbaşa (1856-1935).
Vă invităm să reînviem un oraş gastronomic „pe cale de dispariţie". Avem şansa să redescoperim împreună uzanţele, relaţiile din lăuntrul familiei regale, din lumea aristocraţiei româneşti, dar şi viaţa aventuroasă a saloanelor Bucureştiului monden.
Vor fi alături de noi: Simona Lazăr (jurnalistul şi gastronomul care a îngrijit, prefaţat şi îmbogăţit cu sute de note şi anecdote Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncare), Ştefania Ciubotaru (doctor în ştiinţe istorice, autor al unui studiu amplu cu privire la viaţa cotidiană a Casei Regale) şi scriitorul Stelian Tănase (creatorul Bucureştiului „strict secret").
Întâlnirea va avea loc joi, 10 decembrie 2009, la ora 18.00, în cadrul Librăriei Cărtureşti din incinta Muzeului Ţăranului Român, şoseaua Kiseleff, nr. 3, Sector 1, Bucureşti.
Editura Cartex a intrat pe piaţa de carte în anul 2000, într-un spaţiu editorial foarte dens. A început prin a edita literatură română canonică, dar foarte curând interesul publicului a determinat extinderea spre zona traducerilor. Astăzi, cititorii se pot întâlni cu o serie de autori fundamentali şi cu cărţi esenţiale din spaţiul beletristicii româneşti şi universale apărute în Editura Cartex.
Titlurile Editurii Cartex sunt organizate în câteva serii de autor (Mircea Eliade, Marin Preda, Liviu Rebreanu, Panait Istrati etc.), subsumate unei colecţii de literatură română clasică şi contemporană, o colecţie de literatură universală, cărţi pentru copii, dicţionare de limbi străine şi o foarte de succes colecţie de cărţi practice.

Stop-cadru cu Emil Loteanu

2009-03-12T22:12:00.000-07:00

Ar fi putut fi cel mai mare regizor din Romania. Dar vremurile n-au fost de partea lui...
Ar fi putut fi cel mai mare regizor din Romania. Dar vremurile n-au fost de partea lui...
Emil Loteanu. Pentru cei mai multi, este "regizorul basarabean care a facut «Satra» si «Lautarii»". Unii isi vor aminti ca el a dat lumii si alte pelicule cinematografice de mare forta artistica, precum "Anna Pavlova" ori "O drama la vanatoare". Foarte putini iti vor vorbi despre "Poienile rosii" - de un romanism pe care nu-l mai intalnesti in nici un alt film sovieto-basarabean al vremilor acelora - , sau despre "Luceafarul", singura ofranda cinematografica dedicata vreodata lui Eminescu, avand ca pretext muzica lui Evghenie Doga.
Cei mai multi il vor numi "regizorul basarabean care a trait la Moscova", fara a sti ca Emil Loteanu a terminat Liceul "Sfantul Sava" si numai o abordare obtuza, specifica anilor '50, si un "dosar" cu probleme au facut ca tanarul care visa sa cuprinda lumea pe pelicula de celuloid sa nu fie admis la IATC... Poate aceasta a fost sansa Filmului (cu "F" mare), ca Emil Loteanu sa studieze la Moscova si sa cucereasca mapamondul cu "Satra" si cu "Lautarii" - un film despre tigani, jucat de actori basarabeni si in care se vorbeste romaneste.
Despre cum se face ca astazi, istoria cinematografiei romanesti nu-l consemneaza in fruntea listei, ne-a povestit intr-o duminica marcata de linistea caselor vechi din Cotroceni, Marcel Loteanu, fratele regizorului, fost, vreme de decenii, producator pe platourile de filmare de la "Buftea". "In viata noastra, filmul a fost o predestinare... Insa dintre noi doi, numai el a avut geniu!" Dar ce va fi insemnand "predestinarea"?
INCEPUTURILE. Dupa refugiul din '44, soarta a vrut ca Emil sa ramana la Radauti, impreuna cu tatal sau, iar Marcel sa-si insoteasca mama la Bucuresti. Cinci ani mai tarziu, intr-o conjunctura stranie, Emil Loteanu "fuge" prima data in Basarabia. Orfan - caci tatal abia murise - avand nici 13 ani, cauta adapost in cel mai apropiat camin cunoscut: casa bunicilor de la Holencauti, peste granita. "Era in decembrie, 1949. El nu avea acte si regula era sa fie predat inapoi granicerilor romani. L-au trimis la Bucuresti din halta in halta. Asa am ajuns din nou impreuna. Locuiam pe atunci pe Strada Helesteului. Cartierul Primaverii de azi, candva Jianu sau Luna Park, nu era ce este acum... Mi-aduc aminte cum el facea cu noi piese de teatru, in curtea casei. Monta Scufita Rosie si eu jucam intotdeauna rolul lupului. Si plangeam. Dar el era... regizorul. Cred ca l-a influentat faptul ca locuiam langa Studiourile Sahia. Auzeam muzica, post-sincroanele. Adunam resturile de pelicula aruncate dupa montaj si faceam artificii. El sarea gardul si se imprietenea cu operatorii, cu regizorii... Cred ca a contat si faptul ca in '50 in casa noastra s-a turnat primul film artistic romanesc - «Viata invinge». Trei saptamani au stat cu noi si au filmat..."
Dupa refuzarea dosarului sau de admitere la IATC s-a "repatriat" in Basarabia, ca sa poata studia la Moscova. "Decizia lui m-a contrariat. Mai tarziu, am inteles-o. In Romania era greu pentru basarabeni. Nu te puteai afirma, nu-ti puteai sustine calitatileâ€¦ Culmea ironiei: el a trait atat de mult la Moscova, unde se vorbea ruseste, si si-a manifestat romanismul peste tot. A reusit sa nu se atrofieze. Se spunea pe vremuri ca in filmele facute la Chisinau erau actori de la Moscvova si cai din Moldova. Ei bine, el a reusit sa promoveze valori nationale romanesti, cu actori moldoveni si romani, pe banii rusilor. Oficialitatile basarabene l-au alungat. Romanii i-au recunoscut valoarea mult prea tarziu. Cu putin timp inainte de a muri , i s-a decernat Premiul de excelenta a Fundatiei Culturale Romane."
Paradoxul unui regizor care a urcat treptele recunoasterii mondiale cu capodopera "Satra" este acela de a nu fi nici astazi indeajuns cunoscut de cei pe care i-a iubit enorm, romanii de pe cele doua maluri ale Prutului. Pentru ei, opera lui ramane o provocare.

"O satra urca la cer" libertatea absoluta

I s-a furat libertatea si a incercat sa o recupereze. Prin film. "Satra" ingemaneaza cele doua mari "nevoi" ale sale: libertatea si iubirea. Dar pana si in film, pentru el, libertatea era mai importanta ca dragostea. Poate nu intamplator tiganul este simbol al libertatii absolute. Si s-a simtit solidar cu el filmand "Satra" si "Lautarii". Ultimul lui proiect era despre tiganii din Romania.

In Jurnalul National din 28 august 2006

Razboiul a inceput a doua zi dupa solstitiu

2009-03-10T09:35:00.001-07:00

Noaptea de dinaintea lansarii atacului fusese cea mai scurta din an. Pentru ostasii si ofiterii de pe aliniamentul natural al Prutului, a fost si cea mai scurta noapte de pace. Era solstitiul verii 1941.
Noaptea de dinaintea lansarii atacului fusese cea mai scurta din an. Pentru ostasii si ofiterii de pe aliniamentul natural al Prutului, a fost si cea mai scurta noapte de pace. Era solstitiul verii 1941.
Am crescut cu povesti despre eroii neamului, iar doinele de catanie mi-au fost cantece de leagan. Bunicul, tatal tatii, simplu ostas roman in doua razboaie mondiale, fusese unul dintre supravietuitori. Mancase si painea razboiului, si pe cea a lagarului de prizonieri. In noaptea lui cea lunga (dintotdeauna l-am stiut fara vedere) imaginile de pe campurile de batalie se succedau cinematografic. Uitasem povestile din copilarie, pana in ziua in care i-am intalnit pe ei, supravietuitorii aceluiasi ultim mare razboi, inceput in zori, dupa noaptea solstitiului, in anul de gratie 1941.
LUPTELE. Declansata la 22 iunie, operatiunea avea sa intre in istorie sub numele de "Fortarea Prutului". "La Tiganca a fost unul dintre episoadele eroice ale armatei romane" - imi spunea generalul Teodor Halic, presedintele Asociatiei Cavalerilor Ordinului "Mihai Viteazul". "Toti, de la ofiteri la ultimul soldat, am fost convinsi de justetea actului la care participam, ca era nevoie sa ne sacrificam pentru a repara o nedreptate nationala petrecuta in vara anului 1940, o nedreptate care insemnase si umilirea armatei romane." "Batalia de la capul de pod Tiganca" a durat 22 de zile. Corpul 5 al Armatei a 4-a avea misiunea de a cuceri dealurile Caniei si Iepurenilor. Inamicul se afla sus, acolo de unde lunca Prutului se vede ca-n palma, si nici o miscare nu poate trece neobservata. Pamantul era razmuiat de ploile de vara, dar si de ploile de sange. Pana la 12 iulie, cand au intervenit aviatorii Flotilei I de Asalt, peste 1.000 de ostasi romani au murit eroic. "A fost o misiune imposibila, fiindca aceste inaltimi inseamna o moarte sigura. Si astazi asemenea inaltimi ar fi inaccesibile", este de parere Anatol Caraman, veteran al razboiului din Transnistria.
CIMITIRUL. O misiune imposibila parea, acum 15 ani, si redarea demnitatii ostasilor morti pe campul de lupta. In timpul regimului sovietic, mormintele le fusesera sfartecate de plug, asa cum trupul le fusese sfartecat de srapnele. Nifon si Casian, doi monahi de la Neamt, au "fortat" din nou Prutul, "asezandu-se" la Tiganca. Au adunat osemintele eroilor, le-au reinhumat si au batut in pamant o cruce de lemn. A fost nevoie de ani si eforturi concertate pentru ca de Ziua Eroilor Cimitirul de onoare de la Tiganca sa fie reinaugurat, in prezenta oficialitatilor romanesti, basarabene si a Majestatii Sale Regele Mihai.
Undeva, in ceruri, e pace. O catana zice o doina din fluier, in dorul oilor ramase acasa, fara stapan. Se aprind iar zorii pentru eroii de la Tiganca, reintorsi, in demnitate, in mormintele lor dintru inceput.

"Colo-n vale la Tiganca
Stateau rusii-n cazemate
Si ne bateau cu grenade,
Cu grenade si srapnele
Si cu pusti mitraliere

Pe dealul de la Tiganca
Curgea sangele ca apa,
Curgea sange de roman
Pe pamantul lui strabun!
Sa ne tina Tatal Bun!

Colo-n vale la Tiganca
Am luptat si ne-a durut
Ca stramosul nostru Prut
Ne tinea frate cu frate
Peste apa-asa departe"
versuri dintr-un Cantec de jale

In Jurnalul National din 23 iunie 2006

Supravietuitorii supravietuitorilor

2009-03-10T09:19:00.001-07:00

Dupa 65 de ani, joi, 1 iunie, Cimitirul eroilor romani de la Tiganca, Republica Moldova, a fost reinaugurat, prin grija Oficiului National pentru Cultul Eroilor.
Profanat in timpul regimului sovietic - deasupra mormintelor s-a ridicat un grajd avand la temelie crucile ostasilor-eroi - , cimitirul de la Tiganca a fost reabilitat. In Ziua Inaltarii, romani si basarabeni, veterani de o parte si de alta a Prutului, si-au plecat capetele in rugaciune, ascultand slujba oficiata de Mitropolitul Petru al Basarabiei si Episcopul Casian al Dunarii de Jos. Au fost prezenti ministrul Apararii Nationale din Romania, Teodor Atanasiu, adjunctul ministrului Culturii din R. Moldova, Vladimir Turcanu, precum si Majestatea Sa Regele Mihai si Alteta Sa Principele Radu.
EROII. Intre cei prezenti s-a aflat si generalul de corp de armata Teodor Halic (87 de ani), presedintele Asociatiei Cavalerilor Ordinului "Mihai Viteazul" si prim-vicepresedinte al Asociatiei Nationale a Veteranilor de Razboi. In iunie 1941 era sublocotenent, combatant in ceea ce istoria numeste "fortarea Prutului". "Cinci zile si sase nopti, intr-un perimetru restrans, s-au jertfit aici 2.457 de vieti. 1.020 au fost inmormantati la Tiganca, 928 la Cania, 100 la Stoenesti, 41 in curtea bisericii de la Tiganca si multi altii, cate cinci-sase in alte gropi comune. N-o sa uit cifrele astea niciodata. Dealul era rosu si apa Prutului era rosie de sange." Dintre fostii luptatori din acele zile de iunie, au venit la Tiganca doar cativa. Supravietuitorii supravietuitorilor. Si-au onorat camarazii rostindu-le in soapta numele: Ion, Vasile, Petru, Gheorghe, Nicolae. "Le-am rostit numele ca pe o rugaciune", spunea generalul Halic. O ruga aprinsa ca sa nu mai fie in veac parjolul care a fost atunci la Tiganca.
ORFANUL DE RAZBOI. Se recomanda simplu: "Niculescu, orfan de razboi". In batalia de la "capul de pod de la Tiganca" s-a stins din viata tatal sau, colonelul Gheorghe Niculescu, avansat post-mortem la gradul de general de brigada. Erou al "razboiului reintregirii neamului" (1916-1919), colonelul Niculescu este primul comandant roman mort in cel de al doilea razboi mondial. "Principala calitate a tatalui meu a fost ca ne-a crescut in spirit romanesc." Isi imagineaza un dialog peste timp si prin timpuri pe care azi comandantul Regimentului 12 Dorobanti l-ar purta cu Majestatea Sa Regele Mihai: "Majestate" - ar spune - "la moartea mea nu am rostit nici «mama!», nici «copiii mei!». Ultimele mele cuvinte au fost: «Maiorul Pavlu, la comanda!». Asa am invatat: intai de toate indeplinirea misiunii". Notase in Jurnalul de operatiuni al acelei zile: "Doamne, ajuta-mi sa nu-mi duc regimentul la rusine, ci la Victorie!". Trupul sau a fost transportat la Ploiesti si inmormantat cu onoruri militare in Cimitirul Viisoara, insa mormantul i-a fost spulberat, in 1944, de bombardamentele anglo-americane.
VETERANII. Au venit din Bistrita, de la Iasi, Vaslui sau Bucuresti. Au venit de la Orhei, de la Cahul, de la Chisinau. Ei, veteranii de razboi. Veteranii din razboaie. I-am vazut alaturi, batrani cu parul alb, care au luptat in cel de-al doilea razboi mondial, si oameni inca tineri, cu privirea trista, care au crezut intr-un destin ideal al neamului romanesc atunci cand au pornit spre frontul din Transnistria. Umar la umar, cu aceeasi pietate in suflet, cu aceeasi lacrima in ochi, simtind la fel de romaneste. Onorand impreuna eroii tuturor timpurilor. "Sa ridicam fruntea si sa fim cu dansii, sa ne aducem aminte intotdeauna de camarazii nostri care sad si odihnesc in viata vesnica. Si parastasurile toate sa le facem impreuna, romani si moldoveni" - imi spunea Boris Bacinski (83 de ani), veteran de razboi. Printre cei care gandesc asemeni lui se afla si Igor Burca (85 de ani), care a venit anume la Tiganca pentru a-l revedea pe rege. "Eu cu Regele Mihai m-am intalnit si anul trecut, la Simpozionul Aviatiei, si am vorbit cu dumnealui. Il cunosc de mult, din 1933, de la o intalnire a cercetasilor din liceele romanesti. Ne-am intalnit si in 1945. Simt o mare bucurie ca el traieste si ca este alaturi de noi, veteranii de razboi."
REGELE. Daca Regele Mihai a fost foarte tacut la ceremonia de inaugurare, o explicatie putem desprinde din cele cateva declaratii pe care le-a acordat presei: "Nu am mai calcat pe acest pamant din 1941 si de aceea sunt foarte tulburat. Multumesc autoritatilor care au facut posibil acest lucru. A fost un prilej de a recunoaste anumite lucruri din trecut". Exista insa si un semn pentru viitor: o fetita din Basarabia s-a apropiat de Regele Mihai ducand cu ea sapte portrete ale Majestatii Sale. L-a rugat sa semneze pe fiecare, urmand sa le dea copiilor din sapte scoli din Basarabia. Neintinata si nestiutoare de doctrine, copila aceasta, prin gestul ei, face loc sperantei ca ne vom accepta istoria comuna...

In Jurnalul National din 3 iunie 2006

Vechea biserica catolica din Orhei

2007-10-04T22:44:00.000-07:00

Restaurarea unui edificiu în stil gotic, cu sacrificii

O minune arhitectonică, având elemente neogotice, îmbinate armonios, dându-i zvelteţe şi farmec. Asocierea cu piatra gălbuie dintr-o carieră “secată” din Orhei dă aşezământului religios o patină pe care nici o altă biserică pe care am văzut-o în Basarabia nu o are. Suntem la Catedrala catolică din Orhei, închinată Maicii Domnului, iar ghid ne este părintele Klaus Kniffki.
Începem cu o scurtă istorie a lăcaşului de cult. “Catolicii din Orhei sunt de origine poloneză, lituaniană sau germană. Până la începutul secolului XX, aceşti credincioşi mergeau să se închine în Catedrala din Chişinău. În anul 1915, ei au putut să participe la liturghie în propria lor biserică.” Povestea pe care ne-o relatează părintele Klaus Kniffki are în ea un amănunt senzaţional: ctitorul acestei biserici a fost Cezarina Dobrovolskaya, o catolică de origine lituaniană, al cărei soţ, etnic rus, ortodox, este ctitorul Bisericii ortodoxe din Braviceni. O familie al cărei ecumenism se manifesta inclusiv la nivelul acesta al marelui dar pe care un creştin îl poate face devenind ctitorul bisericii Sale. Despre ctitoriţă orheienii au aflat mai multe vorbind cu urmaşii acesteia, emigraţi de două generaţii în Elveţia. De la ei s-a ştiut că Cezarina Dobrovolskaya este îngropată în biserică, astfel încât restauratorii, descoperindu-i cavoul, au reuşit să găsească soluţiile tehnice pentru a-l proteja.
Destin. Ca mai toate lăcaşurile de cult din Basarabia, nici acesta nu a scăpat, de-a lungul perioadei bolşevice, de pângărire. În 1946 a fost transformat în sală de sport, trecând apoi “de la un stăpân la altul”, pentru ca după 1990 să devină depozit de materiale pentru Moldtelecom. “A fost destul de greu să obţinem biserica, mai ales că Republica Moldova nu are o legislaţie adecvată privind retrocedările. Ştiu că în 1990 s-a mai încercat o restaurare a ei, dar cu multe greşeli, pentru că nu se ştia cum arătase iniţial. Noi am avut norocul să obţinem din arhiva Diecezei catolice din Iaşi trei fotografii de epocă. Ministerul Culturii a fost destul de cooperant, îngăduindu-ne să primim înapoi biserica pe o perioadă nelimitată.”
Revenirea la trecut. Restaurarea, deşi pornită greu, înaintează cu noroc. “Ştim că arhitecţii erau din Sankt Petersburg, iar stilul construcţiei se apropie foarte mult de un gotic curat, doar că este foarte mică. O bijuterie! Încercăm să refacem toate elementele iniţiale, de la cele câteva stucaturi sau sculpturi în relief la ogive şi elementele forjate ale ferestrelor şi până la mica roză în vitraliu”, ne mai spune părintele, care ţine să ne atragă atenţia că, întrucât nu s-a putut scoate suficient material din vechea mină de piatră care i-a aprovizionat pe constructorii de acum un secol, s-a căutat foarte mult piatra care să aibă şi nuanţa gălbuie, şi porozitatea celei iniţiale. Ne arată rândurile de pietre paralelipipedice: “Le-am adus tocmai din Crimeea!”.

Componenta socială
“Când am venit în Basarabia, la Stăuceni, în 1996, aveam în grijă mai mult copii. Eram de 3 sau 4 ani aici şi aveam o comunitate constituită din copii şi din patru-cinci adulţi de origine catolică – etnici polonezi şi lituanieni. Copiii veneau însă tot mai mulţi şi într-o zi am decis să construim o biserică. Şi în momentul acela, n-o să vă vină să credeţi, biserica s-a umplut şi cu adulţi.
A fost un fenomen extraordinar! Opera Domnului!”, ne mărturiseşte părintele Klaus Kniffki despre credincioşii pe care îi păstoreşte în parohia catolică din Stăuceni, Basarabia. Apoi aici a fost construită şi dată în folosinţă o cantină socială. “Ne-am simţit obligaţi să-i hrănim pe aceşti copii, ai căror părinţi sunt de multe ori plecaţi la lucru în străinătate”, ne-a mai spus. “Misiunea noastră a avut dintotdeauna şi o componentă socială.”

Arhidioceza catolica de la Chisinau

2007-10-04T22:41:00.000-07:00

Catolicii din Basarabia, prinşi între Est şi Vest

Comunitatea catolică din Republica Moldova este restrânsă. După statisticile oficiale, sunt aproximativ 5.000 de credincioşi. După cele neoficiale, sunt 20.000 (incluzându-i aici şi pe cei din Transnistria). Români basarabeni sau etnici germani, polonezi ori ruşi, aceştia au deja o istorie comună în teritoriul dintre Prut şi Nistru.
L-am cunoscut pe Monseniorul Anton Coşa cu ani în urmă, la Chişinău, când amândoi căutam adevăruri oarecum diferite, dar în acelaşi spaţiu. Căutări care s-au dovedit până la urmă pereche, pentru că jurnalistul, cu adevărul lui mereu provocator şi palpabil, se întâlneşte, fatal, cu sacerdotul, în adevărul său relevant şi incontestabil. M-a frapat atunci eleganţa şi simplitatea acestui slujitor al bisericii pe care mi-am dorit să-l pot întâlni a doua oară.Monseniorul Anton Coşa e din satul Faraoani, judeţul Bacău, acolo unde trăieşte o puternică comunitate de ceangăi, a cărei devenire m-a preocupat multă vreme. Ciudat pentru mine să revin la subiect, după mulţi ani, tocmai la Chişinău, unde Caravana Jurnalului Naţional căuta preponderent subiecte basarabene.
ÎNTRE EST ŞI VEST. Aşadar, punct şi de la capăt. Monseniorul Anton Coşa, Chişinău, Republica Moldova, iulie 2007. Reşedinţa Episcopatului Romano-Catolic se află la câţiva paşi de Preşedinţia lui Voronin. “Vă temeţi de Voronin?”, îmi încep interviul neconvenţional. “De ce m-aş teme?”, îmi răspunde inedit prelatul. “Comuniştii aceştia sunt comunişti numai cu numele. Pentru că le este convenabil aşa, să folosească filonul destul de bogat al nostalgicilor. Sunt la fel de democraţi ca şi democraţii de aici. Poate că unii sunt mai comunişti ca alţii, dar ambientul şi realităţile pe care le consumă sunt la fel. Nu mă tem pentru că este votat un democrat sau un comunist, mă tem că viitorul poate fi iar politizat. Când cineva, în Republica Moldova, mă întreabă cu cine să voteze, îi spun să voteze ceea ce crede el că este spre binele Republicii Moldova.” Dar cine ştie, la ora aceasta, care este binele Republicii Moldova? Unii cred că acesta poate veni de la Est, alţii că trebuie aşteptat să sosească dinspre Vest. Monseniorul Coşa, pentru a demonstra puterea binelui, a ales calea credinţei catolice.
CONŞTIINŢA IDENTITARĂ. Iniţial, în Republica Moldova a existat Dioceza de Cameneţ Podolski, urmată de Dioceza de Tiraspol, cu sediul la Saratov. Apoi Dioceza de Iaşi, Dioceza de Riga… S-a înfiinţat în sfârşit Arhiepiscopia Romano-Catolică din Chişinău, în componenţa căreia intră toate comunităţile catolice din Basarabia sau din Transnistria. În total, la început, erau douăsprezece parohii, dintre care cinci în Transnistria, cu aproximativ 20.000 de credincioşi. Cifre exacte nu pot fi date. Recensământul oficial din 2004 arată că în Basarabia ar fi 5.000 de catolici. Cifrele legate de credinţa religioasă sunt eronate, ca şi în cazul naţionalităţii. Ştim că în Republica Moldova numai 2% dintre locuitori s-au declarat a fi români. Dincolo de aceste cifre rămân însă realităţile palpabile. “Putem spune”, precizează Monseniorul Coşa, “că în comunitatea noastră se celebrează, în continuare, liturghia în limba populară, în funcţie de cei care vin la liturghie (germani, polonezi, români, ruşi). Nu cred că este aşa de bine definită componenţa etnică a credincioşilor noştri, pentru că este un mare procent de amestecare a grupurilor, prin căsătorii mixte. Dacă este să vorbim despre comunitatea română, atunci eu cred că ar trebui să spunem, mai degrabă, că există credincioşi care participă la sfânta liturghie în limba română, dar dacă ar fi să intrăm în componenţa acelei familii, am observa poate că unul este român şi altul rus sau polonez etc. Încet-încet, se creează o nouă conştiinţă a identităţii lor. Fie la şcoală, fie pe planul participării lor la biserică. Noi vrem să participăm la procesul de formare a conştiinţei a ceea ce suntem aici, pentru că suntem în Republica Moldova. Vorbim de Basarabia la timpul prezent, nu la trecut, dar în acelaşi timp putem spune că nu suntem Rusia”.
Despre Biserica Catolică pe pământul Republicii Moldova, Episcopul Anton Coşa ne-a mai declarat: “Noi spunem că suntem biserică catolică de o anumită tradiţie poloneză, dar situată într-un spaţiu nou, care este Republica Moldova. Şi pentru asta am încercat să ne organizăm în aşa fel, încât să nu apară evidentă structura unei biserici prime aici, la noi. Nu e primordială nici biserica poloneză, dar nici cea românească, nici cea nemţească, şi de aceea, unde a fost posibil, am creat baza unei biserici locale, cu seminar propriu, cu un cler autohton, cu comunităţi călugăreşti care să promoveze în rândul tinerilor această dorinţă de a participa la viaţa consacrată, dar şi cu o veritabilă deschidere spre Occident. Republica Moldova are vocaţia de a fi, împreună cu România şi cu alte state dimprejurul său, într-o casă comună europeană. Aceasta este teza mea şi sper din toată inima că prezenţa acestei comunităţi catolice în Basarabia va ajuta, într-un viitor mai îndepărtat sau mai apropiat, la împlinirea unui asemenea deziderat”.

Un episcop român la Chişinău
Despre începuturile vieţii sale sacerdotale Episcopul Anton Coşa ne mărturiseşte că se afla în căutarea unui scop care să îl împlinească spiritual. “Am venit în Republica Moldova după exact un an de preoţie, la Roman, în judeţul Neamţ. Aveam 29 de ani, iar ceea ce am găsit aici nu a corespuns exact speranţelor mele. Plecam din zona Bacău-Roman, o zonă catolică religioasă profund, unde bisericile erau pline şi în timpul zilei, şi peste săptămână, nu doar la liturghia de duminică… Duminica erau chiar trei slujbe. Ajungând aici, la prima mea liturghie mai solemnă, în seara de Crăciun, abia am avut câţiva credincioşi în biserică. A fost pentru mine o mare dezamăgire. Am realizat însă repede că aici trebuia să fac totul altcumva. Iar după trei ani am fost numit administrator apostolic. Pentru mine a fost o noutate această misiune şi probabil nu aş fi reuşit dacă nu aş fi fost trimis pentru două săptămâni în Italia, la Dieceza de Padova, unde, prin bunăvoinţa Înaltului Antonie, am fost introdus în viaţa unui ierarh şi cât de cât am învăţat ce înseamnă organizarea unei biserici.”

Social
“Suntem una dintre cele mai mari instituţii sociale din Republica Moldova, cu un lanţ de proiecte şi 150 de lucrători în Basarabia. Fundaţia Regina Pacis sau Concordia se ocupă cu copiii străzii, cu apărarea femeilor sau cu copiii cu handicap. Centrul Pastoral Casa Providenţei e un proiect minunat, acolo iau masa zilnic peste 100 de bătrâni”
Episcopul Anton Coşa

Educaţie
“Oferim tinerilor posibilitatea să înveţe. Anual avem peste 50 de bursieri. Nu demult, le spuneam unor italieni: «Ajutaţi-i şi o să-i aveţi curând mai bine pregătiţi!». Că multă lume pleacă de la noi este adevărat, dar măcar să plece bine pregătiţi. Deşi şi mai bine ar fi să aibă o pregătire excelentă şi să rămână aici”
Episcopul Anton Coşa

Mitropolia Basarabiei, cea din vechime

2007-10-04T22:37:00.000-07:00

Mitropolia Basarabiei, o istorie seculară

Sub o formă sau alta, cele două mitropolii din Basarabia – una, Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove, aflată sub pulpana Patriarhiei Ruse; cea de-a doua, Mitropolia Basarabiei, pendinte de Patriarhia Română – se revendică din aceeaşi rădăcină. Doar că fiecare dintre ele porneşte, ca să zicem aşa, de la un moment diferit al istoriei.
Şi noi putem să ne începem demersul jurnalistic tot din momente diferite ale istoriei. De la o Mitropolie a Moldovei atestată documentar încă din 1386. De la un Iosif I Muşat, recunoscut de scaunul patriarhal de la Constantinopol ca mitropolit canonic al întregii Moldove, cu reşedinţa la Suceava, pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun, în 1401. Mai târziu Ştefan cel Marea ctitorea o serie de aşezăminte religioase în teritoriul dintre Prut şi Nistru. După anul 1538, când Soliman Magnificul cucereşte partea de sud a teritoriului Basarabiei, consituindu-se Raiaua Tighinei, sub jurisdicţia Moldovei rămân Cahulul, Tigheciu, o parte din Fălciu, Lăpuşna, Soroca, Orhei care din 1596 vor intra în nou înfiinţata Episcopie a Huşilor. Celelalte ţinuturi basarabene, ca şi Chilia, Cetatea Albă, Galaţi şi Brăila, intră sub jurisdicţia Mitropoliei Proilaviei, răspunzând direct de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.
IMIXTIUNILE RUSEŞTI. Ocupaţia rusească în Principatele Române (1787-1792) înseamnă şi o serie de amestecuri abuzive în viaţa ortodoxă a celor două ţări. Potemkin îl aduce ca exarh al Moldo-Vlahiei pe Ambrozie Serebrenikov, fost episcop la Ekaterinoslav. În 1791, episcop vicar de Tighina şi Cetatea Albă este numit Gavriil Bănulescu-Bodoni. În 1792, acesta este numit mitropolit al Moldovei şi al Munteniei, dar este îndepărtat un an mai târziu de domnitorul Alexandru Constantin Moruzi. În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, ţarul Alexandru I hotărăşte înfiinţarea unui exarhat subordonat Bisericii Ruse de la Petersburg, care ar fi cuprins cele două mitropolii, a Moldovei şi a Munteniei, scoţându-le de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, a fost silit să se retragă la Mănăstirea Neamţ, în locul lui ocupanţii ruşi aducându-l din nou pe Gavriil Bănulescu-Bodoni. Tot el l-a înlocuit pe mitropolitul Dositei Filitti al Ţării Româneşti cu un oarecare Ignatie. Starea aceasta de fapt se va încheia o dată cu semnarea păcii de la Bucureşti, în 1812. Însă tot prin această pace Basarabia este cedată Imperiului Ţarist, iar la 21 august 1813, Biserica Ortodoxă Rusă înfiinţează Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului, condusă de acelaşi Gavriil Bănulescu-Bodoni. Meritul acestuia este, totuşi, de a fi realizat unele lucruri notabile, profund româneşti. A înfiinţat un seminar, o tipografie românească şi a publicat chiar o Biblie românească la Petersburg. După moartea lui, în 1821, Biserica Rusă nu a mai acceptat în Basarabia decât episcopi ruşi. Asta până în 1918.
REACTIVARE ÎN 1992. La 7 aprilie 1918, după unirea Basarabiei cu România, Mitropolitul de Iaşi a arătat că toate problemele acestui ţinut privesc Biserica Ortodoxă Română, ceea ce a dus la retragerea la Petersburg a arhiepiscopului Anastasie. Din 19 februarie 1919 scaunul arhiepiscopal este ocupat de Gurie Grosu, iar la 30 decembrie Sfântul Sinod al BOR realizează unitatea bisericească "pe întreg pământul României reîntregite, într-o singură Biserică Autocefală Ortodoxă". Ridicarea la rang de Mitropolie a avut loc în anul 1927, primii mitropoliţi ai Basarabiei, până la ocupaţiile sovietice din 1940 şi 1944, au fost Gurie Grosu şi Efrem Enăchescu.
La 14 septembrie 1992, un număr impresionant de credincioşi şi preoţi ortodocşi din Republica Moldova au hotărât reactivarea Mitropoliei Basarabiei, binecuvântată şi recunoscută de Patriarhia Română la 19 decembrie în acelaşi an. Înalt Prea Sfinţitul Petru Păduraru devine mai întâi locţiitor, apoi, din 1995, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor. Patriarhia Rusă a acuzat Patriarhia Română de "ingerinţă anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova, care este parte a Patriarhiei Moscovei". Punctul de vedere al Patriarhului Teoctist, la acel moment, a fost de a evidenţia faptul că BOR nu a consimţit şi nu a recunoscut niciodată extinderea Patriarhiei Ruse asupra teritoriul Basarabiei, rupt de România în urma ocupaţiei sovietice, şi nici desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei. Din păcate, nici la nivelul statului moldovean nu s-a găsit înţelepciunea necesară, iar pentru acceptarea evidenţelor a fost nevoie de un lung şir de procese, culminând cu adresarea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care la 13 decembrie 2001 obligă Republica Moldova să recunoască Mitropolia Basarabiei şi să plătească 20.000 de euro daune morale.

BISERICA NEAMULUI
"Noi nu am adus pe nimeni cu forţa la Mitropolia Basarabiei, toţi au venit prin conştiinţa lor, ca români care trebuiau să vină către biserica neamului. Totul a mers pe cale naturală. Nu am «furat» pe nimeni, pentru că preotul, biserica, parohia nu sunt ouă de găină pe care să le iei din cuibar"

RETROCEDARE
"Ar trebui ca toate bisericile care au fost ale Mitropoliei Basarabiei, până în 1945, să ne fie retrocedate, dar ele au fost deja preluate de Mitropolia Moldovei. Parlamentul Republicii Moldova nu a adoptat încă Legea cultelor şi ne lovim, în general, de insuficienţa unui cadru legislativ adecvat"
ÎPS Petru, Mitropolitul Basarabiei

Mitropolia Moldovei, de la Gavriil Banulescu-Bodoni

2007-10-04T22:31:00.000-07:00

Ortodoxia, după comunism

"Obârşia Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove e de la Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, din 1812-1813, când el, aflându-se în jurisdicţia canonică a Patriarhiei Moscovei, a condus această biserică." Secretarul Mitropoliei, Pr. Vadim Cheibaş, ne vorbeşte despre acest moment, care coincide cu cedarea Basarabiei Imperiului Ţarist, prin Pacea de la Bucureşti.
Naşterea Mitropoliei Moldovei "noi o socotim o dată cu stăpânirea eleziastică a Mitropolitului Gavriil, care este înmormântat la Mănăstirea Căpriana" ne spune pr. V. Cheibaş. Tot el a avut ideea construcţiei clădirii Catedralei Mitropolitane (care, pe vremea sovieticilor, a fost transformată în muzeu de artă). În perioada prigoanei comuniste, viaţa bisericească din Basarabia s-a diminuat mult. Din 98 de mănăstiri a rămas una singură, Japca. "Nu ştim de ce a supravieţuit. Probabil trebuia să rămână undeva o sămânţă de credinţă." Din 1.040 de biserici au mai rămas să fiinţeze aproximativ 170. "S-a distrus masiv, s-a dărâmat. Frumoasa clopotniţă a Catedralei Mitropolitane a fost distrusă, printr-o explozie, într-o noapte, în anii ’60. Puţinele biserici şi puţinii preoţi care au rămas s-au aflat în toată această perioadă sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei."
SFINŢI LOCALI. Ne aflăm la Chişinău, în sediul cel nou al Mitropoliei, şi vorbim despre sfinţii locali care ocrotesc Moldova. "Sunt sfinţii «clasici» ai Moldovei, şi din stânga, şi din dreapta Prutului. Avem chiar o icoană a Sfinţilor Moldovei care a fost pictată în 2006, sfinţită şi instalată într-un chivot din Catedrala Mitropolitană." Între aceşti sfinţi: Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mitropolitul Dosoftei, Cuvioasa Parascheva, Cuvioasa Teodora de la Sihla, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. Printre părticelele de moaşte din Basarabia se află şi cele ale sfinţilor de la Niculiţel, primite în dar de la Arhiepiscopul Tomisului sau mâna dreaptă a Sfântului Antipa Atonitul (sau Antipa Românul). De la Pr. Vadim Cheibaş aflăm că se întocmesc documentele de canonizare "pentru eventuali sfinţi şi mucenici care au pătimit ca urmare a prigoanei totalitare, atât în stânga Nistrului, cât şi în dreapta lui, o seamă de preoţi şi slujitori care au murit în temniţe. Prin serviciul securitate şi informaţii al R. Moldova am expediat o scrisoare cerând referinţe despre cei care au pătimit şi care, până în ultima instanţă, nu s-au dezis de credinţa lor în Hristos." Nu s-a primit însă un răspuns concludent, "spunându-ni-se că, în continuare, aceste informaţii se află la secret".
ÎNVĂŢĂMĂNTUL TEOLOGIC. Actualul Mitropolit al Moldovei, Vladimir, ocupă această funcţie din 1989. În perioada arhieriei sale s-au reactivat sau construit aproximativ 50 de mănăstiri şi schituri, au fost reînfiinţate 1.200 de parohii, iar numărul preoţilor hirotoniţi a ajuns la 1.030. "Nu a fost foarte uşor, pentru că vestitul seminar interbelic de la Chişinău – celebru prin Nichifor Crainic, prin Gala Galaction – se desfiinţase. Personalităţile se dezvoltă în jurul unor şcoli teologice, or, în timpul prigoanei comuniste au dispărut şi cadrele didactice, şi personalităţile care să fie un exemplu. S-a rupt continuitatea şcolilor noastre teologice. Acum nu avem un corp didactic care să întrunească toate condiţiile necesare – cadre cu doctorate în teologie etc. Bineînţeles, majoritatea lectorilor din şcolile noastre teologice şi-a făcut studiile în România, la Bucureşti, la Sibiu, la Iaşi, mai puţin în Rusia. De acum înainte se vor orienta spre Rusia, pentru că e foarte complicat să se mai obţină viză de studii în România."
BISERICA ŞI NOII COMUNIŞTI. "Atunci când la guvernare a venit Partidul Comunist, noi, biserica, ne-am înspăimântat, deoarece simpatizam curentul democratic", ne spune Pr. Vadim Cheibaş. "Însă în prima fază, preşedintele Voronin a venit într-o audienţă la mitropolit. Şi nu i-a spus decât că maică-sa i-ar fi zis următorul lucru: «Bre, băiete, dacă ai să faci rău bisericii, să ştii că n-o să te mai recunosc de fecior!». Asta i-a spus mitropolitului şi mai mult n-a comentat. După care a început rapid construcţia acestui sediu, pentru că până atunci Mitropolia Moldovei se găsea într-o clădire modestă, lângă puşcărie. Apoi preşedintele a început să facă vizite frecvente la mănăstiri, să aducă şi contribuţii financiare. După aceea a ales ca prioritate Mănăstirea Căpriana." Mai vorbim de tele şi radiomaratoane, unde s-au strâns zeci de milioane de lei moldoveneşti. "Banii vin din credinţă, dar este şi un merit al unei persoane care a reuşit să convingă. Bine, forţat sau benevol, cineva a dat banii aceştia..." Nu ştim însă ce răspuns ar da azi Mitropolia Moldovei, după întâlnirea de la 10 iulie a preoţilor cu Voronin, când s-a stabilit şi "preţul" pentru tot acest maraton al reconstrucţiilor: sprijinul, din amvon, la viitoarele alegeri!...

SOLUŢIE
"În ce priveşte disputele care există între cele două mitropolii, eu sunt de părere că e bine să rămână totul în status quo. Să nu mai existe treceri de la o mitropolie la alta. Fiecare să rămână cu ce are acum: parohii, biserici"
Pr. Vadim Cheibaş

Dialoguri
Mitropolia Moldovei (şi Patriarhia Rusă) se pare că doreşte un dialog în ce priveşte reconcilierea celor două mitropolii din Basarabia. "E un dialog care nu prea funcţionează. Partea rusească vrea, dar se tărăgănează", ne zice părintele Vadim Cheibaş. "Pentru că există deja o entitate religioasă subordonată canonic Patriarhiei Române, noi zicem că e bine să rămână în continuare aşa. Mitropolia Moldovei e autonomă faţă de Patriarhia Rusă, depindem numai prin participarea la Sinoade şi primirea Sfântului Mir." O idee care se vântură prin R. Moldova, mai ales după moartea Patriarhului Teoctist: cele două mitropolii să devină autonome de patriarhiile lor şi... apoi să se unească.

Mănăstirea Noul Neamţ de la Chiţcani

2007-08-13T14:21:00.000-07:00

Fiica Mănăstirii Neamţ din vechea Moldovă

Despre Mănăstirea Noul Neamţ de la Chiţcani se spune că este "fiica Mănăstirii Neamţ din Carpaţii Moldovei vechi". În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în urma secularizării averilor mănăstireşti, în vechea lavră a Neamţului s-au iscat nemulţumiri şi, ca urmare, mai mulţi monahi, în frunte cu duhovnicul Andronic Popovici, au trecut Prutul, ajungând la Chiţcani, unde se afla o moşie a mănăstirii.
Pornisem la drum, spre graniţa transnistreană, cu un fior de teamă cuibărit în suflet, într-un automobil în care se mai aflau părintele Andrei Deleu, purtătorul de cuvânt al Mitropoliei Basarabiei, şi părintele Andrei Caramalău, stareţul Mănăstirii Durleşti, care avea, în dimineaţa aceea, ceva din imaginea unui preot-haiduc din alt veac. Am trecut prin vamă şi apoi prin toate barierele cu pază militară sau paramilitară care ne-au ieşit în cale, cu ajutorul şoferului maşinii, Vladimir, care-a susţinut tot greul dialogurilor în limba rusă. Prima oprire mai lungă am făcut-o sub dealul dincolo de care se vedea înălţându-se clopotniţa mănăstirii.
ULIŢA LENINA. Un gard pe care sta prinsă o tăbliţă cu litere ruseşti: "Uliţa Lenina". Alături, un magazin minuscul, în care găseai "di tăti". Moft de turist: ne-am cumpărat coniac Kvint, la un preţ de cinci ori mai mic decât la Chişinău, siliotca, adică peşte uscat şi foarte sărat (vândut în pachete mici), şi-o pâine rotundă şi neagră. Dintre toate aceste "suveniruri" – pe care le-am obţinut pe câţiva dolari, vorbind româneşte cu vânzătoarea ce ne răspundea, dezinvolt, în ruseşte – pâinea aceea avea, nu ştim de ce, gustul... liniştii, al siguranţei. Al unei linişti şi al unei siguranţe la care transnistrenii încă speră.
O DIMINEAŢĂ LA NOUL NEAMŢ. Am ajuns la mănăstire la ceasul liturghiei şi am urcat curând în surprinzătoarea clopotniţă cu cinci niveluri şi 12 clopote, de unde am putut admira în voie frumoasa aşezare a lăcaşului monahal, în acea peninsulă "croită" de apele Nistrului. Noul Neamţ se află în Transnistria, dar... nu "dincolo de Nistru".
Alături de alte câteva localităţi din dreapta fluviului, ea se află totuşi "dincolo de graniţă", în cuprinsul autoproclamatei republici transnistrene. Din punctul de vedere al administraţiei religioase, însă, mănăstirea aparţine de Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove. "Misiunea noastră, aici, este în primul rând rugăciunea" – avea să ne spună ceva mai târziu monahul Alexei, bibliotecarul mănăstirii. "În zona aceasta de conflict, noi ne stăruim să menţinem pacea cum putem, cu mijloacele credinţei. Dragostea creştină îi uneşte pe toţi cei care vin la mănăstirea noastră să se roage, şi din Rusia, şi din Ucraina, şi din România, şi de la Chişinău sau Tiraspol".
PUŢINĂ ISTORIE. Era în anul 1861, iar Basarabia se afla în Imperiul Ţarist. Ieromonahul Teofan Cristea (înaintaş al patriarhului Miron Cristea de mai târziu) cere mitropoliei de la Chişinău binecuvântarea de a înfiinţa o nouă mănăstire, la Chiţcani, cu monahii veniţi de la "vechiul Neamţ". Ţarul Alexandru al II-lea le va da şi el permisiunea printr-un ucaz din 1864. Se construiesc apoi cele patru biserici ale mănăstirii, chiliile, trapeza, iar în 1912 se începe ridicarea clopotniţei, care va avea la sfârşit o înălţime de 64 de metri. O dată cu unirea Basarabiei cu România, în 1918, Mănăstirea Noul Neamţ va cunoaşte o mare dezvoltare, devenind una dintre cele mai înstărite din întregul regat. În anul 1945, sovieticii aveau să îl aresteze pe stareţul de atunci al mănăstirii, Auxeniu Munteanu. Mănăstirea e închisă în 1961, fiind trasformată în "spital de oftigă" (de tuberculoşi). Unii dintre monahi pleacă în bejenie, ajungând şi în România, la Schitul Balamuci, şi aducând cu ei o parte dintre odoarele bisericeşti. După unele legende, aceste odoare sunt îngropate în ţarină, lângă schit. După altele, sunt ascunse într-o sobă. Cert este că Icoana făcătoare de minuni de la Noul Neamţ a fost descoperită şi se află şi acum la Mănăstirea Căldăruşani, în România. "Părintele patriarh Teoctist ne-a spus, când l-am văzut la Bucureşti, că ne va aduce cu mâna lui icoana înapoi, atunci când se vor schimba lucrurile în Transnistria" – avea să ne spună părintele stareţ Paisie Cecan, în luna iunie. Timpurile sunt capricioase, însă...
URMAŞII SFĂNTULUI PAISIE. "A fost voia Cuviosului Paisie Velicicovski de la Neamţ, care, cu harul său, i-a trimis atunci, în 1859-1861, pe monahii vechiului Neamţ să întemeieze mănăstire aici", ne spune părintele stareţ Paisie Cecan. "A fost voia lui Dumnezeu ca atunci şi ca în prezent, din 1992, de când s-a redeschis mănăstirea de către părintele Dorimedont, să ne aflăm la hotarele Moldovei. Moldova lui Ştefan cel Mare. Mănăstirea noastră continuă lucrul bun, dumnezeiesc, care ne leagă de vechiul Neamţ". Despre anii războiului moldoveano-transnistrean ne declară: "Episcopul Dorimedont, fie-i ţărâna uşoară!, care era atunci stareţul mănăstirii, a vorbit la radio, la Tiraspol, şi în română, şi în rusă. A spus că acest lucru nu trebuia să se întâmple, că Dumnezeu nu iubeşte vărsarea de sânge".
Am admirat în ziua aceea întregul aşezământ monahal, trecând prin muzeul bogat – am găsit acolo, între altele, o carte religioasă veche, în mai multe limbi, "întoarsă mănăstirii" după ce, printr-un capriciu al sorţii, îşi găsise adăpost, vreme de câteva decenii, la... vechiul Neamţ, în România – şi prin biblioteca aflată în reorganizare şi am făcut un ultim popas în beciul mănăstirii, săpat de cei dintâi vieţuitori ai mănăstirii Noul Neamţ. Acolo, cu un pahar cu vin roşu în mână, monahii-gazdă şi preoţii-oaspeţi, deşi aparţinători de două mitropolii aflate în dispută, în Basarabia, şi-au unit glasurile pentru a cânta, cu voci de arhangheli, "Când a fost să moară Ştefan"...

"Chiţcanii, deveniţi Noul Neamţ, reprezintau, ce e dreptul, marele curent de învăţătură trezit în Moldova prin mişcarea lui Paisie, dar, acesta însuşi fiind rus, renaşterea-i bisericească avea periculoase slăbiciuni pentru acea civilizaţie nouă care era să caute a deznaţionaliza pe moldoveni"
Nicolae Iorga

"Această regiune e deosebită. Suntem datori ca pe toţi să-i aducem la Dumnezeu, la mântuire"

"Mănăstirea noastră e frumoasă, dar e pe un teritoriu dificil. Românii să nu se teamă însă de vămi. Ar fi bine să vină cât mai mulţi, să ne încurajeze. Fiecare are misiunea lui, de aceea noi mulţumim lui Dumnezeu pentru crucea pe care ne-a dat-o!"
Egumenul Paisie Cecan

"În zona aceasta de conflict ne stăruim să menţinem pacea cum putem, cu mijloacele credinţei. Dragostea creştină îi uneşte pe toţi cei care vin la mănăstirea noastră să se roage, şi din Rusia, şi din Ucraina, şi din România, şi de la Chişinău ori Tiraspol"
Diaconul Alexei

"Faptul că părintele Isachie a fost îngropat lângă sobor şi nu în cimitirul frăţesc arată că el s-a bucurat de o deosebităcinste. Craniul părintelui este intact şi are culoarea cerii, indici care vorbesc despre sfinţenia lui.
Credem că prin acest semn minunat Dumnezeu a arătat legătura dintre vechii stareţi, întemeietori ai Mănăstirii Noul Neamţ, şi primul stareţ de după redeschiderea ei – vlădica Dorimedont"
Ieromonah Savatie Baştovoi

Iadul, o altă reprezentare
Ne-am obişnuit să găsim pictate reprezentările Raiului şi Iadului în pridvorul bisericilor, parcă pentru a-i avertiza pe credincioşi, încă înainte de a intra în sfântul lăcaş, că a te despărţi de vicleniile lumii şi a te închina Mântuitorului e întâiul pas spre izbăvire. Nu întâmplător uşa de intrarea în biserică (sau în naos) se află între aceste două fresce.
În biserica de iarnă a Mănăstirii Noul Neamţ aveam să întâlnim însă o ilustrare neobişnuită a Iadului. Un fond de un roşu şters, ca un drapel decolorat. Un desen în tuşă şarjată – caricaturală, parcă –, ce seamănă mai degrabă cu eboşa unei fresce decât cu o pictură finalizată. În locul obişnuitelor reprezentări ale Necuratului şi ale slujitorilor lui sunt promotorii comunismului: Marx şi Engels, apoi Lenin şi toţi cei care i-au urmat la conducerea P.C.U.S. Mai degrabă intuieşti fiecare chip pe cine reprezintă, căci pictorul abia le-a schiţat portretul. Simţi teama de a le fixa trăsăturile, ca şi cum asta ar putea aduce înapoi "Fiara". Chiar şi locul unde este pictată scena este mai puţin obişnuit. Nu se află în pridvor ori în pronaos, ca la mai toate bisericile pe care le cunoaştem, ci pe peretele din spatele balconului corului. Ca să ajungi să vezi scena aceasta trebuie mai întâi să urci în balcon şi apoi să te întorci cu spatele la altar. Chiar şi acest gest are ceva simbolic în el. Pe de altă parte, cântările de slavă aduse lui Dumnezeu, acolo, sus, în podul corului, par să aibă rolul unei exorcizări. Exorcizarea unui timp care, după 17 ani, pare să nu se lase alungat cu totul.

Moaştele călugărului de la Neamţ
În 2006, pe când se săpa în partea stângă a Catedralei groapa unde avea să fie înmormântat episcopul de Edineţ şi Briceni, Dorimedont Cecan, fost stareţ al Mănăstirii Noul Neamţ (cel care a reconstruit mănăstirea după prigoana bolşevică), au fost descoperite moaştele unuia dintre primii duhovnici ai lăcaşului monastic.
Ieroschimonahul Isachie a venit în Basarabia, de la Mănăstirea Neamţ, în secolul al XIX-lea, o dată cu întemeietorii noului (pe atunci) aşezământ şi a plecat la cele veşnice în 1880. Identitatea sa a putut fi stabilită după inscripţiile de pe piatra ce i-a fost aşezată sub cap, după datină. Oasele şi craniul călugărului se făcuseră galbene, de culoarea cerii, iar acest lucru se întâmplă "numai la monahii care au avut o înaltă viaţă duhovnicească". Pe de altă parte, faptul că a fost îngropat lângă sobor (biserica mare) şi nu în cimitir arată că el era foarte apreciat de fraţii săi întru monahism. Despre ieroschimonahul Isachie se ştie că a fost tipograf şi legător de cărţi la vechiul Neamţ.

Savatie
Când l-am cunoscut, era un poet foarte tânăr, elev al Liceului de Arte "Corneliu Baba" din Iaşi. Cu ciclul de poeme "Un diazepam pentru Dumnezeu" – ce aveau să devină o carte: "Elefantul promis" –, câştiga marele premiu al unui concurs naţional de poezie. Cu cartea aceasta dintâi obţinea şi Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Se numea Ştefan Baştovoi. L-am "rătăcit" printre "prieteni vechi şi uitaţi", până l-am regăsit într-o carte cumpărată de la librăria Mănăstirii Neamţ. Îşi schimbase destinul, îşi schimbase numele. Era acum Ierodiaconul Savatie Baştovoi, trăitor la Mănăstirea Noul Neamţ din eparhia Edineţ şi Briceni, R. Moldova, tuns în monahism în 1999. Pe pagina lui de web era undeva o menţiune: părintele Savatie îşi reneagă toate textele scrise înainte de a cunoaşte chemarea lui Dumnezeu, semnate cu numele Ştefan Baştovoi, "ca fiind dăunătoare pentru suflet". Dintre cărţile scrise ca monah enumerăm: "Ortodoxia pentru postmodernişti în întrebări şi răspunsuri", "Între Freud şi Hristos", "În căutarea aproapelui pierdut", "O pogorâre în iad, despre perversiuni şi păcate în general".

Când a fost să moară Ştefan
Cităm câteva dintre versurile lui Şt.O. Iosif. Cântaţi-le (în gând, ori cu voce tare)! "Când a fost să moară Ştefan,/ Multă jale-a fost în ţară:/ Câte braţe-n deznădejde/ Către cer nu se-nălţară?// Câte jertfe la altare,/ Câtă smirnă şi tămâie,/ Pentru ca viteazul Ştefan/ Viu şi teafăr să rămâie!// (...) Iarnă grea ca niciodată/ Şi o foamete cumplită/ Se-abătură-n anul cela/ Peste ţara lui iubită.// Însă nici pe patul morţii/ Nu putea s-o dea uitării/ Cela ce pe drept fusese/ Poreclit: Părinte-al ţării..."

Roşu de Căuşeni

2007-08-13T14:19:00.000-07:00

Căuşeni, un monument ignorat

Biserica din Căuşeni ne-a amintit de bisericuţa veche din Strei, în Ţara Haţegului. Una, cea haţegană, părăsită la marginea satului, pe o colină pe care urci printre copaci, cruci de piatră şi iederă vie ce ţi se agaţă de catarama sandalei. A doua, cea basarabeană, adâncită în pământ şi singuratică în inima unui oraş (şi a unui raion) pentru care, oficial, istoria "a început" o dată cu anexarea Basarabiei la URSS. Cel puţin asta aflăm, stupefiaţi, accesând site-ul www.causeni.org.md. Totuşi, Căuşenii nu s-au ivit "de niciunde" şi, mai ales, "de nicicând"...
Cele câteva ore pe care le-am petrecut, în pelerinajul nostru basarabean, la biserica veche cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" aveau să ne confirme că la Căuşeni cei reci, cei orbi, cei tăcuţi nu sunt sfinţii zugrăviţi pe pereţi, ci oamenii care ar fi putut să schimbe destinul unuia dintre simbolurile pe care ortodoxia se cuvenea să le aibă în Basarabia.
CHEIA. Din stradă, aproape că nu o vezi. O apără de priviri ne-poftite gardul de piatră şi arcul semicircular al porţii (datând din secolul al XIX-lea). Poarta grea, ţintuită, se deschide însă uşor şi te lasă să te strecori în ograda bisericii. O zăreşti mai jos, spre picioarele tale. Înălţată – după legendă, pe locul alteia mai vechi (probabil din veacul al XV-lea), biserica are ca ultimi ctitori cunoscuţi pe domnitorul Grigore Calimachi (1763-1765) şi pe mitropolitul Proilaviei, Daniil, aceştia fiind cei care efectuează reconstrucţia şi comandă realizarea frescelor de către zugravii Stanciul şi Voicul (după cum reiese şi din pisania interioară). Aceste minunate lucrări, care au făcut celebră biserica pentru că reprezintă ultima etapă de dezvoltare a picturii murale în Moldova, am fi dorit şi noi să le vedem, însă lucrurile nu au mers de la început aşa de uşor precum speram. După încercări ce păreau zadarnice de a obţine cheia cu care se deschide frumoasa uşă păzită de lei sculptaţi în basorelief plat, ni s-a spus că una era păstrată de primar (de negăsit, altminteri), iar cea de a doua se afla la o bătrână, vecină cu biserica. Am obţinut-o numai după ce am făcut dovada că suntem români, recitând pe nerăsuflate "Scrisoarea a III-a" a lui Mihai Eminescu. Şi purtând cheia aceasta, ca pe un trofeu, ne-am întors la superbul edificiu care ne aştepta.
PROIECTE ROMĂNEŞTI, REFUZURI BASARABENE. Ne-a atras de la bun început atenţia celebrul "roşu de Căuşeni", despre care specialiştii spun că este comparabil cu "albastrul de Voroneţ". Ansambluri de picturi murale, în Basarabia, mai există la mănăstirile Căpriana, Rudi şi Hârjăuca, însă cea de la Căuşeni iese în evidenţă prin strălucirea culorii, linia elegantă a desenelor şi tehnica desăvârşită, care au făcut ca frescele să fie demne de a intra în patrimoniul UNESCO, alături de cele ale bisericilor din dreapta Prutului, de la Probota, Humor, Moldoviţa, Arbore, Voroneţ, Râşca, Suceviţa.
Pentru a avea o opinie avizată asupra valoroasei "zugrăveli" de la Căuşeni, ca şi pentru a înţelege care sunt şansele de restaurare a acestui elegant edificiu, l-am contactat, la Bucureşti, pe acad. Răzvan Theodorescu, fost ministru al Culturii în România. "Încă din 1991, când am văzut pentru prima oară biserica din Căuşeni, atunci când am făcut o călătorie şi la Orhei şi Căpriana, am pus problema colegilor mei istorici de artă şi restauratori de a oferi un sprijin colegilor din Moldova. Despre Căuşeni vreau să vă amintesc că este o ctitorie a mitropolitului Proilaviei, care controla zona Dobrogei şi a raialelor otomane. Căuşenii se aflau atunci în raiaua Tighinei. De aici şi condiţia sa de monument creştin care, fiind construit într-o zonă islamică, aparţinătoare cândva de voievodatul Moldovei, trebuia să fie pe jumătate îngropată, pentru a nu rivaliza cu geamiile. Are o pictură cu elemente postbrâncoveneşti de la jumătatea veacului al XVIII-lea, fiind un monument exemplar din toate punctele de vedere."
Ce demersuri au fost făcute, efectiv, şi care a fost rezultatul lor? Iată ce ne-a declarat interlocutorul nostru: "Unii responsabili de la Chişinău ştiu cu ce valoare inestimabilă au de a face – de exemplu Vlad Ghimpu sau alţi cercetători –, dar vorbesc prea puţin despre acest lucru. În anii ’94-’95, când eram preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice din România, am pus din nou această problemă. În acel moment, un reputat inginer restaurator – azi dispărut dintre noi – s-a deplasat acolo pentru a face proiectul de restaurare a arhitecturii. Pentru a salva pictura excepţională de acolo, un alt coleg a fost la Căuşeni pentru a pune pe picioare un şantier de restaurare. Aceleaşi demersuri le-am făcut şi pentru mănăstirile rupestre de la Orhei, şi pentru Mănăstirea Căpriana. Dialogul Bucureşti-Chişinău era atunci într-un moment fast. Ministrul Culturii din Republica Moldova atunci era dl Ungureanu, care a făcut mult în perioada mandatului său. La începutul următorului deceniu, noii guvernanţi au pus însă piedici acestor colaborări şi proiecte comune. Ca ministru, am avut o singură întâlnire cu omologul meu din Guvernul Tarlev şi întâlnirea nu a dus la nimic constructiv. Toate proiectele noastre anterioare, legate de Căuşeni (şi de celelalte monumente), nu s-au materializat". Din păcate, capacitatea economiei Republicii Moldova nu este atât de mare încât să facă faţă financiar la un proiect grandios, aşa cum este restaurarea bisericii din Căuşeni. Să ne amintim că în aceeaşi situaţie se află şi statuia Lupoaicei, al cărei soclu din faţa Muzeului Naţional de Istorie din Chişinău este şi acum gol. Statul român şi-a oferit sprijinul logistic şi financiar pentru restaurarea acestui simbol al latinităţii, sprijin refuzat de administraţia de la Chişinău, care a afirmat că are mijloace proprii pentru a finaliza restaurarea. Să sperăm că biserica din Căuşeni va fi restaurată la timp...

Icoanele mutilate
Călătorul cât de cât avizat observă, în ce priveşte vechea bisericuţă de zid a Căuşenilor, câteva amănunte. Mai întâi, faptul că este construită într-o adâncitură făcută în pământ. Este, dacă putem spune aşa, "marca" bisericilor ortodoxe ridicate în perioada raialelor turceşti, care nu trebuiau să depăşească în înălţime "un călăreţ pe cal". Să ne gândim că acest edificiu a fost reconstruit pe locul unuia mai vechi, pe vremea mitropolitului Proilaviei, Daniil (Proilavia, după denumirea pe care grecii o dădeau Brăilei: "O Proilobov"). Acesta îşi întindea jurisdicţia şi asupra zonelor Chiliei şi Cetăţii Albe, în nordul Dobrogei ori în zona Tighinei (Bender) şi depindea canonic direct de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol (cu atât mai mult este de semnalat contribuţia la rectitorirea bisericii a voievodului moldovean Grigore Calimachi).
O dată ce ai intrat în biserică şi te-ai apropiat de frescele din naos, în stânga altarului, nu poţi să nu observi dureroasa imagine a "sfinţilor cu ochii scoşi". După unele legende locale, găurile din frescă, în dreptul orbitelor sfinţilor, sunt făcute de către tătarii care treceau Nistrul, după alţii au fost făcute de turci sau de cazaci... Păgâni sau nu, pângăritorii nu
s-au gândit, atunci când au atins cu vârful suliţei lumina ochilor sfinţi, că de fapt vor adăuga încă un martiriu acestora. Şi dacă singurătatea bisericii din Căuşeni ne-a amintit de cea de la Strei, frescele de aici ne-au făcut să rememorăm martiriul frescelor Suceviţei – cea cu mucenici, asemenea, orbiţi, de data aceasta de suliţele austriecilor.

Altarul
În altarul cel părăsit al Bisericii "Adormirea Maicii Domnului" din Căuşeni, nu s-au mai auzit de multă vreme cântările liturgice. În semiîntunericul care acoperă frumoasele fresce, într-o zi toridă de vară, s-a întâmplat ca noi să auzim glasul îngerilor şi al sfinţilor. A fost o minune faptul că, în ziua aceea, ne însoţeau doi preoţi din Mitropolia Basarabiei. A fost o minune faptul că Dumnezeu le-a îndemnat, pe întuneric, paşii spre uşa altarului, unde au intrat smeriţi şi, cu voce joasă mai întâi, puternică apoi, au înălţat cântare de slavă Domnului. Poate anul acesta, pe 28 august (Adormirea Maicii Domnului, pe stil vechi), se va îndura cineva să slujească din nou la Căuşeni.

Supravieţuitorul - Deportat în Siberia pentru tricolor

2007-08-13T14:16:00.000-07:00

Majadahonda, cel din urmă supravieţuitor

L-au găsit vinovat. Vinovat că a iubit tricolorul. Vinovat că în Basarabia anului 1940, în vârtejul unor vremuri tulburi, a ales să lupte pentru tricolor, pentru o Românie care ar fi putut fi iarăşi Mare. Se numeşte Oleg Frunză şi este cel din urmă rămas în viaţă dintre luptătorii grupării orheiene "Majadahonda".
În "anul blestemat" care a curs între raptul Basarabiei, prin tratatul Ribentropp – Molotov, şi eliberarea ei, o dată cu trecerea Prutului de către armata română, în vara lui 1941, dubele bolşevicilor ("corbii negri", cum li se mai spunea) opreau la porţile românilor adevăraţi, pentru a-i ridica şi a-i trimite în Siberia. În acel an de groază, printre aceia care au păstrat vie fiinţa neamului s-au aflat şi tinerii orheieni. Erau elevi (sau foşti elevi) ai Liceului "Vasile Lupu" şi ai şcolii de fete "Doamna Maria". Alături de ei se aflau profesorii Dumitru Munteanu şi Maria Majaru. Într-o noapte de octombrie, în pădurea de la marginea Orheiului au depus jurământ de credinţă pe steagul tricolor. Fiecare dintre ei a sărutat pânza sfântă şi şi-a pus semnătura. Aveau un ziar, pe care l-au numit "Cu fruntea sus!". Tipăreau afişe şi îşi scriau proclamaţiile pe zidurile oraşului: "Nu credeţi ocupanţilor bolşevici!", "Căraţi-vă acasă, barbarilor!", "Moarte ocupanţilor stalinişti!".
Gruparea Majadahonda şi-a luat numele după cel al oraşului spaniol, unde voluntarii basarabeni luptaseră între anii 1937 şi 1938, iar printre cei care susţineau activităţile "ilegaliste" ale tinerilor s-a aflat şi primarul oraşului, Vasile Mahu, fost profesor şi director al liceului. Oleg Frunză – pe care l-am regăsit la Bacău după zece ani de la ultimul nostru dialog – îşi aminteşte: "Fusesem elev la Liceul Militar «Regele Ferdinand» din Chişinău, până în 1940. Atunci, liceul s-a refugiat în ţară, dar eu, fiind basarabean, am rămas. Tata m-a înscris mai departe la Liceul «Vasile Lupu»". Despre Majadahonda ne spune: "Tot ceea ce făcea organizaţia era în folosul comunităţii româneşti. De exemplu, a fost fotografiat aeroportul de la Ciocâlteni, iar imaginile au fost predate peste Prut armatei române. Tot ceea ce ne doream erau venirea românilor şi eliberarea Basarabiei".
CRĂCIUN CU TRICOLOR. În săptămâna de dinainte de Crăciunul anului 1940, Anatol Gumă, preşedintele organizaţiei Majadahonda, a propus o acţiune importantă chiar în noaptea cea sfântă a Naşterii Domnului. Pe geamurile Şcolii Medii din Orhei au fost lipite afişe anticomuniste. Apoi a fost arborat tricolorul pe trei dintre cele mai importante clădiri din oraş: pe imobilul care adăpostea sediul NKVD-ului, pe clădirea fostei prefecturi, unde se află acum sediul Comitetului de Partid Bolşevic, şi la Primărie. S-au format trei grupe de acţiune şi o grupă de rezervă. Au coborât "cârpa" roşie a sovieticilor şi au înălţat steagul tricolor. "Am urcat pe scara de incendiu a casei doctorului Coteanu", îşi aminteşte Oleg Frunză aventura acelei nopţi. "De acolo nu ne-a fost greu să punem drapelul nostru. Dimineaţa am ieşit să vedem reacţiile oamenilor. Nu le venea să creadă ceea ce vedeau". Autorităţile bolşevice au intrat în alertă. Chiar şeful secţiei judeţene de securitate, Gavril Goldenberg, a condus ancheta pentru depistarea "elementelor rebele antisovietice". "Ne-au luat, ne-au bătut, dar nu am recunoscut şi nu ne-am pârât unii pe alţii. Poate până la urmă am fi făcut-o, dar a venit războiul şi am fost mutaţi în Kazan…" Anatol Gumă, conducătorul mişcării, avea să declare – declaraţie consemnată în dosarul penal ce i s-a instrumentat – "Lupt împotriva regimului de ocupaţie, care ne-a furat libertatea, din convingere şi am un scop bine determinat: reîntregirea cu Ţara Mamă, discreditarea regimului stabilit în Basarabia". Şi încheia cu cuvintele: "Sunt tânăr şi iubesc viaţa şi libertatea. Oricine la 19 ani iubeşte viaţa şi luptă pentru ea".
EXECUTAŢI CĂND S-A TRECUT PRUTUL. Din ianuarie până în iunie 1941, anchetatorii sovietici au încercat să strângă probe împotriva tinerilor patrioţi orheieni. Autorităţile anunţaseră că "organizaţia naţionalistă contrarevoluţionară, teroristă" a tineretului studios din Orhei a fost lichidată. Probabil ar mai fi fost multe luni de anchetă, dacă la 22 iunie 1941 Antonescu nu ar fi spus: "Vă ordon, treceţi Prutul!". Bolşevicii au intrat în panică şi în noaptea de 23 spre 24 iunie, un tribunal militar detaşat special de la Odesa, la Chişinău, a judecat în grabă toate dosarele. Cei care împliniseră 18 ani au fost executaţi pe loc. Ceilalţi – între care şi Oleg Frunză – au fost trimişi în lagăr, cu pedepse între 10 şi 25 de ani. A fost în Siberia 15 ani şi e ultimul dintre membrii Majadahondei care mai este în viaţă. "Am rezistat pentru că trecusem prin şcoala militară, eram obişnuit cu mizeriile gradaţilor. Am supravieţuit şi pentru că am învăţat ruseşte, citindu-l pe Lermontov", ne spune. A avut curajul să-şi întemeieze o familie, iar când i s-a dat voie să părăsească lagărul a ales să vină în România. În ţara pentru care luptase.

"Pe cei care aveau peste 18 ani i-au împuşcat la 23 iunie. Eu aveam numai 17 ani, aşa că am scăpat. Am reuşit în ziua aceea să păcălesc moartea şi pe călăii ruşi. Iar după 15 ani de lagăr am reuşit să vin în sfârşit în România, unde tătăl meu, care era judecător, venise în refugiu încă din 1941, o dată cu tribunalul din Orhei"

"După proces, când am fost evacuaţi în Kazan, puşcăria se afla în vestita catedrală a Fecioarei Maria, iar celula mea era chiar încăperea unde fusese înainte altarul"
Oleg Frunză, supravieţuitor al grupării Majadahonda

"Prima grupă urma să arboreze tricolorul pe clădirea NKVD-ului, a doua pe clădirea Comitetului de Partid Bolşevic, iar a treia pe fosta clădire a Primăriei. În dimineaţa Crăciunului (1940), oamenilor nu le venea să creadă: deasupra Orheiului s-a înălţat triumfător Tricolorul care vestea păgânilor că lupta continua, iar România va fi iarăşi mare"
Petru Bunăcalea, istoric

Înştiinţarea de la Radiodifuziune
"Când eram în lagăr, în Siberia", povesteşte Oleg Frunză, "am încercat să aflu ce s-a întâmplat cu familia mea. Am scris acasă, dar nu am primit răspuns. Am scris atunci cunoscuţilor, dar nimeni nu ştia ce să îmi spună. Aflasem numai că reuşiseră să se refugieze în România. Cineva îmi scrisese că s-au refugiat la Roşiorii de Vede, dar acolo era numai soră-mea. La 12 februarie 1956 am primit în lagăr o înştiinţare din partea Radiodifuziunii Române, prin care mi se spunea: părinţii dumneavoastră locuiesc în Dej. Staţi să caut, că mai am încă înştiinţarea!". Şi împreună începem să răsfoim în dosarul cu file îngălbenite, în care se găsesc de la certificate de absolvire a şcolilor basarabene – cu imaginea Regelui Carol al II-lea decupată cu foarfecele ("Tatălui meu i-a fost teamă să nu spună comuniştii ceva, dacă găseau diploma, de-aia a decupat-o") – la caracterizări făcute când de sovietici, când de vreun secretar de partid sau şef de brigadă român şi până la acte de proprietate din secolele trecute, care dovedesc drepturi de proprietate în Basarabia. "Iaca şi înştiinţarea!", ne spune într-un târziu. "E scrisă pe ruseşte, că se considera că eram cetăţean rus."

Prima soţie
Pe Marieta Curauschene a cunoscut-o în lagăr. Era o lituaniancă deportată şi ea în Siberia pentru "crime" împotriva regimului sovietic. S-au căsătorit la începutul anilor ’50, acolo, la Krasnoiarsk, şi tot în lagăr s-a născut şi fiul lor. În 1955 au primit dreptul de a se întoarce "la baştina lor". Aveau de ales între Basarabia şi Lituania. "Dacă mă întorceam în Basarabia, mă luau iar la ochi şi era rău. Dacă m-aş fi dus în Lituania, ar fi fost bine, că acolo treceam drept rus, iar ruşii aveau privilegii." A ales totuşi a treia cale: au venit în România.

Alexandru
I-au pus nume de voievod. Alexandru. Şi-apoi, neamul Frunză se trăgea de prin Rădăuţi – aşa a rămas vorba, de la "stră-străbuneii" bătrânului Oleg. Era numele unui învingător, iar fiul lor va învinge. Alexandru Frunză este acum arhitect la Bacău. Avea doar câţiva anişori atunci când devenea, împreună cu ai lui, un om liber. Oleg Frunză are un cult pentru strămoşi, dar şi un cult pentru urmaşi. Ai lui, ca şi ai camarazilor lui de luptă. "Am avut un coleg, în Basarabia, Martânov. Pe feciorul lui l-am adus în România. Pe el şi pe copiii lui", ne mai spune.

Mănăstirea Ulmu

2007-08-13T14:14:00.000-07:00

Mănăstire cu hramul unei sfinte române

Dacă maica Macaria ar fi acum lângă noi ar spune că aşa a fost rânduit de Cel de Sus să scriem despre mănăstirile din Mitropolia Basarabiei – cea reactivată cu sprijinul Patriarhiei Române şi a Patriarhului Teoctist acum 15 ani – tocmai în ceasurile acestea de sfâşietoare durere pentru Biserica Ortodoxă Română. "Prea Fericitul Teoctist este un om al păcii. Totul trebuie făcut cu încetul, ca să nu iasă tulburare…", ne spunea maica Macaria, pe care am întâlnit-o la Mănăstirea Ulmu, dincolo de Prut, în luna iunie. Ca şi cea de la Durleşti, este una dintre primele care se ridică aici, în noua existenţă a mult încercatei Mitropolii a Basarabiei. "În 1992, când s-a reactivat mitropolia, mănăstirile vechi intraseră deja în jurisdicţia Mitropoliei Moldovei, care ţine de Patriarhia Rusă, aşa că noi ridicăm acum biserici şi mănăstiri de la temelie."
CUVIOASA TEODORA. Mănăstirea Ulmu are hramul Cuvioasei Teodora de Sihla – ca şi Catedrala mitropolitană de la Chişinău. "O sfântă română, ale cărei moaşte din cine ştie ce motive s-au înstrăinat şi se află acum în peştera de la Lavra Pecerska. Am auzit că ucrainenii au ascuns moaştele, pentru că se aud voci care o cer acasă. O cere Mănăstirea Sihăstria şi o cere Sihăstria Sihlei, o cer canoanele, toate strigă după ea: «Vino acasă!». Dar probabil că nu e încă voia sfintei şi a lui Dumnezeu ca moaştele ei să vină acasă." La 7 august este hramul cuvioasei. "Noi avem duhovnic pe părintele exarh Clement de la Iaşi. El va sluji de hramul cuvioasei la Iaşi, dar noi, aici, ţinem slujbele pe vechi şi va veni la 20 august să o pomenim, când e hramul la mănăstire."
PE STIL VECHI. O întrebăm pe maica Macaria de ce în Mitropolia Basarabiei, care este pendinte de Patriarhia Română, se ţin slujbele "pe vechi", ca şi în Mitropolia Moldovei. "Nu peste tot se face aşa, dar noi am hotărât să le ţinem pe stil vechi, pentru că nu este bine să zăpăceşti oamenii dacă ei aşa au apucat." S-a luat această hotărâre chiar dacă toate cele trei măicuţe – cât înseamnă obştea mănăstirii – vin din România, de la Mănăstirea Guranda, judeţul Botoşani. "Am fost toate trei la Mănăstirea Miclăuşeni, apoi la Guranda şi acum am primit ascultare să fim aici", ne spune maica Macaria, care însă, spre deosebire de stareţă şi de cea de-a doua călugăriţă, este totuşi originară din Basarabia, din Suseni. "Eu am trecut prin cinci mănăstiri, dintre care patru în România. Am urmat ascultările ce mi s-au dat. Am plecat în România la studii şi acolo mi-am găsit chemarea", ne mai spune. Reîntoarcerea în Basarabia a considerat-o firească, "pentru că noi, maicile, avem răspundere ascultărilor ce ni se cer. Aici, la Ulmu, am găsit totul ridicat, iar acum se pictează biserica. Nu mi-e greu, deşi acum maicile celelalte sunt mai mult la studii în România".
FORFOTA. Maica ne povesteşte că la Ulmu au existat, la început, mici şicane din partea preotului de la biserica aparţinătoare de Mitropolia Moldovei. Dar nu s-au întâmplat totuşi fapte grave, ca în alte părţi. "Am vorbit cu părintele de la biserica din sat şi l-am făcut să înţeleagă că important este ca locuitorii din sat să vină la biserică, indiferent în care biserică se duc. Atunci când eşti prezent la Liturghie, Dumnezeu lucrează", ne spune. Despre conflictul deschis dintre cele două mitropolii are propria opinie: "Cred că toate sunt cu rânduiala lui Dumnezeu şi nu se ştie dacă nu cumva, prin această forfotă, se va alege ceva. În multe locuri, parohiile au trecut la Mitropolia Basarabiei. Sunt fapte care deranjează, pe care nu e cazul să le numesc eu acum, şi care îi fac pe credincioşi să ceară trecerea la Mitropolia Basarabiei. Eu cred că totul e lucrarea lui Dumnezeu, care se face încetul cu încetul, ca şi oţetul. Noi trebuie să avem răbdare...".

"Scopul călugărului este de a avea mereu mintea trează. Asta, în limbaj teologic, se numeşte «trezvie». Dacă mintea hălăduieşte pe unde vrea ea, atunci călugărul nu se deosebeşte cu nimic de mireni. El trebuie să aibă mintea lipită de Dumnezeu"
maica Macaria

Sfinţii de pe harta României reîntregite
Pe holul îngust ce duce spre chilia maicii Macaria aveam să aflăm un document surprinzător. O hartă a României reîntregite, pe care toţi sfinţii români apar cu chipul şi numele lor, fiecare la locul naşterii sau al afirmării sale. Aflăm că harta aceasta a fost dăruită Mănăstirii Ulmu de Vlad Cubreacov, cunoscut politician basarabean şi nimeni altul decât cumnatul maicii Macaria. "În familia noastră, fraţii şi surorile au studii superioare", ne povesteşte măicuţa. "Surorile mele sunt profesoare de limba română. Ele m-au îndemnat să fac studiile în ţară, mi-au vorbit de Ştefan Vodă, de Mihai Viteazul. Noi nu ştiam despre ei la şcoală. Atât îmi era de urâtă Sala 12, în liceu, pentru că ştiam că acolo fac atâtea istorii – a URSS, a Moldovei etc. –, dar nu şi istoria românilor. Dar în familia mea am fost învăţaţi că suntem români, că am fost asupriţi de ruşi şi trebuie să ne afirmăm identitatea proprie. Pentru că la şcoală ni se zicea că Rusia este mama noastră..."

Mănăstirea Durleşti

2007-08-13T14:12:00.000-07:00

Iisus, răstignit pe tricolor

Mănăstirea Durleşti e o oază de credinţă pentru localitatea aceasta, aflată chiar în coasta Chişinăului. E una dintre primele mănăstiri ale Mitropoliei Basarabiei şi se constituie într-un centru de cultură şi spiritualitate românească. Povestea acestui loc aveam s-o aflăm de la stareţul noii mănăstiri, părintele Andrei Caramalău.
Poate nu întâmplător cea dintâi mănăstire a Mitropoliei Basarabiei, reactivată de Patriarhia Română în 1992, este închinată Apostolului Andrei. Aşa cum nu e o întâmplare că aici tricolorul îl întâlneşti pretutindeni, ca un simbol. "Părinte, arboraţi tricolorul peste tot. Clopotele le-aţi vopsit în cele trei culori ale drapelului. La fel, copertina pentru pomeni. Sunteţi naţionalist?", l-am întrebat, observând că însuşi Iisus e răstignit pe tricolor. "Admit că sunt naţionalist, dar nu extremist. În ideea mea, crucea şi drapelul sunt cele două simboluri ale credinţei şi ale naţiunii. Am arborat drapelul – drapelul românesc... – pe paraclisul mănăstirii şi mă aşteptam la critici. N-au fost. Mi s-a făcut doar recomandarea de a pune şi stema Republicii Moldova pe el."
ÎNCEPUTURI. "Povestea Mănăstirii Durleşti este emoţio-nantă şi divină. În 2002, pe acest loc nu era decât o cotă de pământ a doamnei Maria Botnarenco. Am sfinţit terenul, iar în 2003 am iniţiat prin forţe personale construcţia. În 2007, catedrala e acoperită." "Din 2002 până acum, m-am acomodat cu greul", ne spune părintele Andrei Caramalău.
"Greutatea, pentru mine, este o sarcină, nu o povară. Am avut probleme cu administraţia bisericii ruse din Durleşti, atunci când am pornit să fac această mănăstire. Am fost criticaţi, eu şi Mitropolia Basarabiei, de preotul din Durleşti, un rusofon care a încercat prin intimidări să rupă acest leagăn al spiritualităţii româneşti în Durleşti. Înalt Prea Sfinţia Sa Petru, Mitropolitul Basarabiei, ne-a încurajat de multe ori prin prezenţa sa la mănăstire, la slujbe." În 2003, aici era doar un vagon dezafectat, de 9 m lungime.
"Am hotărât să facem în el un spaţiu de rugăciune, o capelă-paraclis, până va fi gata catedrala noastră. Înainte de fiecare slujbă, iarna, trebuia să scoatem zăpada afară din vagon, pentru a ne putea ruga", îşi aminteşte părintele. "Mă bucur că aici vin foarte mulţi tineri. Şi eu, dacă nu eram tânăr, poate nu aveam acelaşi elan. Poate vom fi pomeniţi în diptice… Îmi aduc aminte de Alexandru Macedon, care la sfârşitul vieţii a rugat să fie îngropat cu mâinile scoase afară din criptă: «Cât de mare împărat am fost, nu iau nimic cu mine…» Luăm doar faptele. Aici e cea mai frumoasă teologie: cea a trecerii din lumea asta… Am 31 de ani şi încerc să împletesc spiritualul cu umanul."
MISIONARISM. Biserica Ortodoxă este dinamică. E misionară prin preoţi şi credincioşi. Mitropolia Basarabiei are şi parohii în diasporă, cum sunt cele din sudul Ucrainei, şi preoţii îşi exercită acolo slujba misionară, prin rotaţie. Iar în Basarabia, orice preot e şi puţin misionar. "Am oficiat un pelerinaj la Putna, la 500 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Am adus de acolo fotografii şi am făcut un fotomontaj pe care l-am pus în biserică, să vadă că şi la Durleşti poate exista o Putnă, în spirit. În prim plan se vede sabia lui Ştefan Vodă. Ce vreau să spun e că pentru noi poate exista o sabie a cuvântului. Să fim convingători ca buni români."
VIZIUNEA. "Cum va fi? Aşa cum o visez în fiecare noapte. Ca pe un mic Ierusalim. Cu toate rânduielile, biserica mare, biserica mică, apoi chiliile. Un centru de filantropie. Ca acele vasiliade din trecut"…

"Sfinţii Moldovei? Sfinţii sunt ai noştri şi ei nu trebuie împărţiţi după apartenenţa regională. E greşit să spun că sunt sfinţii Moldovei, pentru că există o singură Moldovă, cea a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Şi un stat unitar român cu sfinţi români"
părintele stareţ Andrei

Binecuvântarea
"Părintelui Andrei, preot harnic al Mitropoliei Basarabiei, cu binecuvântări şi preţuire, † Teoctist. 10.9.2004". Tabloul reprezentându-l pe Patriarhul Teoctist e aşezat, în capela-paraclis, pe locul pe care sunt puse de obicei tablourile votive ale ctitorilor. "Eu, când am primit de la Prea Fericitul acest dar, m-am simţit copleşit şi mi-am spus în sine că nu merit acest apelativ: harnic. Dar e un titlu cu multă răspundere acordat de Prea Fericitul, care e părintele spiritual al tuturor românilor din diaspora – chiar dacă noi nu suntem în diaspora. Prea Fericitul multe lucruri frumoase a auzit despre Mănăstirea Sf. Apostol Andrei din Durleşti şi, în smerenia mea, mă bucur că avem această binecuvântare de la dânsul. Ne rugăm bunului Dumnezeu să fie hărăzit cu zile îndelungate. Ne rugăm ca în 2008, când vom sfinţi mănăstirea, să fie alături de noi…", ne spunea părintele Andrei în luna iunie. Luni, 30 iulie, avea vocea gâtuită de lacrimi. "Nu sunt cuvinte să exprime durerea", ne-a mai spus. Urma să-l însoţească la Bucureşti pe ÎPS Petru, Mitropolitul Basarabiei, pentru a se ruga la catafalcul celui pentru care Basarabia fusese o misiune de suflet.

O pivniţă în Guiness Book

2007-08-13T14:10:00.000-07:00

Paharul cu recorduri

Vizitasem cu ani în urmă o altă "cetate subterană", Cricova lui Ştefan cel Mare, şi credeam că ştim la ce trebuie să ne aşteptăm atunci când coborâm într-o cramă basarabeană. La Mileştii-Mici însă aveam să înţelegem ce înseamnă Guinness Book.
Cum cobori de la Chişinău spre Ialoveni, privirea "e inundată" de podgoriile care acoperă fiecare pantă de deal. Primul imbold a fost să rememorăm vorbele unui cunoscut enolog român, Ion Puşcă, originar din Panciu, care ne povestea uimirea sa când, plecând la şcoli mai mari, departe de sat, a văzut cum dealului îi ia locul câmpia: "Până atunci am crezut că lumea întreagă nu-i decât o mare podgorie!". Acolo, "sub Chişinău", cum spun basarabenii (adică la sud de Capitală), aveam să trăim şi noi acest sentiment al lumii care ar putea fi o podgorie uriaşă…
GUINNESS BOOK. Complexul de pivniţe şi galerii de la Mileştii-Mici este cel mai mare din lume – peste 200 km – şi, alături de "Colecţia de Aur" a combinatului (aproape două milioane de sticle de vin de colecţie, multe preţuite la sute de euro sticla) a intrat în Cartea Recordurilor, în 2005, cu certificatul de înregistrare nr. 106439. "Includerea în rândul recordmenilor «Guinness Book» este o recunoaştere pe plan internaţional a vinificaţiei din R. Moldova", ne-a declarat dl Mihail Măciucă, directorul combinatului de vinuri din Mileştii-Mici.
PROHIBIŢII ŞI EMBARGOURI. În perioada în care Mihail Gorbaciov a hotărât "stârpirea" podgoriilor, ne spune dl Mihail Măciucă, "s-a întâmplat că în Basarabia a avut loc o secetă prelungită, care a afectat foarte mult cultura viţei-de-vie. Noi, în Basarabia, am fost puşi în situaţia de a alege între a cheltui enorm pentru a reabilita acele culturi afectate şi a urma indicaţia venită de la Moscova şi a scoate viile. S-a preferat a doua variantă. Iar câţiva ani mai târziu multe dintre aceste terenuri a fost replantată cu vii, o dată cu ieşirea din vigoare a acelei dispoziţii. Probabil că oricum ar fi fost necesar să replantăm o parte din culturi. S-a pierdut un timp preţios pentru producţia de vinuri, pentru că ştiţi că este nevoie de mai mulţi ani pentru ca o vie să intre pe rod". Domnia sa consideră că legea referitoare la podgorii şi la diminuarea producţiei de vinuri şi alcooluri oricum nu era făcută pentru moldoveni, ci pentru alte etnii din cuprinsul Uniunii Sovietice. La fel cum "Trezâlka", celebrul "aşezământ" unde erau duşi, să-şi revină din mahmureală, cei dovediţi a fi băut prea mult "n-a fost la fel de activă ca în alte state din URSS. Basarabeanul, spre deosebire de alte neamuri, are o cultură a vinului care vine din vechime. Să nu uităm că tracii aveau şi ei o avansată cultură a vinului". Întrebat dacă ar găsi similitudini între gestul lui Gorbaciov şi cel făcut în Antichitate de Deceneu – respectiv, arderea viilor –, Mihail Măciucă ne-a mai declarat că, deşi metoda a fost aceeaşi, motivaţiile au fost diferite.
Oricum, pentru economia basarabeană, perioada aceea a fost destul de grea, pentru că este ştiut că bună parte din produsul intern brut are ca sursă industria viei şi vinului. Dificilă este şi actuala situaţie, când importul de vinuri din Moldova în Rusia a fost interzis în martie 2006 de Serviciului federal de supraveghere în domeniul protecţiei drepturilor consumatorilor din Rusia ("Rospotrebnadzor"). Motivul invocat? Vinurile basarabene prezintă "pericol sporit pentru viaţa şi sănătatea oamenilor". Ulterior, Putin şi Voronin, preşedinţii celor două ţări, au ajuns la un acord pentru a reînnoi importul de vin basarabean în Rusia, însă interdicţia continua să funcţioneze, fiind permis, de "Rospotrebnadzor", doar importul de la trei producători, societăţi care aparţin unor investitori ruşi. Reacţia lui Voronin la acest "embargo selectiv" a fost deosebit de dură. El a interzis agenţiei de stat Moldova-Vin să elibereze timbrele de accize pentru alcool până când toţi producătorii de vin nu vor avea acces pe piaţa Rusiei. Ori toţi, ori nici unul!
PROIECTE. Directorul combinatului de vinuri de la Mileştii-Mici, Mihail Măciucă, este de părere că totuşi unitatea pe care o conduce nu va avea de suferit la fel de mult ca alte societăţi, "în primul rând pentru că noi vindem vinuri de calitate, care pot să pătrundă cu succes pe piaţa europeană, şi nu numai. Specialişti din Japonia şi din SUA au stabilit, prin cercetări de laborator, că vinurile noastre, de la Mileştii-Mici, nu conţin substanţe nocive. Exportul nostru nu este strict orientat spre Rusia sau spre ţările din fostul bloc sovietic. Sperăm să câştigăm şi piaţa din Regatul Unit al Marii Britanii, mai ales că Negru de Purcari este un vin care a fost apreciat de Casa Regală. Au crescut vânzările şi pe piaţa internă, mai ales la vinurile de calitate". Recordul înregistrat în Guinness Book este şi o bună reclamă, făcând cunoscut brandul în lume.

"La noi încă nu există cultura brandului. În Republica Moldova, din păcate, nu este recunoscut că brandul poate costa mai mult decât toate activele pe care le ai. La noi se consideră că valoare sunt pământul, clădirile, vinul"
Veaceslav Ioniţă, analist economic basarabean

"Vinul basarabean a fost apreciat şi de capetele încoronate. Negru de Purcari, din care avem şi noi în colecţie, a fost vinul oficial de pe masa Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Sperăm să recâştigăm această calitate"
Mihail Măciucă, director Mileştii-Mici

Brand înregistrat de japonezi
Combinatul de vinuri de calitate de la Mileştii-Mici s-a lovit recent de o problemă legată de recunoaşterea mărcii în lume. O firmă japoneză, As-Set Com din Tokyo, a înregistrat brandul "Mileştii-Mici". Motivul? Posibilitatea de a influenţa intrarea vinului basarabean pe piaţa niponă, producătorul şi importatorul urmând să plătească o taxă deţinătorului brandului, în cazul distribuirii vinului pe teritoriul Japoniei. Vinificatorul basarabean a aflat despre acest lucru când a depus cererea de înregistrare internaţională a mărcii Mileştii-Mici la Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, la Madrid. După ce la începutul acestui an vinurile de la Mileştii-Mici începuseră să câştige interesul consumatorului japonez, acum este necesară regândirea strategia pentru piaţa niponă. Combinatul a contestat în judecată dreptul
de înregsitrare a mărcii sale de o altă companie.

Condriţa şi gafa lui Voronin

2007-08-13T14:08:00.000-07:00

Condriţa, aura durerii

“Poltava”, celebra şosea care leagă Leuşenii (punctul de vamă cu România) de Chişinău şi apoi de marile oraşe ale fostului Imperiu Sovietic, era închisă pentru modernizare în luna iunie. Dacă însă voiai să vizitezi cele două mănăstiri din mijlocul Codrilor, Condriţa şi Hâncu, atunci făceai abstracţie de semnul “trecerea interzisă” şi porneai pe şoseaua atât de netedă încât îţi venea să te întrebi dacă nu cumva ai trecut pe neştiute în altă ţară.
Între vila rezidenţială a preşedintelui R. Moldova, Vladimir Voronin, şi Mănăstirea Condriţa nu-i nici cale de zece minute s-o baţi cu piciorul. Când am vizitat noi mănăstirea, Voronin – aflat la al doilea mandat – nu dăduse pe-acolo decât o dată, şi-atunci pe fugă.
LEGENDĂ ŞI ISTORIE. Pe “drumul preşedintelui”, după o verificare de rutină a poliţiştilor basarabeni, scăpăm neamendaţi, căci e duminică şi e dreptul oricărui creştin să meargă la sfânta mănăstire. Noi urmăm indicatorul spre Condriţa, iar maşina simte imediat deosebirea: drumul e mai degrabă o suită de gropi. Oprim pieziş, cam pe acolo unde ar trebui să fie poarta mănăstirii. Trecem pe lângă un tractor pe butuci, atât de vechi încât e probabil să fie de pe vremea când aici, în mănăstire, a fost şcoală de silvicultură. Aceasta a fost prima destinaţie dată lăcaşului de cult după închiderea lui, în 1947. Călugării, împreună cu ultimul lor stareţ, au fost mutaţi în Mănăstirile Căpriana şi Suruceni, iar toată averea Condriţei a fost prădată. Au scăpat doar câteva documente, cărţi bisericeşti şi icoane vechi, pe care unul dintre monahi le-a luat la Căpriana. Întoarse Condriţei după 1993 (anul redeschiderii), au fost distruse definitiv într-un incendiu care a afectat mănăstirea acum câţiva ani. O “aură a durerii” acoperă acest lăcaş creştin. Viaţa monahală este atât de aspră încât adeseori, nefăcând faţă nevoinţelor la care sunt supuşi, mulţi tineri care vin să se călugărească la Condriţa pleacă după primele luni de “posluşnicie” (ascultare monahală).
RECONSTRUCŢIE. În curtea mănăstirii nu e ţipenie de om. Intrăm în biserica de vară, în căutarea unui monah. Într-o strană, o măicuţă veghează iconiţele puse la vânzare. O întrebăm care e soarta mănăstirii: “Trece Voronin pe-aici, măicuţă?”. “A fost o dată, acu vro’ doi ani, şi-a zis că o să ne-ajute. Dar n-a mai fost de-atunci. Se descurcă şi ei, părinţii, cum pot.” Asta înseamnă că sunt la mila creştinului de rând. “Multe lucrări sunt executate de călugări, iar meşterii sunt plătiţi din puţinul care-l strângem. Adeseori ei lucrează doar... pentru ispăşirea pe lumea cealalată a păcatelor de pe lumea asta.”
ÎNTRUNIREA. Potrivit ziarului basarabean “Flux”, la 10 iulie, preşedintele Vladimir Voronin s-a aflat din noupentru câteva ore la Condriţa. Însă nu pentru a aprinde o lumânare... Nemulţumit de rezultatele alegerilor locale din vara anului 2007, Voronin i-a convocat pe protopopii şi secretarii de eparhii din Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove, în prezenţa Mitropolitului Vladimir, la Mănăstirea Condriţa. Aici a găsit cu cale să îi mustre pe preacucernicii părinţi că nu s-au implicat mai mult în convingerea oamenilor să-i voteze pe comunişti. El a cerut hotărât susţinerea comuniştilor la alegerile din 2009. Întrunirea a avut loc în biserica de vară, unde, făcând abstracţie de faptul că nu se afla în sediul PCRM, ci dinaintea sfintelor icoane, Vladimir Voronin a declarat, pentru a proba “legitimitatea” cererilor sale: “Nicăieri în Vechiul sau Noul Testament nu veţi găsi nimic rău despre comunişti”, “între ideologia comunistă şi doctrina creştină sunt foarte multe asemănări şi, după părerea noastră, a comuniştilor, Iisus Hristos a fost primul comunist”. Mai trist este că PS Episcopul Marchel i-a sugerat preşedintelui ca o astfel de adunare să aibă loc la Condriţa în fiecare an, la aceeaşi dată. Totuşi, nu toată preoţimea adunată acolo a fost de aceeaşi părere. Unii dintre părinţi la încheierea “întrunirii” au sugerat resfinţirea lăcaşului, după aşa o blasfemie, mai spun jurnaliştii de la “Flux”.

Destin
După cum zic bătrânii, mănăstirea trebuie să-şi fi luat numele de la haiducul Condrea, care-şi avea sălaşul pe-aici, pe undeva, într-o peşteră din Codri. Într-o poiană zisă “a lui Condrea” au ridicat mănăstire ieromonahul Iosif şi câţiva fraţi ai săi de la Mănăstirea Căpriana. Era în 1783, dar nici asta nu-i foarte sigur. Actele de atunci – Condriţa era doar un schit – au fost duse de stareţii bulgari ai Căprianei la Muntele Athos. În veacul al XIX-lea s-au înălţat cele două biserici: “Sf. Nicolae” şi “Adormirea Maicii Domnului”. S-au construit una după alta trapeza, chiliile, cerdacul, arhondaricul şi zestrea i-a crescut cu 61 de hectare de pământ. După Marea Unire, schitul a devenit mănăstire, prosperând până în 1946, când o clădire i-a fost rechiziţionată pentru şcoala de silvicultură. Un an mai târziu, mănăstirea a fost închisă. Aici, sovieticii au înfiinţat “tabăra de odihnă pentru pionieri şi octombrei «Zoia Kosmodemianskaia»“.

Angajament
“Domnule preşedinte, v-am susţinut şi vă vom susţine, dar, dacă mitropolitul o să ne dea «zelionîi svet»(lumina verde – n.r.), noi fără nici o reţinere vom îndemna pe oameni să voteze partidul comunist”
PS Episcopul Marchel

“Nicăieri în Vechiul sau Noul Testament nu veţi găsi nimic rău despre comunişti”
Vladimir Voronin,preşedintele R. Moldova

Ctitoria stolnicului Hâncu

2007-08-13T14:04:00.000-07:00

Mănăstirea Hâncu şi prigoana comunistă

Unii spun că noua faţă a comunismului în fosta URSS este profund spiritualizată, religioasă. Alţii afirmă că, dimpotrivă, brusca reîntoarcere la valorile credinţei a comuniştilor nu este decât o mască, având un pronunţat caracter electoral.
Dacă Vladimir Putin este considerat “reîntregitorul Bisericii Ortodoxe Ruse”, omologul şi tizul său basarabean, Vladimir Voronin, s-a grăbit să îi urmeze exemplul. Imediat după venirea sa la putere a pornit o amplă campanie de strângere de fonduri şi reabilitare a unor mănăstiri. Bineînţeles, au fost alese cele în jurul cărora legenda ctitorilor trecutului se putea împlini cu o comandată legendă a “ctitorului” contemporan.
Căpriana s-a aflat în vârtejul acestei bruşte convertiri cu iz politic. Dar şi Mănăstirea Hâncu, unde s-a amenajat un spaţiu de cazare ultramodern, menit să-l găzduiască pe patriarhul Alexei al Moscovei. Tot aici se ridică o catedrală care uimeşte prin dimensiuni nefireşti, gata să-l strivească pe creştinul umil. Dinaintea ei, trecutul însuşi e strivit. Cine mai are vreme să-şi amintească de marele stolnic Mihalcea Hâncu, cel care în 1678 punea temelia acestei mănăstiri aici, pe pământurile lui, la rugămintea fiicei sale, Parascheva, care va deveni prima călugăriţă a aşezământului monahal închinat Cuvioasei Parascheva. Distrusă de tătari, mănăstirea a fost reabilitată în secolul al XIX-lea de egumenul Varlaam al II-lea şi tot de acest loc se leagă începutul vieţii monahale de obşte, în Basarabia, în timpul mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni. Desfiinţată în 1956, mănăstirea a revenit în drepturile ei, puţin câte puţin, după 1990.
SCENARII DIABOLICE. Despre istoria locului am fi vrut să aflăm mai multe, dar ne-a fost imposibil să discutăm cu maica stareţă Parascheva Cazacu sau cu oricine altcineva din conducerea mănăstirii – calitatea noastră de ziarişti români, chiar şi cu binecuvântare de la Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove, pentru a face această documentare, nu ne era nicidecum de folos. Am apelat atunci la cel mai documentat cronicar modern al mănăstirilor basarabene, jurnalistul Dinu Rusu, autor al unui studiu amplu privind calvarul comunităţilor monahale din Basarabia, în anii ateismului sovietic. “În «Proiectul de închidere a mănăstirilor din R.S.S. Moldovenească», elaborat în septembrie 1949, Romenski referindu-se la starea de lucruri de la Mănăstirea Hâncu menţionează lipsa spiritului gospodăresc şi aflarea într-o stare jalnică a construcţiilor. De asemenea, acesta remarcă faptul că pământurile mănăstirii sunt rău lucrate, viile şi livezile sunt distruse. «Docladurile» erau în spiritul vremii şi dorinţei ideologice. După fel de fel de legi stupide adoptate de sovietici, care puneau pe butuci mănăstirile, acelaşi Romenski spune că încă un argument de închidere a lăcaşului de la Hâncu îl reprezintă starea economică precară şi descoperirea unor boli contagioase. Scenarii diabolice, puse în practică doar că aşa spunea ideologia comunistă, care nu era compatibilă cu religia.” (Ne amintim, nu-i aşa?, că tot în urma unui astfel de complot murdar, la Căpriana călugării fuseseră acuzaţi de violuri, fiind şi “descoperiţi” ca suferinzi de blenoragie şi sifilis.)
LECŢIA DE ATEISM. Răfuiala “ateilor sovietici” cu Mănăstirea Hâncu, spune Dinu Rusu, a început încă din anul 1944, când aşezământului monahal i-au fost confiscate toate pământurile. Totuşi, călugării reuşesc să reziste tuturor umilinţelor încă 12 ani, când sunt alungaţi, şi lăcaşul este închis. Mănăstirea capătă alte destinaţii: staţiune de odihnă pentru studenţi şi sanatoriu pentru boli pulmonare. Şi, parcă pentru a alunga cu totul Duhul Sfânt care sălăşluia în aceste locuri, “Biserica de vară «Sfânta Cuvioasă Parascheva» este transformată în club, mai-marii având grijă de educaţia ateistă”, aici fiind organizate “lecţii de promovare a învăţăturilor marxist-leniniste” ori “sunt prezentate scenete care-l batjocoresc pe Dumnezeu”.
Două însemne sunt actuale la Hâncu: apa minerală cu numele mănăstirii şi clădirea imensă a noii catedrale.

“Multe pagini frumoase, numeroase ca stelele în cer, a scris această familie (a stolnicului Mihalcea Hâncu – n.r.) în Letopiseţul suferinţei poporului nostru”
A.D. Xenopol,istoric

“Ateii sovietici doreau cu orice preţ închiderea Mănăstirii Hâncu. Ei vedeau un real pericol în existenţa acestui lăcaş în inima codrului, pentru că aici veneau mii de enoriaşi. În 1944, a început răfuiala cu Mănăstirea Hâncu, astfel acesteia fiindu-i luate toate pământurile. Peste 12 ani, călugării care nu doresc să părăsească mănăstirea sunt alungaţi, iar sfântul lăcaş este închis”
Dinu Rusu,jurnalist basarabean

Părintele Mina
În 1944, când Basarabia a fost din nou pierdută, mulţi dintre călugării de la Mănăstirea Hâncu – fervenţi susţinători ai cauzei României Mari – au fost nevoiţi să plece în bejenie. Cei mai mulţi dintre ei, cu o bună parte din tezaurul mănăstirii, au ales să se refugieze la Mănăstirea Balaciu din judeţul Ialomiţa. Mai târziu, unii dintre monahii basarabeni refugiaţi în România au intrat în vizorul comuniştilor care au venit la putere în ţara noastră, iar prigoana i-a ajuns şi dincoace de Prut, fiind întemniţaţi la Brăila sau Galaţi. Părintele arhimandrit Mina Dobzeu, de la Huşi, a fost el însuşi monah la Mănăstirea Hâncu. Născut în satul Grozăveşti, judeţul Lăpuşna, Basarabia, la 5 noiembrie 1921, acesta se călugărise în anul 1935 la numai 13 ani şi jumătate. În ’44 era însă deja pe frontul de vest, fiind luat în armată. S-a reîntors la viaţa monahală imediat după război, dar şi sfinţia sa avea să cunoască ororile închisorilor comuniste, fiind încarcerat de trei ori, prima dată în 1948, la Galaţi.

Hirova, mănăstirea uitată

2007-07-28T01:31:00.000-07:00

Satul mănăstiresc de dincolo de timp

Mănăstirea Hirova nu e trecută în atlasele rutiere. Dacă vrei să ajungi în frumosul "sat monahal" trebuie să întrebi de Nicolăeuca. Deşi, când ajungi la răscruce, o inscripţie pe o piatră, sub indicatorul de tablă puţin şui, îţi arată că drumul e unul şi acelaşi şi pentru sat, şi pentru mănăstire.
Prin curţile caselor vechi, nici ţipenie! Bănuieşti care-s locuite şi care nu, după urma de spoială nouă a zidului ori după poarta care stă ţeapănă. Cele fără stăpân cască guri fără ochi de geam ori îşi scârţâie uşa cu nituri lipsă. Chiar în deal de biserica veche se vede casa părintelui duhovnic Tudor Cerescu. Părintele nu-i, nu-i nici maica Olga, octogenara, cea care are ascultare să-i poarte de grijă. Dar noi trecem fără supărare mai departe, căci nu cu dânşii aveam treabă.
LA SFAT. Chemăm cu "strigăt" plin de sfială la poartă, ca în orice sat românesc, pe maica Iroida, stareţa de la Hirova. Şi ne-apare o femeie în vârstă, îmbrăcată ca o bunică de pe la noi: "fuştă" neagră, bluză cu floricele mărunte. O pestelcă albă, înflorată şi ea, îi acoperă capul cărunt. Picioarele goale. Mânecile suflecate. Maica Iroida face pâine. Frământă coca de făină, "doschită cu botcală (drojdie – n.r.) de casă, făcută din făină de popuşoi opărită". Cum aluatul se supără "dacă nu te ţii de dânsul", intrăm în cămăruţa cu tindă joasă şi-i ţinem tovărăşie. "Dacă vrai să faci pâine mai bună, îi pui ş-oleacă de oloi. Iar făina o opăreşti cu zamă de cartoafe. Le cureţi şi le pui şi pe ele... Pâinea făcută aşa ţine săptămâni şi nu se strică. E şi ea minune dumnezeiască."
Cât stă aluatul "la doschit", ne mutăm în casă, la sfat. "Când s-a închis mănăstirea a fost durere mare", ne zice. În satul mănăstiresc locuiau pe vremea aceea vreo 200 de măicuţe. Maica Iroida îşi aduce aminte ca şi cum ar fi fost ieri. "Era în 1959. La noi a venit un preot de la Chişinău şi ne-a spus la cele care eram mai tinere că să ne ducem de-aicea, că o să fie rău, că o să ajungem să n-avem ce mânca. Dar maicile mele au spus aşa: «Ce-or mânca toţi, aia o să mâncăm şi noi». Pe urmă ne-au luat tot ce-aveam pe-aicea, iar pe maica stareţă au dus-o la Tabăra. Noi am rămas. Ne-au luat pământul, au luat tot, că nici pătrunjel nu mai aveam. Şi n-am murit de foame. Bogdaproste! Am lucrat, am câştigat o rublă şi ne-am cumpărat cele de trebuinţă. Venea în sat maşina cu făină, cu oloi, cu zahar. Da’ era ieftin. Acuma, ce folos că sunt de toate, că tare-i scump..." O doare că distrugerea n-a venit de la străini, ci de la... vecini. "Da, au luat icoanele, dar numai pe cele din biserică. Şi-au fost de-ai noştri, din sat, moldoveni, ăi de-au luat icoanele. Ce, credeţi că a venit vreun rus să facă asta? S-a urcat vreun rus pe biserică să dea jos clopotele?" După jaful care a urmat, una dintre biserici fusese transformată în depozit de cărbuni, cealaltă, în spital pentru copii cu handicap.
"Ei, dar cât sfătuim, să vă dau un păhar cu vin!"... Şi vorba fiind spusă, maica Iroida trece uşurel "în casa cealaltă", de unde se întoarce cu turtă dulce, bomboane de la "Bucuria" şi două ulcioare de lut. Lasă turta şi bomboanele, apoi cu ulcioarele se scoboară "în pimniţă", de unde aduce vinul cu care ne-mbie. O picătură o vărsăm pentru maicile care s-au stins neveştejindu-şi credinţa până în ultima clipă. "Aţi nădăjduit că se va întoarce credinţa?", o întrebăm. "Am avut o maică, aici, la mănăstire, şi ea o fost la un preot, la Ignăţei. Şi el i-o spus că se va întoarce înapoi vremea şi a să fie mai frumoase biserici decât au fost atunci. Şi uite că s-o împlinit. Nu se fac biserici frumoase? Dar pământul? Încet, încet, fiecare se va duce la hotarul lui. Zicem bogdaproste şi-aşa!" "V-a fost frică de comunişti, măicuţă?", o întrebăm. "Nouă, maicilor, nu ne-a fost niciodată teamă decât de Dumnezeu. El e deasupra oamenilor şi îndreaptă lucrurile, la sorocul lor."
EROII. "Ştiam despre mormintele ostaşilor români din cimitir", răspunde altei întrebări maica Iroida. "Prin ’40 – atunci i-o chisat pe ruşi –, ce mai era la noi, prin pădurile astea! Doamne fereşte! La Morozeni, unde era via Mănăstirii Curchi, era, ia aşa, o linie... Acolo erau caii. I-o ucis în hudiţele celea. Doamne, ce-a fost! Eu sunt chiar din Morozeni, casa noastră era chiar pe chisc şi se vedea de sus: ruşii băteau cu tunurile pe partea ceea, românii, pe partea astalaltă. Era un râu între ei şi, când trecea câte o boambă, sărea apa ceea că se făcea neagră... Până prin august s-or bătut aici cu tunurile." Cuvintele curg unele după altele, aşa cum soarele "curge" pe cer, la asfinţit. Ne ridicăm într-un târziu. Maica Iroida se desparte de noi cum te desparţi de fiii care pleacă departe. Îi suntem fii. Duhovniceşti.
"Hirova a fost una dintre cele mai bogate mănăstiri ale Moldovei şi acum e cea mai săracă. Dintre maicile care eram în ’59, acu’ mai suntem 15, toate bătrâne. Cum să facem faţă? Despre cei care îs la conducere aflăm şi noi de la radio, dar de văzut nu i-am văzut niciodată, că n-au trecut pe-aici să vadă cine suntem şi în ce stare stăm"
maica stareţă Iroida

Cimitirul eroilor români de la Hirova

În cimitirul satului Nicolăeuca se află 15 gropi comune, în care şi-au găsit
odihna veşnică ostaşii români căzuţi în bătălia de la 13-14 iulie 1941. În luptele crâncene de la cota 243 din pădurea Morozenilor au căzut 100 de ostaşi români. Au putut fi identificate numele a 42 dintre ei, care făceau parte din Divizia 5 "Infanterie". Au fost identificate şi numele a 80 de combatanţi ruşi. Reconstruirea cimitirului a fost iniţiată de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor din România, iar Asociaţia Culturală "România din inima mea" a instalat o troiţă în acest cimitir, care a fost sfinţită chiar la 31 august, de Ziua Limbii Române (azi numită Ziua Limbii de Stat).

Drochia, catedrala cu arhitectură slavă şi frescă românească

2007-07-28T01:26:00.000-07:00

Darul lui Achiţenie

atedrala din Drochia este o minune. E cea dintâi construită "din nou" în toată Basarabia. În ţara asta, vorbind despre ortodoxie, în această etapă, primul cuvânt care îţi vine în minte este: şantier. Se construieşte sau se reconstruieşte imens. Biserici şi suflete se ridică din ţărână iarăşi, în spiritul credinţei.
Ce are deosebit catedrala din Drochia? Răspunsul îl primim de la părintele paroh Pavel Vuluţă: "Este construită în perioada de democraţie. Este o probă a credinţei noastre, a dragostei faţă de Dumnezeu. Când a început democraţia în Basarabia, atunci s-a venit cu ideea ca în oraşul ăsta să se construiască o biserică. Necătând că pe timpuri a fost o biserică de lemn, în care s-a slujit vreo câteva zeci de ani…, dar pe urmă, în URSS, ea a fost închisă, şi o perioadă a fost folosită ca depozit, apoi sală sportivă şi încetişor au demolat-o. În 1989, un grup de iniţiativă, în frunte cu dna Elena Bodiu, a început să cerceteze ce era cu biserica veche şi să facă demersuri către executivul raional Drochia, pentru construcţia uneia noi. Eu am fost numit la o lună după ce s-a sfinţit locul. Am găsit aici 400 de cuburi de piatră şi câţiva oameni dornici de a face ceva".
MODEL UCRAINEAN. "Sunt 19 ani de-atunci. Parcă nici nu-mi vine a crede… Proiectul este al lui Alexandru Ţăranu, din Orhei. Am fost cu el la Odesa, ca să ne inspirăm de la unele lăcaşuri de cult de acolo. Vă daţi seama: de câteva decenii nu se mai proiectaseră biserici în Moldova!", îşi continuă vorba părintele. De pornit, s-a pornit cu 80.000 de ruble, donate de creştini. Au făcut după aceea donaţii şi câteva fabrici basarabene. "Biserica e construită de meşterii de la Viniţa, Ucraina, însă am colaborat foarte mult şi cu românii."
PICTURĂ ROMĂNEASCĂ. Cu aspectul ei slav în exterior, catedrala din Drochia are un interior pur românesc. "Mobilierul şi iconostasul sunt făcute la Mănăstirea Plumbuita, în Bucureşti. Când lucram la mobilier, căutam un pictor pentru frescă. Am fost la Suceava şi la Humor, am vorbit cu doi pictori acolo, dar ei cam aveau îndoieli. Între timp, primarul din Drochia s-a întâlnit cu Petre Achiţenie. El a spus că a pictat biserici în multe ţări ale lumii şi că ar fi dorit să picteze una şi în Basarabia. Aşa a început… Biserica are o frescă pur bizantină, cum nu se prea obişnuieşte prin părţile noastre." Regretatul Petre Achiţenie (fost profesor al Facultăţii de Arte Plastice din Bucureşti) a realizat fresca împreună cu câţiva studenţi. "Trei ani a pictat, lucrând după «prohoade» şi până în octombrie" (se ştie că pentru pictura "al fresco" este nevoie şi de nişte condiţii de temperatură speciale). Fiul său, Ionuţ Achiţenie, a lucrat la catapeteasmă.
Despre opera tatălui său, Ionuţ Achiţenie ne-a mărturisit: "Naţionalismul şi patriotismul binecunoscut al Maestrului, dar şi iubirea lui de Basarabia (Românskaia Zemlea), acest loc minunat şi tragic, totodată, au accelerat derularea evenimentelor şi au favorizat începerea lucrărilor. A existat o anumită reticenţă faţă de stilul personal al Maestrului. Lucrarea s-a derulat pe parcursul a aproape trei ani (1996, 1997, 1998), ţinând cont de dimensiunile Catedralei (aproape 3.000 de metri pătraţi). Autorităţile au sprijinit echipa de pictori."
UN DAR PENTRU BASARABIA. "Au existat o serie de dezbateri între mine şi pictori", mărturiseşte părintele Vuluţă. "La noi, necătând că suntem tot români, când e vorba de pictură, există o diferenţă. Iconografia e puţin altfel. El a zis: «Asta-i arta mea, asta-i viziunea mea!»." "Vă pare rău?" – îl întrebăm pe părintele. "Nu. Mă bucur că am reuşit să terminăm această lucrare. Cu toate că în ce priveşte pictura am trecut prin multe încercări şi e imposibil ca această lucrare să nu fie controversată." Pe de altă parte, "controversele" pe care le invocă părintele Vuluţă sunt de bun augur pentru catedrala din Drochia: "Omul simplu are admiraţie pentru lucrare şi, pe de altă parte, nu există delegaţie oficială, din orice ţară, care să nu ne viziteze". Gândurile părintelui paroh despre "zugravul" Petru Achiţenie au totuşi şi o încărcătură emoţională: "Achiţenie era bucuros că a putut să-şi realizeze gândul, să lase pe pământul Basarabiei o biserică pictată de mâna lui. Până de curând nu am ştiut că a murit. Aveam de gând să ne vedem la sărbătoarea de zece ani de la târnosirea Bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, la 12 iulie (stil vechi – n.r.). Mi-a plăcut la Petru Achiţenie că el cunoştea bine teologia icoanei. Nu copia. Ştia spaţiile bisericii, ce pictură trebuie acolo, acolo… Pentru că pictorii noştri care au apărut acum nu mai ştiu asta şi se pictează aiurea. La Achiţenie, picturile sunt cele recomandate de veacuri. Sunt sfinţii care s-au pictat în ultimii 500 de ani. Dar faţă de bisericile vechi, noi îi avem pictaţi şi pe Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe Daniil Sihastrul, pe Cuvioasa Parascheva. Mi-a plăcut şi că a acceptat să scrie pe icoane unele lucruri: când s-a început, cine a donat etc., ca să nu ia comuniştii după aia icoanele drept tablouri".

Pisanie

Catedrala din Drochia are două niveluri. La demisol se află "biserica de iarnă", unde s-a slujit mulţi ani, până ce întregul edificiu a fost gata. Lăcaşul de deasupra, pictat de cei doi artişti români, te înfioară încă de la primul contact vizual. Fresca este un imens "covor românesc". Practic, nu este loc pe perete unde să nu se fi fost pictată o scenă biblică ori un sfânt. Iar dacă vrei să afli cui aparţine acest "tril în culori", cum îl numea cineva, atunci poţi citi pisania de la intrare: "Această catedrală, construită cu har dumnezeiesc, a fost împodobită în haină sărbătoare cum se vede spre închinare Domnului şi veşniciei neamului" în "tehnică tradiţională românească", fresca fiind realizată de mâna "pictorului profesor universitar Petru Achiţenie din Bucureşti", iar "catapeteasma a fost pictată de fiul său, profesor universitar onuţ Laurenţiu Achiţenie, Dorohoi, judeţul Botoşani", "fie ca opera să dăinuiască peste veacuri în ţara lui Ştefan, Cantemir şi Mateevici. Amin".

Glasul de înger

2007-07-28T01:25:00.000-07:00

Fetiţa care l-a cucerit pe Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Era ca acum, prin vara fierbinte a lui 1998, când am vizitat prima dată, cu fostul ambasador Marcel Dinu, cimitirul militar românesc de la Tabăra. Pe drumul de întoarcere la Chişinău, profesoara Raisa Bârnaz ne-a primit în casa ei răcoroasă de la marginea satului, să ne arate… pe cineva. Atunci am cunoscut-o pe Anişoara Cibotaru, un copil de 13 ani, care ne-a cântat îngereşte. I-am chemat părinţii, rugându-i s-o lase la şcoala de muzică, în România. N-a fost posibil atunci, pentru că treburile gospodăriei erau mai importante (mama ei ne-a întrebat, ingenuu: «Şi cine o să meargă cu vaca la păscut?...».). Dar uite că azi Anişoara le trimite părinţilor ilustrate din marile capitale ale Europei, unde cântă cu corul Symbol aflat sub binecuvântarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist.
Drumul spre conservator. Reîntorşi, în 2007, la Tabăra, am vorbit despre Anişoara cu prima ei profesoară de muzică din sat: Raisa Bârnaz. "Nici nu vă-nchipuiţi ce bucurie am eu de la fetiţa asta!", ne-a spus… "Doi ani a venit permanent la mine, la clasa de muzică din Tabăra. Am luat-o încet-încet. Am fost cu ea la emisiuni radio şi tv. Cu emisiunea «Micul Prinţ» am fost şi la Bucureşti, trei ani la rând, şi ea a luat mereu premii. Mai târziu, am vorbit cu părinţii, i-am încurajat. Era o şansă. Au dat-o, până la urmă, la Bucureşti, la Liceul Dinu Lipatti; a terminat cu 10 şi acum e în anul III la Conservator. A cutreierat toată Europa, a fost chiar invitată să cânte la nunta unei prinţese a Norvegiei."
O întrebăm pe Raisa Bârnaz ce înseamnă acest copil pentru ea. "Pentru mine… o visez noaptea, mă gândesc cum se descurcă, ce face… N-o despart de copiii mei naturali, în gând…"
Salt în spaţiu, la Bucureşti. Un telefon la numărul Anişoarei Cibotaru şi iată-ne faţă în faţă! Surpriză! Nu ne mai recunoaştem. Dăm timpul înapoi şi aflăm câte ceva despre venirea ei la Bucureşti: "În 1997, am venit la Bucureşti la concursul «Micul Prinţ» cu dna profesoară Raisa Bârnaz. Ea a stat la baza următoarelor mele realizări. La primul concurs, n-am prea ieşit în evidenţă, deoarece aveam un repertoriu mai liric şi nu prea se aprecia asta. După gală, am mers la Patriarhie, unde Preafericitul ne-a ţinut un discurs şi ne-a bine-cuvântat. În timp ce se retrăgea, dna Bârnaz mi-a făcut semn să intru pe scenă, să cânt «Tatăl Nostru». Pe atunci, n-aveam emoţii. Am cântat. Patriarhul s-a întors din drum, a venit lângă mine, m-a binecuvântat şi mi-a zis, nu voi uita niciodată cuvintele acestea: «Ferice de părinţii care te-au născut!… Vei ajunge departe, vom auzi de tine, pe viitor…». Atunci n-am conştientizat; abia după aceea am realizat că această binecuvântare m-a ajutat în drumul meu". Anişoara Cibotaru e, azi, studentă la clasa de canto a profesoarei Slătinaru-Nistor şi, în afară de corul Symbol, mai cântă în corul Acustic al lui Daniei Jinga. Ca să poată trăi decent în România, şi-a luat un job la Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti. "Acum", ne spune ea, "încerc să prind nişte oferte… E foarte greu, pentru că sunt la mijlocul facultăţii şi e perioada când îţi pui cele mai multe întrebări la care nu poţi răspunde. Aştept un semn de la Dumnezeu. Cred că o să continui cu canto. Nu mă consider foarte bună. Nu mi-am găsit echilibrul acela… Eu sunt soprană lirică şi, în general, îmi place mult opera, dar tind către ceva mai pe sufletul meu, opera e prea dură pentru mine. Aş vrea să fac musichall…, poate să creez ceva special, să fiu aparte, eu… Nu am planuri definitive. Sunt încă în tratative cu mine însămi…"

Citate:

"Cinci ani a făcut fetiţa asta zilnic, pe jos, 5 km de la şcoală până acasă. Într-o zi am pus-o să recite. Mi-a spus «Mioriţa» aşa de frumos, cu atât de multă simţire… Pe urmă, a cântat şi momentul acela n-am să-l pot uita niciodată"
Raisa Bârnaz, profesoară, Tabăra

"Când am dat examen am auzit pe cineva cântând la oboi. Sunetul instrumentului mi s-a părut atât de aproape de sufletul meu, încât mi-am spus că la el vreau să cânt... După un an, la Chişinău, consilierul prezidenţial român Radu Negrei a venit la mine acasă şi a insistat să merg la Bucureşti, la şcoala de muzică"
Anişoara Cibotari, studentă la Conservator

Maicuţele din Mănăstirea Tabăra au ascuns lista eroilor români din al doilea război mondial

2007-07-28T01:13:00.000-07:00

Catastiful morţilor români de la Mănăstirea Tabăra

Bănuite de colaborare cu "fasciştii români", măicuţele dintr-o mănăstire basarabeană au ascuns, timp de 50 de ani, lista ostaşilor români căzuţi pe frontul din Basarabia.
Tabăra. O mănăstire la care ajungi pe un drum prăfuit, şerpuind tot un deal şi-o vale, ţinând, oarecum, vechea linie a frontului despre care ştiu până şi ţâncii din sat. Înainte de război, la Tabăra, mănăstirea avea 100 de case; maicile trăiau "de sine", fiecare cu gospodăria proprie, aducând laudă lui Dumnezeu în biserica mare a Sfintei Treimi, zidită în 1828. În 1960, mănăstirea a fost închisă de autorităţile sovietice şi multe surori au fost nevoite să fugă din Tabăra. Sub ochii celor care au rămas, biserica a fost transformată în club sătesc, unde rulau filme cu stahanovişti harnici şi cu nemţi prizonieri ai Armatei Roşii. "Binevoitorii poporului", scrie cercetătorul şi jurnalistul basarabean Dinu Rusu în studiul intitulat "Calvarul mănăstirilor din Basarabia", "au tăbărât ca nişte tâlhari în mănăstire, unde era prezentă doar o maică, fiindcă restul lucrau pământul. Au smuls icoanele, au luat cărţile bisericeşti şi cică le-au dus la un muzeu. Dar… a fost o minciună sfruntată: ateiştii au făcut un rug pe unul din cele mai mari dealuri ale satului. Apoi, în lăcaşul Domnului, timp de aproape 30 de ani, s-a ţopăit şi s-a vorbit împotriva Celui-de-Sus. Maicile bătrâne de la Tabăra spun că au suferit foarte mult şi au suportat cu greu faptul că mănăstirea a fost transformată într-un loc al dezmăţului ateist". O vreme, hărnicia călugăriţelor de la Tabăra a fost exploatată de comunişti. Un timp, o făbricuţă de ţesut covoare le-a făcut renumite în fosta R.S.S. Moldovenească. În 1989, când maica stareţă, Antonina, a dat adunarea, prea puţine au mai putut să răspundă la apel.
EROI ROMĂNI. O poveste interesantă este legată de lista militarilor din Armata Română înmormantaţi în satul Tabăra. Această listă a fost păstrată timp de 50 de ani de către măicuţe, cu sfinţenie şi în mare secret. Profesoara Raisa Bârnaz de la Şcoala Generală din Tabăra ne-a încredinţat că nu e vorba de nicio legendă: "Lista sau catastiful ista, sau, cum să-i spun?... al eroilor români înmormântaţi în cimitirul de la Tabăra este adevărată. Fiind linia frontului aicea, pe Dealul Culii, când cădeau, erau aduşi la mănăstire să li se facă prohodul. Toţi au fost înmormântaţi creştineşte. Chiar dacă se găseau numai părţi din trupul lor, se reconstituia identitatea din acte şi se înmormântau cum se cuvine unui creştin. Cei cunoscuţi au fost trecuţi într-o listă păstrată aici, la mănăstire, de către maici. Vreau să vă spun «un moment» (ceva – n.r.): o verişoară de-a mea care trăieşte în apropierea mănăstirii mi-a povestit că la mama ei locuia un băiat din Armata Română; pe atunci, ea era tinerică şi frumuşică şi lui îi plăcea de dânsa. Când, într-o zi, se aduce o căruţă de morţi de pe linia frontului şi, ce credeţi? Îl vede pe băiatul ăla mort… Aşa a mai plâns!… Că era cuminte şi frumos…". Lista s-a păstrat la mănăstire şi cuprinde numai nume de ostaşi români căzuţi în retragerea din 1944. "Măicuţele au ascuns lista după ce s-a închis mănăstirea, în 1960, pentru că se zicea despre eroii aceia că sunt fascişti…" Majoritatea militarilor români au fost înmormântaţi pe deal. Cei cu grad superior, separat, ceilalţi, în gropi comune. "Cimitirul", continuă Raisa Bârnaz, "eu ţin minte, când eram mică, mai avea rămăşiţe de cruci. Cruci din lemn. Prin 1968 acolo au fost date locuri de casă. Şi-au făcut casă în apropierea cimitirului Grişa Iurcu, Ion Bozu… pe urmă, s-au extins grădinile, intrând chiar pe terenul cimitirului, dar pe cimitir ca atare nimeni nu şi-a făcut casă, deşi comuniştii au dat şi cimitirul la oameni, ca loc de casă." Acum, crucile puse din nou în cimitir au doar un caracter simbolic, pentru că nu mai corespunde locul mormintelor. În lista întocmită de călugăriţe sunt trecuţi peste 70 de morţi de prin localităţile apropiate. Cei din România, în general, nu sunt cunoscuţi şi zac în gropile comune.
CULTUL EROILOR. Am putea spune însă că nu toate aceste locuri care păstrează jertfele de sânge ale eroilor români sunt semnalate. În România există un Oficiu Naţional pentru Cultul Eroilor având o tradiţie de 90 de ani; e o structură guvernamentală care se ocupă de inventarierea şi repararea lăcaşelor de cult unde se păstrează osemintele şi memoria ostaşilor români. Directorul instituţiei, Cristian Scarlat, ne spunea că Oficiul a înregistrat peste 120.000 de militari români, înhumaţi în 31 de ţări. O serie de carenţe legislative, dar şi tensiunile din relaţiile cu autorităţile de la Chişinău au întârziat, până acum, acţiunile de recuperare şi de repunere în valoare a cimitirelor de onoare ale militarilor români din R. Moldova. Conform datelor deţinute până în prezent, numărul lor în Basarabia este de 6.072. Principalele localităţi unde se află înhumaţi militarii români sunt: Ţiganca (1.020), Cania (938), Miclăuşeni (350), Chişinău (232), Soroca (455), Tighina (518). Multe dintre cimitire sau monumente au fost profanate în timpul fostei URSS. La Ţiganca, peste cimitirul ostaşilor români care au căzut la forţarea Prutului au fost construite grajduri; la Chişinău, un spital TBC… Anul trecut, Regele Mihai s-a reîntors, împreună cu o numeroasă delegaţie de veterani ai Armatei Române, pe pământul Basarabiei, după 65 de ani, şi a participat la resfinţirea cimitirului militar românesc de la Ţiganca. N-a mers mai mai departe. El care, în 1940, ordona Armatei Române trecerea Prutului…

O mărturie

"Pe 23 iulie am împlinit 84 de ani. Am fost recrutat în ’44, luna mai, la Bălţi, refugiat în Oboga de Mijloc, judeţul Mehedinţi. Am fost repartizat la regimentul 10 «Antiaeriană» Craiova, apoi am fost repartizat la 7 «Antiaeriană» Ploieşti. Sunt invalid de război. După armată, am venit acasă, în Tabăra. Tata a avut 60 ha de pământ. S-a ales praful de ele. Dar sunt mulţumit, parcă, de toate. Ne plecăm cu sufletul la aceşti camarazi de luptă care odihnesc în viaţa veşnică. Suntem mândri pentru ei şi trebuie să ridicăm fruntea", Gheorghe Cobuz, veteran din Tabăra.

Cercetătorul

"Acţiunile de distrugere a lăcaşurilor sfinte erau planificate cu multă «trudă» partinică şi ideologică; sovieticii erau un fel de lupi răpitori îmbrăcaţi în haine de oaie", consemnează jurnalistul Dinu Rusu în studiul său "Calvarul mănăstirilor din Basarabia", care dă seama despre felul în care au fost atacate, brutal, lăcaşurile de cult de dincolo de Prut. "Venind în Basarabia, ei au spus că respectă drepturile omului. Şi asta doar le nivel declarativ, pentru că acţiunile lor demonstrau că sunt nişte fanatici ai luptei contra credinţei neamului. Comunismul începea să ajungă la esenţa existenţei sale: ura faţă de Cel-de-Sus şi distrugerea a ceea ce nu convine ideologiei marxist-leniniste."

Curchi, mănăstirea unde sunt răzuiţi sfinţii

2007-07-28T01:06:00.000-07:00

Regele, aşteptat să-şi ia portretul votiv...

Primul nostru drum la Curchi a avut loc în 1998, când un jurnalist orheian, Ion Cernei, ne-a semnalat că în biserica mare a mănăstirii au fost descoperite portretele votive al Regelui Mihai şi al patriarhului Miron Cristea.
Restauratorii apucaseră să dea jos spoiala neagră, "mânjită" de sovietici cât timp biserica fusese depozit de materiale, şi, tot răzând la smoală, au încremenit dând cu ochii de Majestatea Sa şi de Prefericitul! De teamă că vor fi certaţi de superiori, au lăsat portretele curăţate doar până la jumătate. Întrebarea de-atunci, ca şi cea de-acum, face parte din bibliografia lui Lenin: "Ce-i de făcut?".
Puternicii zilei nu s-au decis cum ar fi bine: să-i "radă" pe cei doi de tot ori să-i păstreze acolo unde sunt pictaţi ca o relicvă istorică şi de credinţă? Discuţiile avute în luna iunie cu feţe bisericeşti, dar şi cu specialişti în restaurare, acreditează deja varianta distrugerii, a doua oară şi definitivă, a tablourilor situate în pronaosul bisericii cu hramul Naşterea Maicii Domnului din Curchi. Posibil ca argumente precum "altă ţară", "altă istorie", "altă mitropolie" să prevaleze în luarea unei decizii. Ce-ar căuta, se-ntreabă unii, într-o biserică a Patriarhiei Ruse Regele Mihai, apărătorul unui drapel numit fascist de comuniştii moldoveni de azi (aceiaşi care "s-au dat de trei ori peste cap", devenind subit ctitori ai bisericilor închise, dărâmate sau pângărite tot de ei, în anii ’50)?
DESTIN. Istoria Mănăstirii Curchi are totuşi câteva secole. La 1765, domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, aproba dreptul răzeşului Iordache Curchi de a întemeia pe moşia sa un lăcaş de închinăciune. În 1804, schitul devine mănăstire, iar călugărul Ioan – stareţul ei. Sub ruşi, în 1872, este înălţată biserica mare, iar în 1936 se începe construcţia alteia, în stil bizantin, cu hramul Sf. Nicolae, terminată târziu, în 2005. Pornită sub puterea regală şi terminată sub cea comunistă. Iată o temă de meditaţie asupra istoriei!... În timpul războiului, biserica mare a fost restaurată, împodobită cu icoane şi fresce şi sfinţită de mitropolitul Efrem Tighineanu. La ceremonie s-au aflat prezenţi Regele Mihai şi Regina-mamă Elena, care figurau drept ctitori. În 1958, mănăstirea a fost închisă, averea ei confiscată, iar călugării, izgoniţi. În incintă s-a mutat un spital de nebuni. Abia în 1993, viaţa călugărească s-a întors la Curchi. Aşezământul păstrează mai multe cărţi vechi, între care un "Apostol" din 1840 şi un Evangheliar cu inscripţia: "Această sfântă Evanghelie s-au afierosit de către Cuvioşia Sa, Ieromonahul Venedict, duhovnic şi egumen al Mănăstirii Secul, ca să fie a Sfintei Mănăstiri Curchi nestrămutată şi de nimeni luată, spre veşnica şi neuitata lor pomenire – la leatul 1822". Pe partea interioară a copertei sunt autografele mareşalului Antonescu şi al Mitropolitului Efrem Tighineanu, lăsate la 10 aprilie 1942.
RENAŞTERE. Părintele Ieremia e nou la Curchi. A trăit la Mănăstirea Saharna până acum doi ani, dar s-a tras mai aproape de satul natal, învecinat cu baştina lui Paul Goma, îndârjitul anticomunist. "Ţin minte – ne spune părintele – când încă mănăstirea era închisă şi mergeam cu autobuzul la Orhei… Mergeam şi mă gândeam: «Ce frumuseţe este acolo, că se vede o biserică mare?». Mai târziu, părinţii mi-au spus că acolo era spital de psihiatrie… Era aşa o vorbă prin părţile astea că, dacă te «îmbolnăjeai» la cap, te ducea la Curchi. Şi aşa s-a făcut un nume urât Curchiului".
Mănăstirea a fost însă cea mai mare din Basarabia şi cea mai bogată. Se întrecea cu Noul Neamţ. "În 1958 – continuă călugărul – o vinit «prikaz» (ordin) să se închidă mănăstirea. S-a format dintâi o şcoală de tractorişti, apoi un spital mai mic şi pe urmă un spital mai mare. Soborul (biserica mare) a fost transformat în depozit, Sfântul Nicolae, tot depozit, Sfântul Dimitrie a fost făcută club, biserica din cimitir a fost morgă, Biserica Sfintei Cruci din trapeză a fost făcută «palate» (cabinete) pentru bolnavi şi tot aşa… Din averea mănăstirii, care a fost, icoane, muzeu, bibliotecă, mult s-a ars, «s-a piărdut», nu se mai ştie…".
După cincizeci de ani de spital de psihiatrie, chiar şi pereţii tencuiţi pe vremea călugărilor s-au ruinat. Când a venit la Curchi stareţul Siluan, în 1999, s-a acoperit la început biserica mare, de ochii lumii, cu nişte tablă. "Azi – ne spune cu ciudată însufleţire călugărul –, domnul preşedinte Voronin şi preşedintele Parlamentului, Marian Lupu, «şi-au luat angajamentul» să ne ajute. Au dat ordin ba la unul, ba la altul, au fost oameni cu sufletul mare… Iată cum «mărg lucrurile» la noi: Biserica Sfântul Nicolae s-a pornit în 1943, pe urmă a început războiul şi pe urmă foametea şi a rămas biserica neterminată. Când au venit călugării, au găsit-o praf…, înăuntru era depozit de ciment, scândură… Acum aşteptăm putere de la Dumnezeu şi de la oameni, câte un ajutor; încetişor, sperăm ca mănăstirea să-şi ia înapoi faţa aceea pe care a avut-o. Vrem să facem Casa Mitropolitului, să deschidem un seminar, iar în Casa Episcopului să deschidem camere de oaspeţi. Apoi, muzeul, biblioteca, chiliile călugărilor…".
"ZUGRAVUL" DE SFINŢI. În Biserica Sfântul Nicolae, cea începută sub Regele Mihai, un pictor şi-a făcut cuib sub cupolă. Iurie Lungu are şcoală de arte în România şi nu-i prea are la inimă pe ruşi. "Noi, moldovenii, am fost un fel de «scânteiaţi» prin anii ’90, ne-am aprins pe moment şi gata!… Eu am prieteni în «Baltice». Aceia-s alţi oameni. Dacă s-a adresat cineva la dânsul în limba rusă, el se face surd, mut şi chior. Noi, nu: cu pâine, cu sare, cu plecăciune, cu toate… Prima dată când am fost în România am plâns. Aici mi-au băgat în cap că Rusia e mare, că Moscova aşa şi pe dincolo… Dar, când am fost în Bucureşti, eram la volan şi m-am oprit locului şi plângeam; nevasta mă-ntreabă: «Ce-i cu tine, eşti nebun?» Zic: «Uite, ei (ruşii) spun că suntem nişte ţărani plouaţi, că n-avem nimic, că mâncăm mămăligă şi umblăm în opinci. Dar uite Ţara!». Aşa cum îmi spunea şi mitropolitul Nestor Vornicescu, pe care l-am cunoscut, avea voce de domnitor: «Iurică, asta-i ţara noastră!»"…
Îl întrebăm dacă nu cumva, cum se spune pe la Chişinău, şi Moldova e o ţărişoară. "Ţărişoară? – sare pictorul. Nu. Noi suntem republică, nu ţară şi nici măcar ţărişoară…" Ni s-a părut totuşi curioasă optica celor cu care am stat de vorbă la Curchi despre pictura veche din Sobor, inclusiv despre portretele votive amintite. "Nu există posibilităţi de salvare a picturii de-acolo. «Priza se corjeşte», e fisurat pigmentul, nu zidul; pictura n-are valoare artistică sau istorică" – e de părere Iurie Lungu. "Trebuie să dea totul jos, pentru că pictura a fost refăcută de călugări după război, când «a chicat o bombă» şi clopotniţele din faţă, turlele, «au fost date în aer» împreună cu soborul. Călugării au făcut o reparaţie uşurică, iar pictura nu e cea veche şi nu e preţioasă." Ne spune şi părintele Irimia.
Nu ştim de ce, dar aceste consideraţii par că acoperă cu neştiinţă icoanele sfinte, cum, până mai ieri, smoala de fabricaţie sovietică astupa lumina din ochii îngerilor pictaţi în Sobor…

"Din cea mai mare şi mai frumoasă mănăstire a Basarabiei, Curchi a rămas o ruină. Călugării au fost alungaţi. În chiliile lor au fost aduşi bolnavi mintal. Prin 1998, urletele lor încă mai acopereau glasul clopotelor. Azi, comuniştii «fac ordine», sperând în iertarea istoriei şi a lui Dumnezeu"
Ion Cernei, jurnalist din Basarabia

"În 2006, Mănăstirea Curchi a fost vizitată de principele Radu de România. Ne-a adus două portrete cu Regele Mihai şi cu Regina. A promis că va veni şi regele pe la noi, să vadă…, să ne sprijine la reconstrucţia unor ansambluri din mănăstire, păstrând elemente din trecut. Transmiteţi-i că încă îl aşteptăm…"
Stareţul Siluan, Mănăstirea Curchi

"Regele Mihai venea deseori la mănăstire. Şi-a făcut şi ziua de naştere aici. La stăreţie este un balcon... regele ieşea seara la ceai cu stareţul. Toate locurile acelea au rămas. Ce vrem noi acum e doar să ne ajute cu oleacă de reparaţie. Că, dacă o veni, să aibă ce vedea, să nu moară de tristeţe…"
Părintele Ieremia, Mănăstirea Curchi

Poartă

Mănăstirea Curchi surprinde încă de la intrare: clopotniţa încadrată în zidul de împrejmuire este o copie fidelă a celei de la Catedrala Ortodoxă a Mântuirii Neamului din Alba-Iulia! Nu e însă singurul element care vorbeşte despre România Mare. Biserica Sfântul Nicolae, picturile din Sobor şi Casa Stareţului, toate au gravate însemne ale trecerii familiei regale române prin spaţiul basarabean al credinţei.

Biserica, transformată în morgă

În mănăstire trăiesc azi 25 de călugări. În timpul României Mari erau 100. Nu ştim din ce motive, Curchiul a fost ultima mănăstire basarabeană redeschisă după 1991. În cincizeci de ani de spital de psihiatrie, construcţiile mănăstireşti s-au ruinat. Biserica cimitirului e o dovadă a profanărilor sovietice. În incinta părăsită şi insalubră se văd şi acum mesele de morgă din naos, cu picioarele înfipte în ciment. Altarul, cumplită pângărire, a fost transformat în garderobă pentru medici şi... wc-uri. În lista de restaurări, chinuita bisericuţă a cimitirului e pe ultimul loc, aşa încât vizitatorul este izbit de morbida privelişte. La săpăturile din şantier s-au găsit şi două-trei morminte, cu oase puţine, pe care călugarii le-au reînhumat. Într-un mormânt în care osemintele erau întregi s-a găsit o cărămidă pe care scrie cu litere slavone: "Vasile MEZIU, anul 1814, luna decembrie"…

Reînvierea Frumoasei

2007-07-28T01:01:00.000-07:00

Mănăstirea: lagăr şi cămin pentru orfani

De cum ai intrat în curtea Mănăstirii Frumoasa îţi atrage privirea un panou cu slova sadoveniană: “Găseam la Frumoasa sufletul curat al Ţării. Îl găseam neîntinat moldovenesc, ca la 1812, armonizat cu acel peisagiu unic, aşa de distinct, aşa de pătrunzător, plin de durere şi amintirile trecutului”.
Sadoveanu scria asta în 1919, în cartea sa “Drumuri basarabene”, după o sută de ani şi mai bine în care teritoriul de dincolo de Prut fusese în stăpânirea Imperiului Ţarist (până la Unirea cu România). După mai mult de şase decenii de la ruperea Basarabiei de România, în 2007, ne aflăm şi noi la Frumoasa, unde, ca şi Sadoveanu, descoperim “sufletul curat al Ţării”.
Maica stareţă Benedicta e tânără şi învăţată. Şcolită în România. A studiat Teologia la Sibiu. Vorbim întâi despre mănăstirile româneşti pe care le-a vizitat: Turnu, Sâmbăta, Râmeţi… Ştie că, pe lângă Iaşi, e o mănăstire de-i zice tot Frumoasa. N-a văzut-o, dar, cine ştie, poate cândva… Între zidurile arhondaricului e răcoare şi ne simţim, cumva, ca într-o mănăstire veche ascunsă în poienile Neamţului, dincoace de apa Prutului. Se poate să se fi păstrat duhul întâilor ctitori...
MINUNEA DIN “SALA DE SPORT”. “Mănăstirea a fost fondată în 1804, de trei ucenici ai Sfântului Paisie Velicicovski, de la Mănăstirea Neamţ. Pământul fusese donat de un ţăran din împrejurimi, din satul Onişcani, Efrem Iurcu. Văduv fiind, a simţit chemarea călugăriei. Era o poieniţă de-i zicea «Frumuşica» şi de aici s-a pus şi numele mănăstirii. La început au trăit în bordeie, iar prima biserică s-a ridicat din lemn de stejar. A fost trăsnită şi a ars”, ne dă primele repere maica stareţă. “Abia în 1847 s-a construit biserică de piatră. După ce mănăstirea a fost închisă, în anul 1947, i s-au dat turlele jos şi a fost transformată în sală de sport, iar cea de a doua biserică a mănăstirii a devenit sală de festivităţi. Ştiu din surse sigure că aici, în perioada sovietică, s-au petrecut minuni. Un copil surdo-mut se juca într-o zi într-una dintre biserici chiar în locul unde se află altarul. Şi jucându-se acolo, şi-a recăpătat graiul. Ca să nu se facă propagandă religioasă pe tema asta, comuniştii au închis şcoala de surdo-muţi şi au deschis una pentru copii cu handicap mintal”.
În frumoasa mănăstire, călugării vieţuiseră nestingheriţi vreme de mai bine de un secol. În 1937, fiind transformată în mănăstire de maici, maica egumenă Taisia înfiinţează “Şcoala Surorilor de Caritate «Regina Maria a României», aşezământ unic în Basarabia. Războiul avea însă să năruiască, să dea peste cap întreaga existenţă a obştii. Armata sovietică organizează aici un lagăr, care secătuieşte proviziile mănăstirii, astfel încât măicuţele trec printr-o perioadă de sărăcie, până la închiderea definitivă a lăcaşului monahal, în 1946. Imediat după lichidarea mănăstirii, comuniştii au organizat aici mai întâi o casă pentru orfanii de război – unde însă călugăriţele, cu toată experienţa lor, nu sunt lăsate să activeze, pentru a nu-i atrage pe calea credinţei pe copii. Măicuţele sunt silite să plece la Mănăstirea Hirova.
CHEMAREA CREDINŢEI. “În România a fost o perioadă dificilă, dar mănăstirile nu s-au închis, pe când la noi li s-a interzis până şi copiilor să vorbească despre Dumnezeu. Tineretul nostru este educat altfel decât cel din România”, ne spune stareţa Benedicta. Eu am avut noroc de familie, de bunica mea care a mers tot timpul la biserică. La noi în sat, la Sireţi, raionul Streşeni, biserica nu s-a închis niciodată”. Chemarea spre călugărie a simţit-o în România, pe când studia la Sibiu, unde fusese trimisă de duhovnicul său, preotul din Sireţi, despre care aflăm că este venit din România şi că a ridicat şi mănăstire în sat. Când a ales drumul ăsta, stareţa s-a întâlnit de două ori cu prejudecăţile oamenilor. “Prima dată, în România, unde unii dintre colegii mei se tot întrebau cum suntem noi basarabenii, cum gândim, ce fel de oameni suntem? Eu le ziceam că suntem de-un neam. După ce am trecut barierele, mi-a fost mai uşor. Acolo, în România, mi-am lărgit orizonturile. A doua oară prejudecăţile oamenilor m-au atins acasă, în Basarabia. M-am dus să mă fac profesoară de religie la mine în sat şi m-au întrebat: «Ai studiat în România! De ce n-ai rămas acolo, ca să lucrezi?», pentru că studenţii noştri, aici, şomează. N-am rămas în România pentru că sunt legată de locurile unde m-am născut. Cineva trebuie să îndrepte lucrurile şi aici”. Şi, parcă voind să-i arate câtă nevoie e de ea, maicile năvălesc deodată spre stareţă cerându-i ajutor într-o treabă ce nu suferea amânare.

“Când mă gândesc la asta îmi vine să plâng! Suntem un neam, dar ne-am înstrăinat tare. Întâlnindu-ne, parcă nu ne mai regăsim. Parcă nu ne mai recunoaştem. Avem acelaşi Dumnezeu, aceeaşi istorie, dar parcă ne desparte cineva. Cred că din cauza asta n-am putut rămâne în România. Mă întrista gândul că, fiind copiii aceluiaşi părinte, suntem străini unii de alţii”
Stareţa Benedicta,Mănăstirea Frumoasa

Legenda izvorului

“Aş vrea să vă povestesc o legendă a mănăstirii”, ne spune maica stareţă Benedicta. “Deoarece mănăstirea este ridicată pe un loc înalt, nu era apă şi trebuia adusă de undeva din vale. În ajunul Sfinţilor Arhangheli, unul dintre călugări avu o vedenie cum că arhanghelii aduceau apă din deal. I-a spus arhimandritului Benedict, care a verificat locul acela şi a găsit un izvor. Eu cred că acestea sunt nişte minuni care arată sfinţenia locului”.

Răzmeriţa de la Mănăstirea Răciula

2007-07-28T00:54:00.000-07:00

Ungheraşu’-altăraşu’, tehnici de rezistenţă

Dimineaţă. Devreme. Ograda Mănăstirii Răciula miroase a floare de tei şi-a crin de-ţi pare că te afli la sânul Maicii Domnului. Cele câteva măicuţe care trebăluie prin ogrăzi nu rostesc nici un cuvânt, deşi un murmur se aude. Albinele trebăluie şi ele. Dar ce trecut zbuciumat ascunde ziua de azi?
Mănăstirea basarabeană n-a avut mereu acest aer patriarhal. Maica Lavrentia, secretara egumenei Eustafia (“care se află cam bolnavă şi vă roagă de iertăciune”), ne invită să păşim în “biserica mare”, cu hramul “Naşterea Maicii Domnului”. Primele cuvinte sunt cele despre istoricul lăcaşului. Înfiinţat în 1798, prin Danie întărită prin Carte Domnească de vodă Constantin Alexandru Ghica, schitul primeşte, în 1804, din partea Mitropolitului Veniamin, o “Carte de blăstăm” asupra tuturor celor care vor atenta asupra bunurilor mănăstirii.
RĂZMERIŢA DE LA RĂCIULA. Totuşi, chiar şi în ciuda acestui aprig “apărător”, lăcaşul, care avea să se transforme în 1811 în schit de călugăriţe, nu a fost scutit de ultragiile comunismului. Şi dacă la 28 iunie 1940 a fost începutul unei săptămâni “de sânge” care a marcat “raptul Basarabiei”, în iunie 1959 avea să înceapă o nouă “săptămână roşie”, de data aceasta victimă fiind Mănăstirea Răciula.
Chiar în Duminica Mare, atunci când maicile se aflau la slujbă, au sosit la mănăstire trei emisari ai conducerii sovietice, care şi-au arătat intenţia de a pune în aplicare hotărârea Consiliului de Miniştri al RSS Moldovenească, prin care se viza închiderea a nouă mănăstiri în anul 1959, între care şi Răciula. Călugăriţele urmau fie să plece din mănăstire, fie să rămână în vechile case-chilii şi să fie repartizate ca brigadiere la sovhozul din comună. Propagandiştii ateismului le-au spus răspicat măicuţelor: “Biserica se închide! De-acu’, dacă vreţi să vă închinaţi, n-aveţi decât ungheraşu’-altăraşu’!”. Doi capi ai bisericii (dovediţi ca agenţi KGB), protoiereii Belouz şi Vuştean, care au încercat să convingă obştea mănăstirească de faptul că nu se pot opune unei asemenea măsuri, au fost primiţi cu ostilitate. Clopotele au început a bate a jale şi creştinii din Răciula au prins de veste că mare prăpăd urma să se întâmple. “Au venit cu sape, cu ce avea fiecare şi s-au pus zid în jurul mănăstirii.” Zece zile a durat răzmeriţa. Oamenii n-au mai dat pe-acasă, până şi copiii au dormit în jurul mănăstirii, ca s-o apere. Ori de câte ori miliţienii încercau să se apropie de biserică erau întâmpinaţi cu furci şi topoare. În cea de a zecea zi au fost trimişi asupra lor 300 de miliţieni. Au murit trei oameni, mulţi au fost răniţi, iar stareţa mănăstirii şi opt dintre săteni, consideraţi a fi instigatorii la revoltă, au fost trimişi în închisoare.
După înfrângerea celor care făceau rezistenţă în jurul mănăstirii, miliţienii au pătruns în cele două biserici şi le-au devastat. Un martor ocular povesteşte că în momentul în care au dărâmat iconostasul (cu multe icoane îmbrăcate în aur şi argint) “a fost o jale mare”. Tot ce era metal preţios s-a smuls de pe icoane şi s-a pus deoparte, iar lemnul pictat cu chipurile sfinţilor, cărţile bisericeşti şi alte odoare au fost arse pe câmp. Parcă înciudaţi pe clopotele care au instigat revolta, comuniştii au pus de s-a dat jos turla bisericii, transformând lăcaşul de cult în club de dans şi sală pentru nunţi. Despre întâmplările acelor zile de foc povesteşte şi Vladimir Beşleagă în cartea-document “Cruci răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula. 1959”, care-i pomeneşte pe acei care s-au opus cu furcile miliţienilor înarmaţi cu pistoale şi au făcut închisoare pentru Biserică, ca şi pe cei care au acceptat moartea strigând: “Eu merg să-mi apăr credinţa!”.
SĂMÂNŢA MONAHISMULUI. Organizată ca o mănăstire “de sine”, aşezarea monahală se asemuie unui sat în care fiecare măicuţă are propria-i gospodărie. Aici se găseşte, printre altele, şi casa monahiei Eliconida, sora primului mitropolit al Basarabiei, Gurie Grosu (1920-1936) declarată acum bun de patrimoniu. Această organizare avea să ajute însă la păstrarea “seminţei monahismului” şi după închiderea mănăstirii. Călugăriţele care nu au fost trimise în detenţie sau alungate au primit acordul de a rămâne în locuinţele lor, cu obligaţia de a lucra la sovhoz. Deşi biserica lor era închisă şi cărţile de rugăciune le fuseseră confiscate, maicile nu şi-au pierdut credinţa. Şi-au făcut altar în “ungheraşul” casei şi s-au rugat pe tăcute.
În ciuda închiderii oficiale a mănăstirii, în ciuda bisericilor devastate şi a trimiterii măicuţelor spre alte “ascultări” decât cele fireşti într-un lăcaş sfânt (maica blagocină Evlampia povesteşte despre faptul că a fost nevoită să lucreze ca brigadier la Sovhozul “Meşter-Faur”, împletind rochii şi bluze, dar alte măicuţe au lucrat la câmp sau la vite), viaţa monahală şi-a urmat cursul pe ascuns. Şi pe măsură ce maicile îmbătrâneau în casele-chilii, apăreau novice care se pregăteau să le ia locul. Astfel a ajuns la Răciula şi Maica Lavrentia. “Eram numai de 14 ani. Venisem în vizită, în vacanţă, la o mătuşă care era dintre călugăriţele de dinainte de închiderea mănăstirii. Am ştiut că trebuie să rămân aici şi aici am rămas.” Ca ea au procedat alte zeci de tinere fete (şi la Răciula, şi la alte mănăstiri din Basarabia). “Am venit aici în 1979, am deprins toate ale călugăriei, dar rasa călugărească am primit-o abia în 1995, după redeschiderea oficială a mănăstirii.” Ascultând-o şi văzându-i smerenia, aveam să ne amintim cuvintele blagocinului Serafim de la Hârbovăţ: “Au închis mănăstirile, dar sămânţa călugăriei n-au putut-o închide”.

Restaurare

Reînregistrată oficial în 1990 – după colapsul din timpul perioadei comuniste – Mănăstirea Răciula este condusă astăzi de egumena Eustafia, în vârstă de 82 de ani şi care se află în această mănăstire încă de la vârsta de 6 ani. Regentă (dirijoare) a corului bisericesc înainte de 1959, a avut de pătimit în anii de urgie, dar nu şi-a pierdut credinţa. Astăzi, prin grija ei, se fac eforturi pentru restaurarea bisericii de iarnă, în vreme ce biserica de vară şi-a îmbrăcat deja haina nouă. “În 1990, maicile au reparat cum au ştiut biserica de iarnă, dar s-a dovedit că lucrarea n-a fost bună. Acum se încearcă o nouă reparaţie, pentru ca să avem unde ne ruga şi în zilele friguroase”, ne spune maica secretară Lavrentia. Şi cum românului îi stă bine făcându-şi vara sanie, maica ne-a mai spus că în zilele de vară călugăriţele fac “tizâc”, un fel de “brichete de cărbune” obţinut din bălegar pe care îl adună de pe dealuri.

Calvarul Mănăstirii Hârbovăţ

2007-07-20T11:10:00.000-07:00

Stareţul de la Hârbovăţ era agent al KGB-ului

Au trecut deja câteva săptămâni de la pelerinajul pe care l-am făcut în Basarabia, pe la mănăstirile cele rănite în timpurile sovieticilor, mănăstiri ce-şi oblojesc astăzi plăgile ce păreau să nu mai găsească vindecare. Iar rememorarea celor aflate în această călătorie este tulburătoare.
În Valea Ichelului, raionul Ungheni, patru sunt lăcaşurile sfinte importante, ca patru braţe de cruce. Despre Hârjăuca v-am relatat în articolul precedent.
DEZMIERDĂRILE LUI DUMNEZEU. Înainte însă de a purcede spre Hârbovăţ – al doilea braţ de cruce –, vă propunem să deschidem cartea lui Sadoveanu, "Drumuri basarabene": "Mănăstire, chilii, acareturi, toate sunt acoperite cu tablă vopsită verde. E culoarea pravoslavnică, pe care o întâlnim pretutindeni la aşezările mănăstireşti. Chiliile aşezate roată în jurul bisericii parcă dorm tăcute în soarele de iulie. Abia găsim undeva un obraz bărbos cu plete şi comanac, care ne dă desluşiri asupra stăreţiei. Din ograda goală şi netedă, pietruită şi împresurată de clădiri înalte, trecem prin cotite cotloane, ni se deschid uşi ferecate ca de cetate, şi deodată intrăm într-un cerdac larg şi umbros, care dă asupra unei livezi... Lâng-un loc aspru şi gol, ca prin farmec s-a deschis o încântătoare privelişte pe care o contemplăm din jilţuri. Vin adieri de la flori, s-aude murmurul prisăcii, ale cărei căsuţe stau rânduite sub meri... Ca pretutindeni în Moldova, mănăstirile sunt locuri de dezmierdare şi tihnă: sunt «staţiunile climaterice» ale vechilor boieri veliţi. Mănăstirea se înalţă numai într-un loc pe care Dumnezeu, între toate, l-a împărtăşit cu harurile frumuseţii".
Asta se întâmpla la 1919, imediat după întoarcerea Basarabiei "la trupul mumei sale, România". Descrierea sadoveniană, patriarhală, se potriveşte (oarecum) şi mănăstirii din vremea de azi: "ograda goală şi netedă", "chiliile aşezate roată", adieri de flori şi murmur de prisacă. Dacă intri prima dată aici, n-ai bănui ce furtuni s-au abătut asupra acestui loc căruia i s-ar fi cuvenit, poate, doar diezmierdările lui Dumnezeu.
LOVITURILE DIAVOLULUI. Pentru monahii Basarabiei, imediat după cel de-al doilea război mondial, între "diavol" şi "KGB" s-a pus rapid semnul "=" (egal). Datorită icoanei făcătoare de minuni, aici veneau mii de pelerini, locul era întotdeauna plin de credincioşii veniţi de departe pentru a găsi alinare. Chiar şi celor din conducerea statului, după ce din 1949, timp de mai bine de 10 ani, reuşiseră să închidă aproape toate mănăstirile şi mai mult de trei sferturi dintre biserici, le era teamă să se atingă de Mănăstirea Hârbovăţ, pentru a nu se isca o răzmeriţă. Dar lucrul s-a dovedit a fi mai uşor de făptuit atunci când "diavolul" s-a aliat chiar cu oamenii bisericii. Despre rolul arhiepiscopului Nectarie Grigoriev, înregimentat în KGB, am mai scris şi atunci când am pomenit calvarul Mănăstirii Hârjăuca. La Hârbovăţ, chiar stareţul mănăstirii, Evtihie Andronache, avea nume conspirativ: "Scurtu". Sarcina lui a fost, la început, de a crea derută în rândul monahilor, lansând zvonul despre apropiata închidere a mănăstirii şi despre împărţirea averilor acesteia. Astfel, mai mult de jumătate dintre călugări au plecat de bună voie, în anul 1961, "Scurtu" ajutându-i cu cele necesare pentru o grabnică refugiere în sânul familiilor lor sau la alte mănăstiri. Pentru a-i muta din loc pe ceilalţi, a fost nevoie de sprijinul unui alt agent KGB, stareţul Mănăstirii Noul Neamţ, Iosif Gargaliuc (nume de cod: "Florea"), care s-a oferit să îi găzduiască în mănăstirea sa pe cei care nu plecaseră încă (ştiind prea bine că la scurtă vreme şi Mănăstirea Noul Meamţ urma să fie închisă). În fine, pentru cei care tot nu se lăsau duşi departe de locul în care îl slujiseră cu devotament pe Dumnezeu, stareţul Hârbovăţului a cerut ajutor chiar de la arhiepiscop (al cărui nume de cod era: "Kazanţev"), pentru a-i izgoni pe călugări, solicitând apoi reprezentantului Patriarhiei Ruse pe lângă guvernul R.S.S. Moldovenească, Romenski, să preia averea mănăstirii. Cât despre rolul arhiepiscopului Nectarie Grigoriev în "uciderea" mănăstirii, iată ce relatează jurnalistul basarabean Dinu Rusu că menţionează raportul KGB-ului din acea vreme: "Agentul Kazanţev, care deţine funcţie de conducere în eparhie, a contribuit activ la închiderea mănăstirii. Pe parcursul pregătirii mănăstirii pentru închidere, din ordinul lui au fost transferate din timp în alte mănăstiri persoanele care ar fi putut influenţa negativ procesul de închidere a mănăstirii". Şi, ca şi cum tot acest calvar nu ar fi fost de ajuns, în 1962, din ordinul aceleiaşi poliţii ideologice, cheile sunt confiscate şi armata soseşte aici, cu tancurile. Mai mulţi ostaşi au pătruns în subsolurile bisericii "Pogorârea Sfântului Duh", unde au profanat şi au distrus mormintele ctitorilor şi ale egumenilor. Altarul, catapeteasma, cărţile şi icoanele mănăstirii au fost arse, iar cele 6 clopote au fost duse cu camioanele şi topite. Locul a fost transformat în şcoală pentru copii cu handicap. După 1992, Mănăstirea Hârbovăţ a fost redeschisă.
O SCURTĂ ISTORIE. Despre calvarul mănăstirii, ca şi despre istoria ei veche şi momentele de binecuvântată strălucire, ne-a vorbit blagocinul Serafim (blagocin înseamnă protoiereu, în Basarabia), spre care ne-a îndrumat părintele stareţ Nicandru Munteanu. Ca oaspeţi ce ne aflam, am vizitat atât lăcaşurile celor două biserici, cât şi clădirea şcolii de cântăreţi, unde ne-am aşezat, pentru câteva minute, în băncile goale acum, căci este vacanţă.
Câteva file din trecut: ctitorul Hârbovăţului este boierul Constantin Carpuz, care pe la 1730 ridica acest sfânt lăcaş. Dar o legendă vorbeşte despre un călugăr bătrân şi gârbovit (în unele surse, Hârbovăţul este întâlnit şi sub forma: "Gârbovăţ", de la "gârbov"), care ar fi ajuns aici în ultimii ani ai veacului al XVII-lea, împreună cu alţi călugări de la Mănăstirea Bersan din Podolia. E posibil chiar ca ambele variante să fie adevărate şi să se completeze, cert nu se ştie, căci arhiva a fost arsă în cele trei incendii pe care le-a suferit mănăstirea în secolul al XIX-lea, în urma atacurilor turcilor şi tătarilor. Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care a scăpat din cele trei incendii, se spune că a fost dăruită mănăstirii de mama colonelului Nicolai Abdulaev, în 1790, după moartea acestuia în războiul ruso-turc. Minunile săvârşite de aceasta erau atât de copleşitoare, încât credincioşii din Chişinău care făceau adeseori pelerinaje la Mănăstirea Hârbovăţ, au făcut cerere oficială pentru ca Icoana Maicii Domnului să fie adusă, o perioadă din an, în oraş, la Catedrală. Din 1859, icoana s-a mutat la Chişinău, de unde a revenit de fiecare dată (mai puţin în cele trei decenii de prigoană) la Hârbovăţ în timpul Postului Paştelui. Icoana însă nu a rămas nici a Chişinăului, în restul anului cu ea făcându-se pelerinaje prin întreaga Basarabie, mai ales la vremuri grele – secetă, potop etc.

Citate:

"Părintele stareţ Nicandru a fost hirotonit ca diacon la Mănăstirea Japca, singura care a rămas să funcţioneze. Au avut aşa o tărie de caracter, acolo, la mănăstire! Nu cheltuiau nimic să poată să plătească impozitul mare care se pusese. Totuşi, Dumnezeu n-a îngăduit ca sămânţa monahismului să piară din Basarabia. S-au închis mănăstirile, dar călugăria n-a fost închisă"

"E aşa un aer de sfinţenie, aici, la Hârbovăţ! E un duh de linişte! De multe ori, ies noaptea şi zic: Doamne, câtă bucurie am şi eu, să fiu aici!"
Blagocinul Serafim Mănăstirea Hârbovăţ

"Ce e mai important în viaţă? Să ai oleacă de credinţă în tine! Altul, poate că nu crede, întreabă: «Da’ unde-i Dumnezeu acela? Unde l-ai văzut?». Numa’ că Dumnezeu e tot timpul şi în tot locul. Nu se poate face fără el nici un pas. Nici acela care se crede fără Dumnezeu nu e lipsit de paza Domnului."

"În timpul ăsta e rău tare! Legea asta care îi lasă de pleacă peste hotare nu-i pentru toţi bună. Rău s-a destrăbălat lumea cu plecările în Italia. S-au distrus familii. Ea s-a dus peste hotare, bărbat-su a rămas cu doi-trei copii acasă. O aşteaptă, da’ într-o zi ea zice că nu mai vine… Vine bărbatu’ la mine şi se jăluie. «Ce să fac?», întreabă. «Roagă-te!», asta îi spun. Dacă te rogi, Dumnezeu poate să te ajute!"
Părintele Efim Mănăstirea Hârbovăţ

Epitrahilul cu steluţe sovietice

"Bunicul fusese primar în Căpriana", începe a ne povesti blagocinul Serafim de la Hârbovăţ. "L-or ridicat în ’39. Bunica mea a fost dusă în Kazahstan cu şapte copii. I-au coborât în stepă şi le-au spus: «Duceţi-vă!». Au mers mult pe jos, până au dat peste nişte izbe. Erau oameni buni acolo. I-au hrănit, i-au încălzit. O iarnă întreagă le-au dat lapte de iapă. Când n-a mai putut, bunica şi-a luat copiii şi s-o întors în Basarabia. Pe ea şi pe fraţii mai mari ai lu’ tata i-o ridicat în ’46 şi i-o pedepsit că s-o întors acasă. Bunica o făcut puşcărie la Rusca. Fraţii au stat şi ei 10 ani în puşcărie. În anii ’50 sovieticilor nu le-o fost ruşine şi au început să-i ridice pe călugări. Îi încărcau şi îi duceau, un eşalon (tren de marfă) întreg, plin. Călugărilor le dădeau siliotcă (peşte sărat), dar nu le dădeau picătură de apă. Mureau de sete. Şi când mureau îi aruncau din tren. Eu zic aşa: Dumnezeu o dat voie să se întâmple aşa. Cu ştirea lui Dumnezeu o trecut omul prin chinurile aistea. Aşa s-o făcut omul mai sfânt. S-o mărit ceata sfinţilor martiri. Cea mai vrednică faptă de pomenire îi că şi-o păstrat credinţa. Ştiţi că am găsit până
şi-n biserică semnul diavolului? Purtau preoţii spioni ai KGB epitrahil cu nasturi cu steluţă sovietică în loc de nasturi cu crucea lui Dumnezeu! S-a dus o luptă straşnică. Atunci o dovedit sistemul lui Antichrist, dar Dumnezeu nu s-o lăsat şi acu’ o venit rândul lui să dovedească în lupta asta!"

Cum a lucrat Dumnezeu în viaţa monahului Efim

"Când s-au închis mănăstirile, atunci o fost scandal. Călugării nu voiau să se ducă de-aici, îi scoteau cu de-a sila", ne zice părintele Efim, monahul care primise ascultare să ne invite la o masă simplă, dar îndestulătoare, "că obosiţi, de la drum lung" eram. "Pentru păcatele poporului, care nu a dus cum se cade legea creştinească, a dat Dumnezeu toată nevoinţa asta. Înainte vreme, primul copil dintr-o familie se jertfea la mănăstire." Despre cum a fost de s-au redeschis mănăstirile, la început, când cu "perestroika", părintele Efim are părerea lui: "Oamenii nu înţeleg. Ei gândesc că cineva a vrut: Stalin să le-nchidă, Gorbaciov să le redeschidă. Sau alt împărat, cine ştie ce să facă… Dar nu-i decât un împărat, cel din Cer, Dumnezeu, şi el le diriguie pe toate. Gorbaciov – pentru ce a făcut el răsuflarea asta? Că a vrut el? De la Dumnezeu a fost pus să fie… Bine, rău, pronia lui Dumnezeu n-o opreşte nimeni. Dumnezeu îi pedepseşte pe oamenii care nu duc credinţa cum se cade. Îi lasă, îi rabdă, dar după un timp oarecare trimite un război, dă o foamete… Ori le închide bisericile şi le arată că aşa-i de rău când n-ai unde să te rogi şi să te alini!".
"LUCRUL" CELUI DE SUS. Şi în viaţa Părintelui Efim "a lucrat Dumnezeu". "Sunt din raionul Nisporeni, satul Ciorăşti. Înainte am fost simplu ţăran. În 1993, toamna, am venit la mănăstire. În ziua de lăsat de sec pentru Postul Crăciunului. Era aşa de frig…! În 1995 am fost călugărit. Soţia e şi ea la mănăstire, în altă parte. Noi ne-am căsătorit, am făcut o casă, apoi ne-am aşezat copiii. Pe urmă, aşa o fost că ne-am dus într-o zi la Mănăstirea Hâncu. Numai cu vederea… Şi pe urmă ne-am hotărât să mergem amândoi la mănăstire, să ne pocăim, că am trăit 40 de ani împreună, dar acu’, la bătrâneţe, ce să mai faci? Nu, nu trăiam greu, aveam de toate. Numai că aşa a dat Dumnezeu poruncă, pe neştiute…"
POVESTE DE FAMILIE. Părintele Efim are şi-un fecior preot la o mănăstire. Pe ceilalţi i-a însurat, fata a măritat-o. "Când vin copiii la mine, spun că nu mi-am ales un drum rău. Eu am fost orfan de război. Mama s-a măritat. Apoi a murit şi ea, la 19 ani eram singur. M-am însurat şi cu mâinile mele mi-am făcut casa. Uşile, ferestrele, tot… M-am trezit cu patru feciori în casă. Nevasta o spus: «Ce-o să faci cu ei? Ce-o să le dai?». Pe cel mare l-am ajutat puţin. Mijlociii s-au dus şi-au lucrat în Kamceatka şi-or venit cu bani de şi-au făcut casă. Cel mic s-o călugărit. Fiică-mea e gospodină în Chişinău. Nu m-am spăriet niciodată că n-or să aibă viaţă bună copiii mei. Mâinile omului şi credinţa în Domnul! – aiasta-i totul."
Părintele Efim vorbeşte rar. Viaţa lui e o continuă raportare la Dumnezeu. De ce vin oamenii la mănăstire? Că asta li-i porunca de la Cel de Sus. De ce pleacă? Aici e firea omului de vină: "Dacă toată viaţa lui în lume o băut, o făcut ce-o vrut, el vrea să fie în mănăstire liber cum o fost în viaţa civilă… Zice că a venit la pleaşcă – să mă scuzaţi de aşa vorbă –, că are mănăstirea grijă de el. Dar aici e regulă ca la armată. Trebuie să te ţii de toate ascultările care ţi s-au dat". Şi cum ascultarea lui în ziua aceea era să aibă grija hranei noastre, numai ce-l auzim: "De-amu’ hai să ne rugăm Domnului pentru pâinea cea de fiecare zi, că aiasta îi datorie sfântă"…

Hârjăuca, mănăstirea ucisă

2007-07-16T21:42:00.000-07:00

Biserica unde Iisus fu răstignit a doua oară

Dacă priveşti din cer valea Ichelului, patru turle de mănăstire închipuie braţele unei cruci. Hârjăuca, Hârbovăţ, Răciula, Frumoasa. Pe crucea aceasta fu răstignit Iisus. A doua oară… Azi vom face un prim popas la Hârjăuca.
O întâlnire fugară în drumurile noastre basarabene cu jurnalistul Dinu Rusu. Un dialog scurt, dar consistent, căci aveam ca partener nu doar un prieten şi un confrate, ci şi pe cea mai bine informată persoană din Republica Moldova cu privire la soarta mănăstirilor de peste Prut, în timpul de restrişte al ortodoxiei, sub comunism. Studiul său, “Calvarul mănăstirilor basarabene”, avea să ne fie adeseori ghid în documentare. Despre soarta sfintelor lăcaşuri distruse de sovietici, despre atâtea feţe bisericeşti deportate – sunt subiecte pe firul cărora Dinu Rusu a înaintat, scormonind, pentru a scoate la iveală cruntele adevăruri: “Chiar dacă opera de închidere a lăcaşurilor sfinte aparţine ateilor, când răsfoieşti documentele acelor vremi nu-ţi vine să crezi că mai multe mănăstiri au fost distruse cu ajutorul nemijlocit al unor călugări sau chiar al unor stareţi, înregimentaţi în KGB-ul rusesc. În anul 1947, în fruntea Arhiepiscopiei Chişinăului şi a întregii Moldove este numit rusul Nectarie Grigoriev. Fidel guvernanţilor, acesta, invocând precaritatea economică a lăcaşurilor sfinte, a luat decizii în urma cărora au fost închise mai multe mănăstiri”.
FABRICA DE MINCIUNI. Pentru închiderea fără drept de apel a mănăstirilor basarabene, autorităţile sovietice ale anilor ’40-’50 apelau la fel de fel de tertipuri. Aveau nevoie de “motive solide” pentru ca deciziile să nu le fie contestate. Unul dintre aceste tertipuri – semnalează Dinu Rusu – era acela de a mări nejustificat dările pe care mănăstirile le aveau de plătit statului (în vreme ce unora dintre mănăstiri li se confiscase o parte din acareturi). Atunci când plăţile nu puteau fi onorate, “ciocanul judecăţii” cădea cu zgomot: mănăstirea era închisă fiind în imposibilitatea de a-şi onora obligaţiile. Mai mult chiar, orice apel făcut către arhiepiscopie, pentru a obţine sprijin, nu ducea decât la intervenţia directă a arhiepiscopului Nectarie pentru închiderea mănăstirii. Nectarie Grigoriev putem spune că era, în acel moment, un părinte care îşi ucidea cu nonşalanţă pruncii. Iar dacă monahii se dovedeau vrednici, iar credinţa lor în Domnul îi ajuta să răzbească şi să plătească impozitele, atunci intervenea “fabrica de minciuni” a KGB-ului, care “croia” vini pentru care nu exista nici un fel de clemenţă din partea statului. Ludmila Tihonov, în volumul “Politica statului sovietic faţă de cultele din R.S.S. Moldovenească (1944-1965)”, notează: “într-o informaţie datată 5 octombrie 1949 despre mănăstirea Căpriana se afirmă că aceasta se prezenta ca o casă a celui mai deşănţat desfrâu şi ca o pepinieră a tot felul de boli contagioase. Organele de ocrotire a sănătăţii au «depistat» şi au înregistrat oficial 15 cazuri de boli venerice, printre cei contaminaţi numărându-se fostul stareţ al mănăstirii, egumenul Ioachim Pleşca şi ieromonahul Efrem Bârcă”. Acea zi de 5 octombrie 1949 s-a dovedit a fi fatidică şi pentru călugării de la Mănăstirea Hârjăuca. Ei au fost ridicaţi şi interogaţi de anchetatorii de la Procuratura raionului Călăraşi pentru săvârşirea mai multor violuri asupra unor femei din satul din apropierea mănăstirii. Interesul statului sovietic nu era doar de a închide mănăstirile şi o bună parte dintre bisericile Basarabiei, ci de a-i decădea, în faţa omului de rând şi în faţa lor înşişi, pe cucernicii părinţi, aducându-le învinuiri nedemne. În ciuda acestor atrocităţi, menite să le şubrezească întâi de toate credinţa, o bună parte dintre călugării de la Hârjăuca a rezistat până în anul 1952, când un emisar al Moscovei, pe nume Romenski, a decis închiderea ei, motivată de numărul mic de călugări care, stupoare, nu ar fi avut suficiente resurse să păstreze în bune condiţii ansamblul arhitectural al mănăstirii, care a fost, de altfel, declarat monument şi obiectiv de patrimoniu. Ce s-a întâmplat cu mănăstirea la scurt timp după închiderea ei nu avea să aibă însă nimic de a face cu termenul de “protejare a patrimoniului”!...
O SCURTĂ ISTORIE. Înainte de a consemna însă cumplitele fărădelegi comise asupra mănăstirii, se cuvine să încerc o scurtă trecere în revistă a principalelor evenimente din existenţa sa. Mănăstirea a fost înfiinţată, după unele surse, în 1740, după altele, în 1749. Şi în ce priveşte ctitorii, există trei versiuni: prima îi desemnează pe egumenul Teodosie, ieromonahul Varsonufie şi boierul Niculiţă; a doua, pe călugărul Hârjău, care a şi dat numele locului; cea de a treia versiune îl pomeneşte pe călugărul Inochentie Sava. Prima biserică a mănăstirii, posibil construită din lemn, nu mai există astăzi, pe locul ei fiind ridicată alta, de zid. Avem însă date certe despre cele două biserici aflate “pe picioare” şi azi. În anul 1836, arhimandritul Spiridon Filipovici (vlah originar din Muntenegru) ctitoreşte biserica de iarnă cu hramul “Sf. Spiridon”. Se presupune că arhitectul care a proiectat biserica este acelaşi cu arhitectul Catedralei din Chişinău, Melnikov, forma cupolelor fiind asemănătoare. În anul 1848 se ridică biserica de vară (pe locul celei de lemn), cu hramul “Înălţarea Domnului”. Închisă la sfârşitul anului 1952, mănăstirea a fost redeschisă în 1992, când s-a şi început restaurarea bisericii de vară de către pictorul-restaurator Vasile Negruţă. Ce s-a întâmplat însă în intervalul celor patru decenii în care l-a Hârjăuca viaţa monahală n-a existat?
ICOANELE – ŢINTĂ DE TRAS CU ARCUL. Despre anii aceia cruzi afli din cărţi ori de la cei care au studiat fenomenul. Mai poţi să înţelegi privind cu ochii tăi stricăciunile şi durerea sfinţilor din icoane, care încă strigă spre cer, la Mănăstirea Hârjăuca, în ciuda celor mai bine de zece ani de când aici se restaurează, puţin câte puţin, clădirile dar, mai ales, spiritul locului. Când am ajuns acolo, părintele stareţ Evloghie Nicolenco nu ne-a împiedicat să privim, să fotografiem, dar nici nu s-a arătat dornic să răspundă întrebărilor noastre. Ne-a adus grăbit o coală A4 dactilografiată pe o singură faţă cu scurtul istoric al mănăstirii (din care am spicuit şi noi), după care ne-a dat binecuvântarea de a vorbi cu... bucătăreasa şi de a fotografia. Doamna Valentina Podgurschii, în chip firesc, ne-a turuit (nu lipsită de farmec, de altfel) mai multe reţete locale (pe care le vom publica în suplimentul specializat al Jurnalului Naţional). Aşa că pentru a readuce la lumină anii aceia întunecaţi am apelat din nou la trei surse: propria noastră judecată asupra celor văzute, memoria aparatului de fotografiat şi relatările prietenului nostru. La scurt timp după închiderea mănăstirii, cu toate că unul dintre motivele declarate fusese păstrarea acesteia ca obiectiv de patrimoniu, asupra ei s-au abătut cele dintâi gesturi mârşave.
Catapetesmele poleite cu aur ale vechilor biserici, multe icoane şi odoare bisericeşti, împreună cu biblioteca de carte veche bisericească (numărând peste 300 de volume) au fost arse. Rugul a fost aprins chiar în cimitir, deasupra mormintelor preoţilor şi ctitorilor, ca un fel de jertfă supremă. Apoi, crucile au fost azvârlite, terenul nivelat şi transformat în… ring de dans. Datorită aerului ozonat al zonei – bogat în ioni pozitivi – şi care inducea o stare de linişte asupra bolnavilor ca şi a celor pur şi simplu obosiţi, la recomandarea unei comisii din domeniul sănătăţii aici a fost înfiinţată o staţiune balneoclimaterică numită, cum altfel?, “Moldova Sovietică”. Chiliile monahilor au fost transformate în saloane pentru “oamenii muncii veniţi la odihnă”, iar biserica de vară “Înălţarea Domnului” – în club, unde se dansa şi… se trăgea la ţintă. Ţinta predilectă pentru “arcaşii” ad-hoc era nici mai mult nici mai puţin decât peretele pe care era pictat chipul Mântuitorului Iisus Hristos. Echipa de restauratori, condusă de Vasile Negruţă, care a încercat să readucă lăcaşul de cult la fala lui de odi-nioară, a păstrat, ca semnal de alarmă pentru viitorime, pe peretele din stânga altarului, un “martor” de 30/30 cm, unde se văd şi acum rănile de săgeată pe care le-a primit Hristos, la Hârjăuca.
Dacă biserica de vară începe să-şi regăsească sufletul, nu se poate spune acelaşi lucru şi despre biserica de iarnă “Sf. Spiridon”. În perioada sovietică, ea a fost supusă, după cum spune Dinu Rusu, unei “reparaţii ideologice”, fiind transformată mai întâi în club şi apoi în sală de sport. Pentru a putea face asta, “artizanii” comunişti i-au cioplit zidurile cu securea, muşcând din trupul icoanelor, şi poate că rănile acestea ar fi rămas nevăzute dacă la un incendiu care a avut loc în anul 1993 nu ar fi căzut tencuiala, descoperind vechea pictură. Cu acoperişul rupt şi zidurile ciopârţite, biserica “Sf. Spiridon” aşteaptă şi ea ceasul Reînvierii.

“Altar! Nu intraţi fetele!”
Când te apropii de biserica de iarnă “Sfântul Spiridon” simţi cum ţi se pune un nod în gât. Frumosul lăcaş de odinioară e atins de paragină. O Arcă a lui Noe părăsită, rătăcind pe valuri spumegate. Îţi învingi neputinţa şi tremurul genunchilor şi intri. Năuciţi de loviturile topoarelor unor meşteri zidari fără inimă şi fără Dumnezeu, sfinţii seamănă cu nişte martiri ciuruiţi de gloanţe. La Hârjăuca, sfinţi şi sfinte, cuvioşi şi cuvioase, apostoli şi mucenici au urcat încă o dată, alături de Hristos, dealul Golgotei. Lumina blândă a dimineţii pătrunde fără stinghereală în inima naosului. Acoperişul e ca şi inexistent. În faţă, acolo unde ar trebui să fie uşile împărăteşti, nu e decât o perdea de lumină şi dincolo de ea copaci şi ierburi crescând în devălmăşie. Pe tocul acelei uşi inexistente, pentru a opri o profanare fără vrere (când locul întreg cu vrere a fost profanat!), cineva a scris, sub o săgeată desenată să indice direcţia: “Altar! Nu intraţi fetele!”

Vecinătate
Chiar şi după redeschiderea ei, în 1992, Mănăstirea Hârjăuca nu a intrat în posesia vechilor ei acareturi. Cele cinci hectare de teren (din care o parte este acum ocupată de o livadă îngrijită, aflată la poalele dealului din apropiere), obţinute conform legilor în vigoare în Republica Moldova, nu reuşesc nici pe departe să facă faţă nevoilor monahilor care sălăşluiesc acum acolo şi, mai ales, cheltuielilor de restaurare şi reamenajare. Mai mult decât atât, staţiunea balneoclimaterică (al cărei nume trebuie să se fi schimbat, între timp), care se “lăţise” peste vechile proprietăţi ale mănăstirii, îşi continuă activitatea chiar lângă zidul mănăstirii, şi, nu de puţine ori, la ceasurile utreniei ori ale vecerniei, ruga şoptită a călugărilor este acoperită de voci “vesele” sau de “cântări” care nu au nimic de a face cu religiozitatea locului. Şi, parcă pentru a nu rupe prea curând legăturile cu trecutul imediat, din havuzul aflat în mijlocul curţii, te priveşte, nevinovat, un… amoraş de ipsos.

Citate:

“Mănăstirea Hârjăuca – mănăstirea răstignită! Un tablou zguduitor este la această mănăstire. Este incredibil să vezi cu cât cinism a fost distrusă. Rămâi înmărmurit la imaginea bisericii de iarnă «Sfântul Spiridon», în care se află icoana Mântuitorului, batjocorită de topoarele ateilor mişei”.
“Mănăstirea Hârjăuca a trecut durut prin timpurile când sufletele oamenilor erau ruinate de necredinţă, când cei care îl slăveau pe Domnul erau prigoniţi, iar lăcaşele sfinte transformate în cuiburi ale dezmăţului şi ale distracţiei, (…) în anii aceia de tristă faimă.”
Dinu Rusu,jurnalist basarabean

Cetatea Soroca, de straja la apa Nistrului

2007-07-13T14:45:00.000-07:00

Un cronicar modern, în Cetatea Soroca

Citim transcrierea interviului cu istoricul Nicolae Bulat din Cetatea Sorocii şi înţelegem că articolul este… "gata făcut". Ar trebui doar, ca să ne încadrăm în spaţiu fără a-i risipi vorbele, să renunţăm la întrebările noastre şi la orice ditiramb jurnalistic şi să-i dăm cuvântul în întregime.
Pasionat, plin de vervă, neostoit, Nicolae Bulat e demn urmaş al sorocenilor care au apărat cetatea şi graniţa, la Nistru, de tătari, de cazaci, de muscali. Doar că el, istoricul, a avut o misiune încă mai grea: a trebuit să apere istoria românească (întreagă!) de mucegaiul falsificării sovietice. A trebuit, şi trebuie încă, s-o rostească apăsat, de câte ori pare că boala se-ntinde, furându-ne (furându-le lor, sorocenilor, basarabenilor) adevărurile. Dar să-l lăsăm pe istoric să grăiască!
ÎNCEPUTURI. "Cetatea a fost menţionată documentar la 12iulie 1499, când boierii din sfatul domnesc au parafat tratatul de pace cu polonezii care au fost zdrobiţi în Codrii Cosminului de Ştefan Vodă. Printre martorii oculari chemaţi la acest eveniment a fost şi Pan Costea, pârcălab de Soroca. La acele vremuri aici era deja o cetate. Era din lemn şi pământ sau era din piatră? Nu ştim. Unii spun că cetatea actuală a fost ridicată pe vremea lui Petru Rareş, prin 1543-1546. A doua domnie a lui Rareş. Dar eu, uitându-mă la pereţii acestei cetăţi, văd mai multe inele. Iată, să numărăm: unul, doi, trei, patru, cinci, şase. Cu fundamentul se fac şapte. Ca la copaci. Eu cred că aceste inele sunt anii de construcţie. Se pare că cetatea a fost construită într-un timp mai lung, poate vreo 10 ani. Petru Rareş a reparat Hotinul şi eu cred că e posibil ca el să fi reparat şi Cetatea Soroca. A ridicat zidul interior, a construit beciurile, galeriile subterane."
STRUCTURI DE APĂRARE. "Dacă ne uităm la arhitectura cetăţii, ea se aseamănă cu cea a castelelor din secolele XIV-XV. Eu cred că Cetatea Soroca a fost construită o dată cu Hotinul şi cu Tighina, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea sau la începutul secolului al XV-lea, în timpul domniilor lui Petru Muşat şi/sau Alexandru cel Bun. Cu toate că nu avem documente. În Cornwall, Mare Britanie, există un castel care se numeşte Restormel. El e constituit dintr-un turn gigantic, exact ca la Soroca. Chiar şi diametrul este aproximativ acelaşi. Soroca – 30 m, Restormel – 34 m. Englezii îl numesc «turn carapace», dacă te-ai blocat în el şi ai închis porţile, nu te mai scoate nimeni. Castelul Del Monte din Italia, lângă Bari (anul 1240), este un octogon cu opt turnuri împrejur. Castelul Queenborough din Kent, Marea Britanie, e un turn gigantic cu şase turnuri mai mici împrejur. Şi Soroca are cinci turnuri. Specific acestui tip arhitectural este îmbinarea a trei trăsături caracteristice: rotunjime, sistem concentric de apărare, iar punctul slab – poarta – era perfect apărat de artilerie, din flancuri. Soroca a fost construită pentru a crea o frontieră politică la Nistru. Peste Nistru era altă ţară, altă cultură, alt popor. Acolo era stepa sălbatică. Cetatea răspundea de securitatea ţării. De securitatea celor două capitale: Suceava, mai întâi, apoi Iaşii. Răspundea şi de securitatea comercială a ţării. Suntem la vad, la trecătoare, şi aveam de apărat porţiunea de Nistru de la Năslavcea până la Vadu lui Raşcu. În cetate erau pârcălabul, administratorul şi conducătorul ţinutului Soroca şi al steagului militar (formaţiune de luptă medievală), dar şi marele căpitan de frontieră cu alţi căpitani mai mici. Ţinutul Soroca a existat peste 500 de ani, fiind distrus numai în urma reformelor bolşevice, după 1940." Şi-aici Nicolae Bulat se opreşte, arătând teatral spre intrare: "E cald. Cetatea se aseamănă uneori cu un ceaun în care fierbe mămăliga. Nu mai avem podul «balansator» la intrare, nu mai sunt porţile de atunci şi nici capcana: o podea din două părţi, care se lăsa în jos, având dedesubt o groapă cu ţepuşe". Şi-acum se face una cu apărătorii de odinioară ai cetăţii: "Noi schimbăm des ţepuşele, ca să fie mereu proaspete. Iar cum suntem de fire şugubeţi, scriem cu cuţitul pe ţepuşe: Bine aţi venit la noi, la Soroca! De nu le place, să se întoarcă în Fundul Tartarului. Talpa Iadului, pentru moldoveni. Pentru că nimic nu era mai straşnic decât tătarii din stepa Volgăi…".
Câteva tehnici de construcţie medievale: "Nu departe de Soroca este o carieră de granit şi de calcar. Meşterii s-au folosit nu de roca puternică, ci de calcar. De ce? Calcarul amortizează lovitura de ghiulea. Şi nu face schije. Mortarul? O poveste menţionează că meşterii medievali utilizau proteine de animale: brânză, ouă, lapte sânge. Scoteau apoi din mlaştină nişte minerale folosite pentru a pregăti mortarul. Cetatea Soroca s-a păstrat în proporţie de de 75%-80% datorită acestui procedeu".
NUNŢI ŞI RĂZBOAIE. "Cronica spune: «De noroc era Petru Şchiopu cu cazacii ăştia. Nu scăpa bine de unul, că altul venea degrabă!» Da’ credeţi că numai pe el îl podidea aşa norocul? Ia hai să vedem ce-a păţit Vasile Lupu cu cazacii! Cazacul Bogdan Hmelniţki a vrut-o de soţie pe Ruxandra pentru Timuş, fiul lui. «Ori ne dai fata, ori luăm târgul Iaşi. Alege!» Ruxandra era cultă: vorbea turca, poloneza, greaca. Cazacii – nişte barbari. Sunt bătuţi însă la Beresteciko şi Lupu zice că nu-i mai dă fata. Hmelniţki vine cu 17.000 de cazaci la Soroca, spre Iaşi. Câştigă şi-n 1652 se face nunta. Peste un an, Timuş este ucis la Suceava. Ruxandra naşte doi gemeni care mor. La 1667 face cadou toată averea ei la Sfântul Munte, Mănăstirii Vatopedu. Se întoarce acasă la 40 de ani. În 1686 se ascunde în Cetatea Neamţului, unde este omorâtă de Vasile Krupenski. Să vedem însă ce se mai întâmplă la Soroca? În 1691 în cetate se află o garnizoană poloneză. Leşii construiesc un nou val în jurul cetăţii. Constantin Cantemir încearcă să o cucerească şi nu reuşeşte. La 17 iunie 1711 trece Nistrul la Soroca ţarul Petru cel Mare. În 1738 începe secolul de războaie ruso-turce şi Soroca este incendiată. În anii ’30 Radu Vulpe face primele investigaţii arheologice privind cetatea. În 1958 sovieticii fac unele reparaţii. Restaurări nu s-au făcut niciodată. În 1970 este din nou reparată. Acum avem un proiect de restaurare şi tot aşteptăm să fie aprobat."

Cu mâinile curate, Măria Ta!

"Povestea vine aşa: doi boieri, Grigore şi Alexa, au furat ţara, cu cazacii împreună. Şi au fost duşi la cetate, şi ei, şi cazacul Petru. Cazacul a fost tras în ţeapă, iar boierii judecaţi de domn. Vodă Petru Şchiopu a ieşit în faţa cetăţii şi a cerut boierului Grigore să-şi spele mâinile, că-s murdare. Dar boierul a spus: «Sunt curate mâinile noastre, Măria ta!». Dar armăşelul Şeptilici, stăpânul închisorilor, zice: «Du-te, omule, şi-ţi spală mâinile, dacă zice vodă!». Ei, boierii, zic că nu. Un băiat care făcea straja a pus mâna pe suliţă şi a înfipt-o drept în fundul păcătosului: «Du-te şi-ţi spală mâinile, că ai furat ţara!». Vodă i-a despicat pe vinovaţi şi apoi şi-a şters sabia de corpurile neînsufleţite ale celor doi.
A vrut s-o bage în teacă, dar s-a răzgândit. S-a uitat spre mulţime şi a întrebat: «Da’ la voi cum sunt mâinile?»... «Curate, Măria ta, curate!», au răspuns cei de faţă, toţi într-un glas."

Viaţa de fiece zi, la cetate

"Vrăjmaşii veneau toamna. Atunci, toamna, era roada strânsă, viţeii, mieii erau crescuţi deja. În rest, era destulă linişte. Bucatele le aduceau ţăranii dimprejur. Satele erau mici: 30-40 de case. În fiecare trăiau câte cinci oameni, aproximativ. În beciurile din cetate, lângă praful de pulbere, se punea crupa (cereale sfărâmate), care absorbea umezeala. Se făceau şi bucate din crupa asta. Dar cel mai mult s-au găsit în cetate cupe pentru vin. Parcă era o veselie generală. Se învârtea la grătar sau la roată un bivol, un berbec, o caprioară, un mistreţ. Şi se bea vin. În rest, se punea pe masă mămăligă cu mujdei, brânză, ceapă, carne prăjită, turte, pâini micuţe. La 1702, un călugăr rus, Leonte, mergea spre locurile sfinte. Trece prin Soroca. Spune că n-avea ce mânca. De ce? Pentru că la Soroca nu era pâine de secară. Era pâinea albă. Or, asta lui nu-i convenea." Se mai mânca aici carne la ceaun, legume, miere, plăcinte cu brânză, cu varză sau ceapă. Mâncare simplă. Călătorii spun că boierii noştri muiau pâinea în vin şi mâncau. Dacă era o masă mai bogată, atunci era peşte. Când a venit Nicoară Potcoavă la Soroca, l-au întâmpinat cu un somn mare. Şi Rareş a fost pescar şi nu era sat în care să nu fie heleşteu.

Lumânarea lui Badea Mior

Lumânarea Recunoştinţei, "monumentul lui Badea Mior", este "ideea" scriitorului basarabean Ion Druţă. "Pe Druţă nu-l mai înţelege nimeni", e de părere istoricul Nicolae Bulat. Monumentul – o… lumânare de piatră care se înalţă, falic, deasupra Văii Nistrului – a fost ridicat iniţial ca un "omagiu adus autorului necunoscut al baladei Mioriţa". Adică un omagiu adus lui "Badea Mior", ciobanul "inventat" pentru a da o origine "pur moldovenească" baladei. Distinctă de cea din România. A fost "aprinsă la 27 martie 2004". Aşa scrie pe o placă, la vedere. Şi asta pentru a mai "fura" semnificaţia unei zile sfinte din istoria basarabenilor: 27 martie 1918. Unirea cu România. "Ce fel de recunoştinţă? Ar trebui să fie o altfel de recunoştinţă!" Nicolae Bulat declamă: "«Am stat cu sabia în mână la toate zările şi când s-a frânt oţelul, tainic am aşteptat să se închege la loc opunând rezistenţă brutalităţii inteligenţa noastră. Suntem la noi acasă!». Iată ce ar cere o lumânare de recunoştinţă! Cum am fost la Nistru, aşa am şi rămas, aici. Englezii spuneau, când au fost în Cetate: «Noi avem Canalul Mânecii şi au venit normanzii şi ne-au cucerit. Voi aţi stat sute de ani la un râuleţ de 200 m lăţime şi aţi rezistat. Aţi fost mai puternici ca noi». Eu zic: «Noi am rezistat fiindcă aveam toată Europa în spate şi eram răspunzători nu numai de noi, dar şi de voi. Că dacă veneau hoardele tătare din stepa Volgăi, din fundul Tartarului – cum zicem noi –, să ştiţi că veneau şi peste voi!»".

Citate:

CAPELĂ
"Are hramul Sfântului Gheorghe. În 2001 a fost la cetate primarul din Rădăuţi. Mi-a spus: «Domnule Bulat, vrei o catapeteasmă?» Eu am zis «Chiar să nu vreau, da’ tare vreau!...» La 28 septembrie 2002 a fost sfinţită de stareţul Mănăstirii Putna, care a venit cu icoana Sfântului Ştefan pictată de călugării Putnei"

ETIMOLOGII
"Soroca! Sunt mai multe etimologii posibile. De la «sorok = patruzeci». Sau «sorok = coţofană». Dar şi de la «Sorca» – numele stăpânei moşiilor din zonă. Sau de la unul «Soare», ori «Sorocilă», care avea şi el acareturi pe-aici. Altă ipoteză: sătenii aduceau alimente, dări, pentru garnizoană, la un anumit termen, un anumit... soroc. Sau: «soroceala = simbria pe care o lua un ţăran pentru lucrul său la cetate»"

Nicolae Bulat istoric

Orheii Vechii - Schitul Bosie si Manastirea Pestere de la Butuceni

2007-07-12T01:39:00.000-07:00

Sihăstriile în piatră de la Orheii Vechi

Oprim pentru câteva minute pe coastă, sus, acolo de unde, semicircular, Valea Răutului se deschide privirii ca un imens amfiteatru. Şi tot ca într-un teatru antic desluşim fiecare şoaptă din Trebujeni, deşi satul e la sute de metri depărtare. Drept în faţă, peste vale, galeriile săpate în piatră adăpostesc istorii. Istoria e la ea acasă la Orheii Vechi.
Un promontoriu teşit înaintează ca un pinten de peninsulă, despicând “apele” unei mări demult defuncte. Din Marea Sarmatică au mai rămas nişte văi, pe unde curge leneş, în meandre, Răutul. Au mai rămas câteva stânci semeţite şi culmi rotunjite, din calcar poros, în care oamenii şi-au săpat cândva adăposturi şi locuri de rugăciune. Cetatea medievală a Orheilor, din care se mai vede doar un brâu de piatră, domina cândva locul. Azi, dacă ai putea să priveşti din înalt, planând laolaltă cu ulii, ţi-ar părea că valea şi stâncile sunt amprenta lăsată de un melc fosilizat…
MĂNĂSTIREA LUI BOSIE. Lăsând în urmă satul Butuceni, privirea se odihneşte în pâlnia spiralată a văii. Suntem deja în partea opusă acelui promontoriu unde am poposit întâi. Ne aflăm pe coastă, deasupra locului pe care lumea îl ştie drept “Mănăstirea lui Bosie”. Ne aşteaptă un coborâş nu tocmai uşor. Piciorul caută sprijin în orice tufă de iarbă – între stânci, pământ nisipos şi calcar alb, fărâmat, pe o pantă abruptă. Ochiul descoperă pe bucăţi de piatră fosile de scoici, mai mici, mai mari. La început le adunăm ca pe trofee. Buzunarele se umplu. Şi parcă ultima pe care am văzut-o e mai frumoasă decât toate celelalte…! Piatra se nimiceşte când o strângi între degete. Unele scoici par a fi foarte recente, rămân întregi şi taie mâna. Şi totuşi, sunt de-o vârstă cu Marea Sarmatică…
La jumătatea drumului, îndrăznim să privim împrejur. Valea, apa şi stâncile închipuie un peisaj pe care înţelegem că nu-l vom mai întâlni nicăieri altundeva în lume. Ajunşi lângă albia râului, ne pregătim pentru urcuş. Dacă am însemna pe hartă drumul parcurs, ar trebui să desenăm un “v” cu braţul stâng mai scurt.
Din chiliile sihaştrilor de la “Mănăstirea lui Bosie” privim spre “găocea” imensă în care se răsuceşte Răutul. Rezemaţi de calcar, pe laviţa de piatră. E răcoare. Zăpuşeala zilei nu-şi face loc în adăpostul de stâncă. “Aici nu vin decât oile şi ciobanii. Când şi când, ajung pelerinii. Aşa, ca mine, ca dumneavoastră…” – ne spune părintele Emanuil Brihuneţ, ghidul nostru prin mănăstirile Basarabiei. “E un miracol că s-au păstrat aşa de bine chiliile şi biserica!” Îl lăsăm descifrând inscripţii vechi, săpate în piatră, şi pornim în explorare. În ultima chilie, spre apus, într-un horn de stâncă sunt adunate mai multe sticle cu apă. “Aici, oricine ajunge aduce apă, pentru cei care vin după el”, ni se spune. Ca prin minune, apa rămâne mereu rece şi proaspătă. Soarele stă să apună, aşa că, după un scurt răgaz, reluăm în sens invers drumul pe care am venit.
PEŞTERA BUTUCENILOR. Din nou, pe culme. De data aceasta urmăm cărarea pe platformă, câteva sute de metri. Trecem de biserica “de zid” construită în secolul al XIX-lea de locuitorii din Butuceni, apoi pe lângă crucea de piatră care domină ţinutul. În dreptul ei se află clopotniţa înălţată de săteni în anul în care au săpat tunelul spre mănăstirea din peşteră. Spre deosebire de cea zisă “a lui Bosie”, aceasta a fost restaurată în ultimul deceniu. Podeaua de piatră, atent şlefuită, a fost îmbrăcată în “blăni” de lemn. Peretele e acoperit de icoane, iar din strană se aude glasul unei monahii, rostind ritmat rugăciunile serii. Un călugăr aprinde lumânările. Trecem nestingheriţi (nevăzuţi, neauziţi – nici monahia, nici călugărul nu au grija noastră) şi ieşim pe prispa de piatră. Uităm să respirăm. Câteva clipe. Râul e chiar sub picioarele noastre, la zeci de metri mai jos.
O fotografie, pe pragul de piatră. Exact în locul unde, cu zece ani în urmă, fusese făcută o altă fotografie. Ce s-a schimbat? “Ochii” bisericii rupestre au cercevele de lemn şi geam subţire, acum. Sfinţii şi-au regăsit locul, în biserică. Covoare ţesute la război ascund zgomotul paşilor. Biserica din peşteră are din nou Duh.
Frustă, numai piatră şlefuită, a rămas doar partea în care au fost cândva chiliile monahilor. Douăsprezece, la număr. Încăperi strâmte – un metru pe un metru, înalte tot de un metru – unde schimnicii probabil mai mult vegheau, în rugăciune, decât se odihneau. Crengi de nuc, uscate, azvârlite într-un colţ al chiliilor nelocuite, împrăştie în aer un miros amar şi muced, pe care tămâia încearcă să-l vindece.

Inscripţii medievale pe zid de mănăstire

“Această mănăstire a făcut-o robul lui Dumnezeu Bosie, pârcălabul de Orhei, cu soţia şi copiii săi, în cinstea Domnului Dumnezeu întru iertarea păcatelor sale, anul 7183” – părintele Emanuil Brihuneţ are cifrul transformării anilor, aşa că ne fixează imediat data şi pe înţelesul nostru. “1675”. “Iar aici este scris: «Acest zapis l-a făcut Vasile Andeescul şi Răzmeriţă Lecca în zilele lui Constantin Vodă când au iernat în Ucraina şi Ivancea au fost hatman la Ucraina şi noi am iernat aice, în anul 7198, noiembrie, 20». Aiasta-i din 1689, dar, vedeţi, aici e o inscripţie care a fost săpată peste o altă inscripţie. Au rămas ornamentele… Nimeni nu are grijă de ele!”, mai zice oftând amar părintele.
Peşterile de pe Valea Răutului sunt pline de însemne lapidare. Acestea de la Bosie nu sunt unice, sunt doar cel mai bine păstrate. Între Trebujeni şi Butuceni, în lanţul calcaros, există nu mai puţin de şase complexe de peşteri şi caverne. În total sunt câteva zeci de astfel de cave, multe inaccesibile astăzi. Unele inscripţii sunt precreştine, nedescifrate până acum. Altele, cele din perioada medievală, sunt scrise îndeosebi cu chirilice şi pomenesc fie vreun ctitor, fie numele vreunui călugăr. “Ieromanh Paisie” stă scris pe un perete de piatră. Cercetătorii afirmă că aceste inscripţii ar prezenta similitudini cu semnele întâlnite în alte complexe rupestre, la Leadova, Neporotova, Ţipova sau Saharna.
DOUĂ VEACURI DE TåCERE. Ca şi în cazul altor mănăstiri rupestre din Basarabia, cele de la Orheii Vechi au fost părăsite către începutul secolului al XIX-lea. Despre Mănăstirea Peştera de la Butuceni se ştie că şi-a încetat existenţa în anul 1816 şi este de presupus că şi Schitul Bosie a avut aceeaşi soartă, mai ales că în Valea Răutului cele două complexe de peşteri care adăposteau bisericile şi chiliile făcuseră parte din acelaşi centru monastic (cel puţin în secolele XVII-XVIII). Dintr-un document semnat chiar de mitropolit şi care se referă la închiderea complexului monahal, reţinem: “1816, martie, 2. Nacialnicul cu cei călugăriţi să se mute la schitul Suruceni, luând şi toate lucrurile mişcătoare cu sine, precum şi cele bisericeşti. Iară schitul Peştera de tot să strâce, şi peştera unde au fost biserica să se astupe cu zidirea ca nimeni şi nimic să nu poată întra înlăuntru”. La timpul acela obştea număra “cinci călugări şi trei posluşnici (novici – n.r.)”. Monahii s-au mutat însă nu la Suruceni, ci la Mănăstirea Condriţa, în vreme ce vechiul lor sălaş s-a risipit. Şi, parcă pentru a pecetlui ceea ce făcuse omul, un cutremur a prăbuşit şi vechea scară de acces, dinspre Răut, în gura Mănăstirii Peştera. După aproape două veacuri de tăcere, aşezământul monahal de la Butuceni s-a reîntors la rosturile lui dintru început. Slujbele se ţin, din nou, după rânduială, la ceasurile lor sorocite.

“Suretul unui act domnesc din 13 mai 1612 al domnului Ştefan Tomşa ne porunceşte că au fost înaintea domniei sale şi a boierilor călugării de la sfânta mănăstire a lui Golag logofătul şi al domniei sale cinstit şi credincios pan Voico, marele logofăt, cu mare jaloba zicând că în zilele răposatului Eremia Movilă Voievod au avut gând să facă cetate la Peştere, pe apa Răutului, şi atunci multe sate boiereşti de primprejurul peşterilro le-au fost luat, şi le-au făcut ocolacii cetate şi au vrut să le dea lor alte sate”
prima menţionaredocumentară a satului Butuceni (Peştere)

Cuviosul Macarie de la Saharna

2007-07-12T01:35:00.000-07:00

Martirizat de comunişti, canonizat la Saharna

Există în Basarabia o nevoie de legendă cum n-am mai văzut în altă parte. Uneori ai impresia că legenda se substituie cu totul istoriei adevărate. Alteori o susţine, alteori o înfruntă. Un astfel de loc este şi Saharna, despre care ştim că e pomenită în 1495 într-un uric prin care Ştefan cel Mare întăreşte împărţeala între urmaşii lui Sima Rugină.
Satul Saharnei trebuie să fie mai vechi de anul atestării documentare (există şi două situri arheologice dacice). Cât despre numele lui, sunt două legende. Una pomeneşte un pescar de la Nistru numit “Zahar”, care şi-ar fi făcut casă aici, şi pe lângă el au venit şi alţii. A doua vorbeşte despre un călugăr numit “Zaher” sau “Zaharia”, a cărui credinţă a făcut să fie duhovnicul locuitorilor din zonă şi de la care şi-ar fi luat numele apa râului şi valea, şi-odată cu ele mănăstirea, apoi satul.
SANCTIFICAREA CUVIOSULUI MACARIE DE LA SAHARNA. Despre un alt duhovnic al mănăstirii, ultimul înainte de închiderea acesteia de către comunişti în 1964, se vorbeşte astăzi cu asiduitate. În 1888 se năştea, nu departe de mănăstire, în satul Buciuşca, raionul Rezina, cel care avea să fie canonizat în zilele noastre sub numele de Cuviosul Macarie de la Saharna. Mihai Tincu şi-a găsit de la o vârstă mică chemarea spre viaţa monahală. La 12 ani a cerut părinţilor să fie dus la mănăstire, dar stareţului de atunci i s-a părut prea fraged pentru o asemenea chemare. Până la urmă, discutând cu copilul, a fost de acord să îl primească în mănăstire. După noviciat, copilul a primit numele de Macarie. Virtuţile sale aveau să-l convingă pe stareţ să-i încredinţeze misiunea de duhovnic. Dovezile despre minunile pe care le săvârşea călugărul Macarie nu au întârziat să apară. Cele mai multe sunt relatări despre vindecarea miraculoasă a unor boli incurabile.
În 1918, când Saharna a devenit mănăstire de maici, călugărul Macarie şi-a urmat şi el drumul, mai întâi la Noul Neamţ, apoi la Suruceni. Dar s-a întors ca părinte duhovnic al maicilor de la Saharna, căci nu putea sta departe de locul spre care fusese chemat întâi. În anii ’50 a fost transferat la Mănăstirea Cuşelăuca, de unde soldaţii sovietici l-au ridicat într-o noapte de iarnă să-l ducă în Siberia. Dar s-a întâmplat o minune şi părintele a căzut din sanie fără ca soldaţii să-şi dea seama. Desculţ, s-a întors la Cuşelăuca, unde maicile l-au îngrijit, şi apoi a plecat spre Saharna, unde în 1964 mănăstirea s-a închis şi a fost transformată în spital de nebuni. Bisericile: una – depozit, cealaltă discotecă.
Părintele Macarie s-a mutat într-un bordei pe care şi-l ridicase în marginea satului şi unde noaptea boteza, cununa şi îi învăţa pe oameni să nu-şi piardă credinţa în Dumnezeu. Ura sovieticilor pentru credinţa lui neclintită era atât de mare, încât, în ciuda vârstei lui, era luat împreună că alţi săteni la cărat piatră din cariere sau la făcut drumuri. S-a mutat în satul său, iar în noaptea de 22 spre 23 aprilie 1969, la 81 de ani, părintele Macarie s-a stins “având lumina pe faţă”. A fost îngropat în cimitirul satului şi, de acolo, în anul 1995, sfinţii călugări de la Saharna au primit învoire să îi ridice osemintele şi să le mute în cimitirul mănăstirii. “Atunci l-au aflat pe sfântul neputred şi mirosind a mir, ceea ce era semn de sfinţenie. În acelaşi an ÎPS Vladimir, Mitropolitul Chişinăului, a oficiat canonizarea locală, cu titlul de “Preacuviosul Macarie de la Saharna”, urmând ca să se înainteze la Patriarhia Moscovei dosarul pentru sanctificarea sa. “Este cel dintâi martir al basarabenilor care a fost canonizat în Moldova postsovietică”, ne spune părintele-bibliotecar.
La moaştele de la Saharna vin astăzi să se roage credincioşi din toată Moldova. O vorbă s-a perpetuat în veac, aici: “Când cineva nu mai avea putere, spunea: «Nu am decât să mă duc la Saharna să mă vindec». Sensul s-a schimbat de-a lungul vremii. Înainte de sovietici, asta însemna să vii să te cureţi şi să te rogi la mănăstire. Apoi – să te vindeci de vreo boală psihică la ospiciul de nebuni. Astăzi a veni să te vindeci la Saharna înseamnă din nou a-ţi căuta liniştea sufletească şi alinarea la moaştele Preacuviosului Macarie.”
MIC DEJUN LA MĂNĂSTIRE. Plecasem şi noi într-un pelerinaj spre mănăstirea care adăposteşte moaştele cuviosului. Nu apucasem să luăm micul dejun, dar, cum Dumnezeu le ştie la toate rostul, n-aveam să rămânem flămânzi în dimineaţa aceea, căci primul lucru pe care l-a făcut părintele stareţ Adrian Baciu a fost să ne invite în trapeză, la o simplă masă mănăstirească. Cu toate că nu era nici 8 dimineaţa, pe masa lungă a trapezei stăteau înşirate samovare cu ceai şi... castroane cu borş. “Luaţi, luaţi, nu vă sfiiţi!”, am fost îndemnaţi. “Noi, aici, la mănăstire, mâncăm după cum are fiecare ascultare. Cei care merg la muncă, la câmp, la vaci... trebuie să aibă putere, şi-atunci mănâncă un borş verde, cu multe legume. Cei care au ascultare la munci mai uşoare iau un ceai şi povidlă (un fel de gem).” După cuvenita închinare şi mulţumire lui Dumnezeu pentru pâinea cea de fiecare zi, ne-am pornit, cu binecuvântarea părintelui stareţ Adrian Baciu, către schitul Buneivestiri, împreună cu călugărul-bibliotecar, ce primise ascultare să ne însoţească şi să ne fie ghid.
SCHITUL BUNEIVESTIRI. “Istoria mănăstirii rupestre începe, probabil, în secolele X-XII. Nu ştim însă nimic despre întemeietorii şi vieţuitorii acestor sfinte lăcaşuri până târziu, în secolele XVII-XVIII. Chiar şi de atunci au rămas puţine documente. De câte ori am încercat să aflăm ceva mai mult, ni s-a spus că în timpul sovieticilor arhivele au fost arse” – începe a ne lămuri monahul povestea locului spre care ne îndreptăm. Aflat la mai puţin de 500 m distanţă deMănăstirea Sfânta Treime, locuită şi astăzi, Schitul Bunevestiri, săpat în stâncă, este accesibil numai pe o cărare îngustă, ce urcă şi apoi trece peste apa râuleţului Saharna, care tocmai face un salt peste unul dintre cele 22 de praguri ale sale. Restaurat încă de la începutul anilor ’90 mănăstirea Saharna este una dintre primele care s-au redeschis după 1991, în Basarabia, iar dintre primii monahi care au vieţuit aici, atunci, s-au ales mai mulţi dintre stareţii altor mănăstiri basarabene reînviate în ultimii 15 ani), complexul monahal rupestru cuprinde o bisericuţă şi câteva chili. Zidul de piatră e văruit, pe afară, cu alb şi albastru. Sineală, cum se zice prin partea locului.
Cum păşeşti înăuntru, liniştea te învăluie. Într-o firidă, o candelă împrăştie lumină roşiatică şi pare că Maica Domnului din icoană poartă hlamidă de foc. În semiîntunericul şi răceala pietrei pătrunde o credinţă locală: într-o zi unui vieţuitor din vechea mănăstire rupestră i s-a arătat chipul luminos al Maicii Domnului, sus pe stânca de-i zice acum “Grimidon”. Călugării au urcat şi au descoperit o amprentă de picior în piatră. S-a considerat a fi “o vestire divină” şi un semn al “purităţii dumnezeieşti a acestui loc” şi de aceea, nu peste puţină vreme, aici s-a ridicat o nouă biserică.
VARTOLOMEU MÂNĂSTRÂMBĂ. Alte legende vorbesc însă despre “reîntemeierea” vieţii monahale la Saharna, în urma aceluiaşi vis, pe care însă l-a avut nu un vieţuitor din vechime al schitului rupestru, ci călugărul Vartolomeu Krivorucikoi, adică “Ciungul” sau “Mânăstrâmbă”, cum i se mai spunea în popor, deoarece în tinereţe, înainte de a se călugări, participând la o vânătoare, “îşi calicise braţul” (aici, cu sensul că şi-l ologise). Până către secolele XV-XVI cele trei văi stâncoase din apropierea Nistrului – între care şi valea râuleţului Saharna – erau locuite de sihaştri, de la care ne-a rămas şi complexul monastic rupestru. Dar, în urma invaziilor tătare, cazace şi leşeşti, schitul Saharnei a fost părăsit, s-a ruinat şi aşa l-a aflat în anul 1776 schimonahul Vartolomeu Mânăstrâmbă, care, după ce nevoise mai mulţi ani în mănăstirile din Rusia, se întoarce în Moldova cu gândul de a-şi continua viaţa schimnicească aici.
Este atras de locurile Saharnei, despre care auzise fel de fel de legende, şi adună mai întâi o comunitate mică de călugări, care vieţuiesc în chiliile vechi, din stâncă, în vreme ce Vartolomeu caută locul de ridicare a unui nou aşezământ. El trăieşte patruzeci de zile nevoindu-se în post şi rugăciune, sperând că Divinitatea îi va trimite un semn. Şi în cea de a patruzecea zi, Maica Domnului i s-a arătat înconjurată de foc, pe stânca cea înaltă a Grimidonului, indicând cu mâna în ce loc anume să ridice mănăstirea. “Când au fost şi au căutat, călugării au găsit urma Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu în piatră şi au ridicat o capelă, în cinstea ei, chiar deasupra acelei urme”, ne spune monahul-ghid. În locul arătat de Maica Domnului, Vartolomeu Mânăstrâmbă a ridicat biserica şi mănăstirea închinate Sfintei Treimi. În 1798, stareţul s-a dus la cele sfinte, urmându-i Paisie, care a continuat munca sa. În 1820 a fost terminată construcţia, biserica fiind sfinţită de mitropolitul Veniamin Costache. În 1886 era sfinţită şi a doua biserică, cea de iarnă, cu hramul Naşterii Maicii Domnului. Astăzi, după renaşterea mănăstirii se pun temeliile unei catedrale care să dea seamă viitorului despre un trecut bogat în har.

Credinţa nu are graniţe

În curtea mănăstirii, un tânăr îmbrăcat cu haine de mirean ne opreşte să ne spună că e bucuros că a întâlnit români! “Au mai fost pe aici nişte români, din Giurgiu, acum o lună. Sunt fericit pentru fiecare român care vine! Acum, că e mai greu pentru basarabeni să treacă în România fără viză, cred că e bine să trecem noi mai des la ei, să venim în Basarabia şi să încercăm să păstrăm legătura asta de frăţietate, de sânge...”
DE COPIL, LA MÂNĂSTIRE. Se numeşte Ion Dragoş Cipar. “Cipariu... Aşa ar fi trebuit să scrie în buletin, dar în secolul al XIX-lea ungurii au schimbat numele de familie la o parte din neamul nostru”, ne mai spune. “Tatăl meu era chiar din Panade, Alba, unde s-a născut şi marele istoric Timotei Cipariu. Când aveam 12 ani, erau şi nişte probleme în familie, părinţii au plecat din ţară şi m-au lăsat în grija unui unchi care era călugăr, la Cernica. Unchiu’ a murit, iar eu nu am putut să merg la seminar, cum mi-am dorit. Eram prea mic să fiu primit în mănăstire, dar nici nu mai avea cine să-mi poarte de grijă. De la Cernica, am plecat la Alba-Iulia, la Episcopie. Mi-a fost duhovnic părintele Andrei. El m-a mai învăţat, m-a ajutat să răzbesc. Am făcut de toate, pe şantierele de construcţii, apoi am urmat cursuri de calificare, ca zidar. Începusem să câştig bani, dar nu-mi găseam liniştea sufletească...”
“ASCULTARE” LA SAHARNA. Cum se face că, de la Alba-Iulia, din vestul României, l-am găsit pe Ion Dragoş Cipar tocmai la apa Nistrului, la Saharna? “Strânsesem ceva bani şi m-am pornit într-o excursie prin Moldova, Ucraina şi mai departe, în Rusia, până în Siberia.
Voiam să cunosc mănăstirile din partea asta de lume. Făceam un pelerinaj la locurile sfinte. Dar am ajuns aici, la Saharna, şi am ştiut deodată că ăsta e locul pe care l-am căutat mereu.” Ar fi putut să muncească pe un şantier în România, dar a preferat mănăstirea basarabeană. “Căutam hrană sufletească, nu trupească.” Acum, la Saharna, face “ascultare” oriunde e nevoie – la bucătărie, la trapeză, la câmp sau la strânsul banilor pentru clădirea noii biserici. “Se va face o catedrală mai la deal, lângă cimitir. Au săpat deja pentru fundaţie, dar trebuie să fie foarte adâncă...” De ce? “Cei care sunt acum la putere, au zis că se poate ridica o catedrală, dar să nu fie turla mai înaltă decât a bisericii acesteia lângă care stăm. Şi cum catedrala va fi mai la deal, vă daţi seama că va trebui... îngropată în piatră.” Asta ne-aduce aminte de poruncile tătarilor, care tot aşa n-au permis, o vreme, basarabenilor să-şi facă lăcaşuri de cult decât dacă nu întreceau înălţimea unui călăreţ călare. Şi atunci ei le-au făcut... îngropate pe jumătate.
Ion Dragoş Cipar şi-ar dori să lucreze la zidirea noii biserici, ca membru în obştea mănăstirii. “Aş putea să fiu primit în mănăstire, ca frate, în august sau cel mai târziu în decembrie, de Crăciun...” Nu ştie însă prea bine cum se pot rezolva anumite probleme care ţin de legalitatea şederii lui în Republica Moldova. Nu e prea uşor să fii român şi să vrei să te călugăreşti în Basarabia...

Crucea eroilor ardeleni

În curtea mănăstirii se află o cruce de lemn, sculptată în stil maramureşean, pe care scrie: “Eroilor ardeleni morţi în războiul sfânt”. Crucea a fost protejată şi ascunsă de locuitorii din Saharna, astfel că a trecut negăsită de nimeni prin anii sovietizării Moldovei. O dată cu redeschiderea mănăstirii de la Saharna, ea şi-a găsit locul în sfântul lăcaş. Troiţa este de o frumuseţe nesofisticată, şi, după istoriile locale, a fost sculptată de un român, care a adus-o şi a pus-o în capul satului, în memoria camarazilor lui morţi în bătăliile de la Nistru. După cel de-al doilea război mondial, crucea a dispărut şi a reapărut recent.

Tipova si Stefan cel Mare

2007-07-11T23:20:00.000-07:00

Cununia secretă a lui Ştefan Vodă

Ţinutul Moldovei, lângă apa Nistrului, musteşte de întâmplări cu Ştefan Vodă. Pare că, pentru a nu fi târâţi de vântoasele stepei spre întinsul rusesc, moldovenii s-au legat strâns de pământul lor cu firul lucitor al legendei. Ştefan Vodă e cheia de boltă a rezistenţei prin românism.
Este ghidul neobosit al Ţipovei. "Ştiţi de câte ori în zi urc şi cobor eu cărăruşile aiste de piatră? Dar, nu ştiu cum, parcă nu simt oboseala. Şi mi-e mai bine aici, jos, decât acasă, în sat. Parc-aş rămâne aici, pe piatră, să nu mai ştiu de zavera lumii."
Cu gesturi largi, Natalia Decuş urmează incantatoriu: "Unde s-a aflat Ştefan după asasinarea tatălui său? Ştim că în Transilvania, la Iancu de Hunedoara. Ştim că la Bucureşti, la Vlad Ţepeş. Dar înainte de a se ridica pe scaunul domniei, unde s-a aflat el? Nu ştie nimeni. Dar se spune că locul acesta ar putea fi Ţipova. De ce a tins el să ajungă aici? Era o bisericuţă în această stâncă, unde trăiau sihaştrii, retraşi de zgomotul lumesc. Ştefan a fost omul lui Dumnezeu şi, pentru a se prezenta înaintea Domnului, trebuia să aleagă locul cuvenit".
CĂSĂTORIA TAINICĂ. Natalia Decuş evocă obiceiul lui Ştefan de a se sfătui cu sihaştrii înainte de a se porni la orice faptă. Asta trebuie să fi făcut şi înainte de a fi plecat să-şi revendice tronul. A venit la Ţipova să-şi cureţe sufletul şi să se întărească pentru o luptă dreaptă. "Şi în acest timp de iniţiere, de pregătire la Ţipova, se pare că a întâlnit-o pe Maruşca, fiica unui boier de prin părţile acestea. În pomelnicele Muşatinilor există o soţie – zisă după unii nelegitimă, o ţiitoare – pe nume Maria, căreia în popor i se spunea Maruşca. Nu era de rang domnesc, ca celelalte – Maria de Mangop, Evdokia de Kiev, Maria Voichiţa – dar Ştefan a plăcut-o şi s-a cununat cu ea aici, pentru că acest lăcaş se afla pe domeniul tatălui ei. Pe mama sa o chema Ana, iar pe tatăl ei – Chir Ştefan. S-a executat o cununie simplă, oficiată de sihaştri. Fără mult alai. O cununie tainică".
Între timp, coborând şi urcând pe cărărui pe care Natalia Decuş le ştie cu ochii închişi, ajungem la mănăstirea veche, cea cu legenda lui Ştefan. "Pereţii din faţă s-au surpat. S-au rupt şi prispele pe care puteai trece dintr-o încăpere în alta. Numai prin bortele acelea din piatră poţi ajunge în biserica nunţii lui Ştefan cu Maruşca…" Cu părintele Emanuil Brihuneţ, încercăm să ajungem în naosul bisericii. Prima "intrare" e un tunel scurt şi îngust, prin care înaintezi în genunchi: o necesară penitenţă. Un arhiereu care a trecut şi el, nu demult, spre biserica lui Ştefan, afirmase că trecerea aceasta este cel mai puternic loc din tot complexul monastic. A doua intrare e mai simplă, te strecori cu uşurinţă. "Biserica" e o grotă amplă, cu icoana Maicii Domnului şi un sfeşnicar aşezate la mijlocul peretelui de stâncă. În zona altarului există ceea ce arheologii au numit "o masă tăiată în piatră", supradimensionată. Se presupune că era "pristolul", dar la fel de bine poate să fi fost şi altar de jertfă într-un templu dacic, pentru că toate locurile acestea sunt mai vechi decât vârsta creştinătăţii.
VEDENIA ALBĂ. Pe valea Nistrului, la Ţipova, există undeva un loc numit "zona cu anomalii". Fluxuri luminoase sau energetice, sunete… întâmplări nedesluşite. De la o vreme, unii localnici spun că Ţipova este bântuită de vedenia Maruşcăi. O femeie înaltă, îmbrăcată în rochie albă, cu o maramă albă care atinge pământul. Merge pe cărările de piatră, urcă sus pe stâncă şi priveşte apa Nistrului, îi necăjeşte pe turiştii întârziaţi. Zice-se că Maruşca, soţia dintâi a voievodului, şi-ar avea mormântul la Ţipova, undeva, şi cum nimeni nu-i mai ştie urma, nu i se mai fac cele trebuincioase la căpătâi. Călugării cred că Dumnezeu îi ispiteşte, le încearcă credinţa.

Ţipova, de la Orfeu la Ştefan cel Mare

"Eu nu-s din Ţipova, dar când am venit prima dată, am ştiut că aici e locul meu. Parcă mai fusesem demult, în alte timpuri…". Natalia Decuş se opreşte în loc, arătând spre stânca "încrustată" cu cochilii fosilizate. "Rocile astea de calcar s-au format pe fundul Mării Sarmatice. Peşterile, multe dintre ele, sunt săpate de apă. Când apa s-a retras, ele au rămas, şi omul doar le-a modelat cât a avut nevoie. Locul ăsta, cum îl vedeţi, seamănă cu un sfinx. Când cobori de pe deal, îl vezi ca pe un leu. De pe malul Nistrului, parcă-i un dragon. Alexandru Arbore, în «Cetatea Focului Sacru», spune că aici e banca unde se păstrează codul vibraţional al fiecărei fiinţe terestre. Oricum, dacii ştiau ceva despre locul ăsta. Se zice că ştiau despre el şi vechii astrologi chinezi, mahomedanii, rabinii, indienii. Ba chiar şi Dumnezeu, când a mers pe pământ, trebuie să fi trecut pe aici…"
MĂNĂSTIREA ÎN PIATRĂ. Cea mai cunoscută dintre bisericile din stânca Ţipovei este inclusă acum într-un plan de restaurare – ne spune părintele Emanuil Brihuneţ, şeful departamentului "Construcţii, Restaurări şi Picturi" al Mitropoliei Moldovei, care ne însoţeşte. Ni se arată o imagine de epocă, din secolul al XIX-lea, când mănăstirea încă era în funcţiune. "Este cea mai veche imagine pe care o avem, şi de aceea încercăm să readucem biserica anume la această stare pe care o cunoaştem". Începutul bisericii fusese datat la 1756. "Dar, când am început restaurarea, s-au găsit dovezi că este mult mai veche. E, totuşi, din perioada medievală târzie. Acum se restaurează, nu se reconstruieşte" – ne atrage atenţia şi Natalia Decuş, când ne arătăm nedumeriţi de blocurile de "cotileţ" (material de construcţie din rocă poroasă) în care e îmbrăcat zidul exterior. Stâlpii metalici sunt meniţi să refacă structura de rezistenţă a bisericii şi să nu mai lase piatra să se fărâme. Nu departe, la un alt nivel, încă un complex de peşteri, cuprinzând şi biserica legată de legenda lui Ştefan cel Mare, a rămas nealterat.
E-MAIL SPRE CERURI. În biserică, dar şi în pereţii stâncilor, întâlnim adăpostite în mici adâncituri bileţele de hârtie. Natalia le spune "talonaşe". Credincioşii scriu pe ele diverse dorinţe şi sunt convinşi că vor fi citite şi împlinite. "E un fel de poştă electronică. Un e-mail pentru Dumnezeu." Nu e greu să crezi în minuni într-un loc ca acesta. Într-o chilie veche, ghida ne arată o deschizătură în piatră, spre Răsărit. "Ve-deţi, are formă de ochi. La echinocţiul de primăvară, lumina pătrunde şi se duce chiar acolo, în colţ. Se zice că pe vremuri peretele era spart în locul acela, şi lumina ajungea până în altar. Pe vremea dacilor exista o sărbătoare legată de cultul soarelui, iar locul acesta era important. Oricum, e unic în Europa, iar în lume nu sunt decât cinci locuri asemănătoare."
Ceva mai încolo se află urme ale unui vechi oraş bizantin, zis şi Cetatea Ţipovei, de la care şi-au tras numele satul şi mănăstirea. S-au găsit monede bizantine, urmele unui port, chiar şi cinci icoane.
MORMÂNTUL LUI ORFEU. Legenda spune că aici, la Nistru, şi-ar fi aruncat Orfeu lira în apă şi că tot aici i s-ar afla mormântul. "Mult timp am socotit că el a fost îngropat sub o lespede de piatră cu şapte găuri, în apropierea unei cascade, cea mai înaltă din zonă. Dar studiind, am înţeles că pescarul care a pescuit trupul lui Orfeu nu l-a cărat 4 km să-l îngroape acolo. Chiar aici, lângă complexul monastic, noi avem Cascada Moartă, despre care se spune că a fost secată intenţionat. Era cea mai înaltă şi avea un debit abundent. Aici a fost înhumat Orfeu. Am găsit şi o bucată dintr-o posibilă piatră tombală."

"Sub Casacada Moartă se afla altarul pe care magii traci, o dată pe an, jertfeau bărbaţi tineri. Dacă nu mureau repede, apele îi spălau şi îi duceau până la Nistru. Era semn rău. Dacă mureau repede, cetatea era ocrotită"

"Aici, nu departe, erau trei cuptoare. O dată pe an se adunau toate femeile şi făceau câte o coptură. După ce scoteau coptura, fiecare o aşeza pe iarbă şi numai una dintre ele era aleasă şi mâncată de păsările cerului până la ultima firimitură. Femeia aceea era considerată binecuvântată şi numai ea avea voie să facă, timp de un an, copturile pentru diferite ceremonii"
Natalia Decuş, ghid la Ţipova

Manastirea Capriana, inchisa de comunisti, redeschisa de noii comunisti

2007-07-11T23:13:00.000-07:00

Tovarăşe părinte, evacuaţi mănăstirea!

Un soldat, atât de tânăr încât pare mai mult o glumă să-l vedem îmbrăcat în uniforma armatei moldoveneşti – un copilandru abia trecut de majorat –, dă să ne oprească. "Sunt cu mine, cu voie de la stareţ" – îl linişteşte clopotarul Căprianei. "Ia, stăm numai aicişa, oleacă, de vorbă…"
Îi zice Vasile Gordii. "Ciolan. Aşa mi-e familia. Gordii ("Măreţul" – n.r.) e porecla. Suntem mai mulţi cu numele Ciolan şi, după poreclă, de-amu îi găseşti mai repede." "Ce vârstă aveţi?" "Să vă spun? Din ’31… 76 de ani. De la 6 ani am crescut aici, în mănăstire, că mămica a plecat la Bucureşti. A răposat de vreo 17 ani, e la Bellu…" Vântul usucă repede lacrima. "Când eram copil, aveam greutăţi, şi mămica m-a dat la mănăstire. Am rânduit mulţi stareţi… Am stat până la închidere, în 1962, la 27 octombrie, de Sfânta Parascheva."
VIAŢĂ MĂNĂSTIREASCĂ. "Prin anii ’30-’40 erau la Căpriana călugări peste sută. Preotul era preot, diaconul – diacon. Restul, la lucru. Care şi cum avea ascultarea lui. La vaci, la porci, la câmp. Aveam 350 de hectare de pământ şi 350 de hectare de pădure. Dragii mei, ce-a fost înainte astăzi nu-i şi nici n-o să fie de-amu…""Totuşi, se construieşte…", îndrăznim să observăm. Căpriana, ca întreaga Basarabie, de altfel, e un şantier. Mănăstirile se restaurează, se reconstruiesc. Poate puţin haotic, poate fără să se respecte nişte norme stricte de prezervare a patrimoniului, dar există o frenezie, pe care n-am întâlnit-o nicăieri, de a repune în drepturi edificiile bisericii. "Toate lucrurile astea, care acum se văd, nu-s pentru mănăstire, să ştiţi. Va fi un preot, pus de Stat, care o să lucreze «de la până la». Atâta! Aicea nimic n-a să hie!" Apoi, şoptit: "Se fac toate astea pentru Stat, nu pentru călugări!". Se ridică şi arată cu mâna undeva, dincolo de biserica veche: "La călugări nu le trebuie toate aistea. Erau două iazuri aicea, pentru peşte. Satul mânca peşte din ele. Era şi peştoaica de sămânţă. Mare, cu cercel de aur. Cine-o prindea îi dădea drumul şi uite-aşa se ducea înapoi…" (arată cu mâna şerpuind). "Ş-acum, ce se face aici? Le-au secat! Preoţii au nevoie de linişte. De o psaltire, de un ceaslov, de o evanghelie. Va să zică, să slujească lui Dumnezeu…"Întoarcem vorba la anii tinereţii lui: "În mănăstire nu era şcoală. Aici învăţăm însă notele, pe care azi nu le mai cântă nimeni. Le-am spus la băieţii ăştia din cor… – i-aţi ascultat, nu? –, parcă e muzică rusească. Acu’, în biserică nimeni nu cântă cântările care erau înainte. Le-am spus: «Ce zbieraţi, măi, în loc să cântaţi miereşte, aşa cum se cânta la bătrâni?»"
BODIUL ŞI STAREŢUL. Cum a fost când au venit comuniştii şi au închis biserica? "L-a chemat Bodiul pe stareţ. Ştiţi cine era Bodiul, nu? (liderul comunist al RSS Moldovenească în anii ’60 – n.r.). El nu trăieşte în Moldova acum, ci la Moscova, că n-are loc aici. Dar l-o adus Voronin anul ista. Ei, da! Nici nu ş-o făcut cruce! L-o adus Voronin şi i-o arătat cum se reconstruieşte…, că el, Bodiul, o închis mănăstirea… L-o chemat pe Evghenii noaptea, la Chişinău, şi i-o zis: «Tovarăşe părinte, evacuează mănăstirea! Iacătă» – i-a spus – «mâine vă trimăt atâtea maşini şi încărcaţi toţi călugării. Dacă au neamuri, să se ducă la ele. Dacă n-au neamuri, du-i la casa de bătrâni!». Au venit maşinile de la raion cu ordinul să plece toţi. Şi, la urmă, stareţul o fost nevoit să pună cheile în mâna ăleia de la raion. Era o evreică. Stareţul s-a urcat şi el în maşină şi a plecat. Era din Ciorăşti, Nisporeni, născut în 1917. A răposat la Japca, la mănăstire. Aici a rămas sanatoriu de tuberculoză pentru copii. Bisericile s-au închis, iar în cea mică s-a făcut club şi discotecă."
ÎNMORMĂNTĂRILE, PE VREMEA COMUNIŞTILOR. "Acum şi liturghiile s-au schimbat. Le-au scurtat. D-apoi, ei le ştiu pe de rost… Acuma, parcă se silesc la iad. Eu le-am spus: «Iadul n-are sfârşit!». Când nu era preot în sat, eu făceam înmormântările. Ţinea slujba două ceasuri şi zece minute. Dar acum, într-o jumătate de ceas, gata! Nu mai ţin rânduiala cum e aranjată de Sfinţii Părinţi… Eu făceam slujbele de înmormântare, ca dascăl. Le ţineam singur, şi apoi venea un preot şi făcea încheierea. Că noi, dascălii, n-aveam voie să pecetluim. Arhiepiscopul ne-a dat voie numai de stropit. De pecetluit nici diaconul nu are voie." Face o pauză lungă cât să ocolească un regret: "Eu trebuia să am anul acesta 53 de ani de preoţie. Am fost trimis de aici la Odesa, la seminar. Am stat trei luni acolo. Trei am fost trimişi de aici: doi Gheorghe şi un Vasile, verişori de-ai mei din Petreşti. Ce ni s-a părut nouă, că un Gheorghe şi un Vasile am venit înapoi. Un Gheorghe a rămas. Iaca, acela are doi feciori de-amu preoţi. Eu am păscut oile, iar celălalt Gheorghe – porcii. Dar rânduielile bisericii ortodoxe de mine nu se îndepărtează. Şi dacă n-am fost preot, am urcat să trag clopotele. De când mă ştiu am tras clopotele la Căpriana…"
MICĂ POVESTE DE FAMILIE. Ne promite să urcăm în clopotniţă, pentru "o lecţie de muzică". Nu înainte însă de a ne mai spune câte ceva despre sine: "Ultima dată am fost la Bucureşti după Revoluţie. Mămica trăia. Stătea pe Strada Argentina, la nr. 29. După ce m-a lepădat aicea, ea n-a mai putut veni. Era servitoare la unul, Florescu. Conducea el ceva, pe-aici, prin Chişinău, şi după 1942 a luat-o cu el la Bucureşti. Zece ani nu mi-am văzut mama. Când eram în armată, mi-a făcut chemare. Era Jucov încă la noi ministrul Apărării. M-au chemat şi m-au întrebat: «Matale ai pe cineva în România?». Eu îmi luasem grija că o s-o mai văd. «Mama dumitale trăieşte în Bucureşti». Era în 1952. M-au pus să-i scriu o scrisoare, mi-a răspuns. Pe urmă am făcut noi chemarea – eu şi bunicii – şi a venit ea la noi. Apoi m-am dus eu acolo. De trei ori am fost la Bucureşti, prima dată când era Gheorghiu-Dej. Acu’ mă rog de băieţii mei să mă ia cu maşina, să mergem la Bellu, să-i fac «veşnica pomenire» mămicii. Am patru băieţi şi două fete. Serghei, cel mare, are 49 de ani. Are toate meseriile. E pictor, croitor, are mâini de aur… Dar viaţa lui e proastă. Are un băiat şi o fată. Când s-a despărţit de soţie, ea s-a căsătorit cu un rus, Igor. Procurorul îi întreabă pe copii: «Care e tatăl vostru?» Şi ei spun: «Iaca, aista!». Nu pe-al meu, ci pe rusul ăla îl arată… Am un băiat buhaltăr (contabil), altul conductor de troleibuz. Fata mijlocie, Paşa, trebuie să vină, că m-a sunat aseară. Alt băiat se ocupă cu stroitul (cu văruitul). A şasea e la Istanbul. E căsătorită. Am un turculeţ…" Râde arătând cu mâna cât de înalt trebuie să-i fie nepotul. "Îl cheamă Filip. I-au pus nume moldovenesc! Îmi mai trimite câte un ban, dar mie nu-mi trebuieşte. Eu sunt acasă cu baba, Marfa, şi n-am nevoie de nimic. Sunt mulţumit că trăiesc".
CLOPOTELE REÎNTREGIRII. "Ei, şi de-acu’, dacă s-o gătat şi slujba, hai să încercăm clopotele!" Îl căutăm pe stareţul mănăstirii să primim binecuvântarea. Apoi urcăm în turla bisericii vechi, păşind peste mormanele de moloz (se restaurează). Sus, Vasile Gordii e alt om. Mângâie clopotul cel mare. "După note se trag clopotele. Nu-i aşa, cum o chicat… Aista e basul, are trei tone. Ca să aibă sunetul plin, clopotele nu se fac doar din metal. Ele se fac din pământ, aur, aramă. La Harkov. Clopotul cel mare are 105 ani. E turnat la 25 iunie 1902. O să vă cânt amuş un joc moldovenesc. În cuvinte – nu! Dar clopotele sunt ca o pianină. Pianina conduce corul. Aşa şi clopotele. Dacă o să mai veniţi, o să mă stărui să trag la clopote şi-un cântec cu Ştefan cel Mare. Că trebuie să-l traduc, după cum îl simt eu. Aista" – şi ne arată mai departe clopotele – "e baritonul. Aistea sunt secundele. Ele poartă muzica. După dânsele ne conducem. Acela mititel încheie cântecul…" Mâna trage de lanţul care mişcă primul clopot. Şi-n aer vibrează încet, apoi tot mai tare, o horă românească… Îngerii în cer dansează româneşte! Un ultim acord… "În 2003 am fost la Concursul Mondial al Clopotarilor. Îs locul patru pe planetă la tras clopotele. Ruşii au fost primii, au cântat muzică de-a lor. Frumos! Eu am cântat un cântec moldovenesc. Numai aşa, am încercat clopotele. Dacă ştiam ce-o să fie, mă pregăteam eu!"
ISTORIE ŞI LEGENDĂ. "În primele decenii de după întemeierea, la 1359, a Ţării Moldovei, documentele istorice atestă existenţa unei mănăstiri cu hramul «Adormirea Maicii Domnului» în codrii seculari ai Lăpuşnei", scria regretatul Mitropolit al Olteniei Nestor Vornicescu (originar şi el din Basarabia), în studiul "Căpriana, ctitorie voievodală". "Se puneau atunci temeliile unui sfânt aşezământ de linişte, rugăciune şi muncă pe care în secolul următor îl găsim menţionat sub numele de «Mănăstirea lui Chiprian (Ciprian)» sau «Mănăstirea Căpriana». (…) Începând din 1429, Căpriana devine mănăstire domnească, având printre ctitorii ei pe unii dintre cei mai de seamă voievozi ai Moldovei (…). Alexandru cel Bun s-a îngrijit de reconstruirea bisericii de lemn, fiind considerat ctitor însemnat al mănăstirii. (…) Urmaşii săi la domnie – şirul de Muşatini – au ţinut seama de acest lucru, devenind şi ei ctitori ai Căprianei". În 1470, Ştefan cel Mare închină mănăstirea marii lavre de la Neamţ şi zideşte biserica de piatră "Adormirea Maicii Domnului". Ştefan Vodă este amintit în mai multe legende referitoare la numele mănăstirii. Într-una dintre ele se spune că domnitorul, întorcându-se dintr-o bătălie cu tătarii, pe Nistru, ar fi poposit într-o poiană, şi acolo i-ar fi căzut la picioare o căprioară urmărită de lupi. Impresionat, Ştefan ar fi zidit în locul acela o mănăstire, pe care a numit-o Căpriana. În realitate, mănăstirea a fost doar renovată şi înzestrată de Ştefan. Cât despre stejarul la umbra căruia s-a odihnit, unii spun că încă se mai află în codrii Lăpuşnei. În 1820, una dintre bisericile mănăstirii (ctitorită de Petru Rareş în 1542), este reconstruită din temelie de mitropolitul Basarabiei Gavriil Bănulescu-Bodoni, al cărui cavou se află şi azi la Căpriana. Închisă în anii totalitarismului sovietic, este redeschisă în ultimul deceniu al secolului al XX-lea. Din 2004, aici se află un continuu şantier, unde peste 30 de ostaşi basarabeni fac muncă de salahori.

“La Mănăstirea Căpriana,
Bate un clopot în zi de duminică.
La Căpriana, rană pe rană,
Rană pe rană se vindecă. (…)
Bate un clopot ca o chemare
La Căpriana cu miros de crinişte,
Iar la Putna sfântă şi mare,
Dangăt de aur răspunde în linişte”
Grigore Vieru poet

“Mănăstirea Căpriana – Putna Republicii Moldova. Ctitorită în anul 1420 de Alexandru cel Bun, testată fiicei sale Chiajna, trecută prin testament lui Ştefan cel Mare, reconstruită de Petru Rareş, reînnoită la iniţiativa Preşedintelui Republicii Moldova Vladimir Voronin…”
Gheorghe Melnic istoric, în “Comunistul”

“Renovarea s-a făcut pe baza unor criterii pe care mi-a fost greu să le definesc după inspectarea clădirii. În nici un caz prezervarea patrimoniului artistic şi istoric – şi aşa nu foarte mare – al Moldovei. Poate s-a dorit crearea unui loc «luxos», unde bogaţii Moldovei să se simtă «ca acasă»?”
Dana Armean ziarist, Marea Britanie

“Într-un proiect de închidere a mănăstirilor din RSS Moldovenească din septembrie 1949 se spune că Mănăstirea Căpriana a fost şi este un exploatator al ţăranilor săraci, că mănăstirea creează obstacole în procesul de colectivizare în satul Căpriana, iar călugării au o atitudine duşmănoasă faţă de colhoz şi prin diverse metode caută să împiedice organizarea acestuia. Chiar dacă de mai multe ori s-a încercat închiderea uneia dintre cele mai vechi mănăstiri basarabene, sovieticilor nu le-a reuşit. Dar ateii comunişti trebuia să-şi atingă scopurile meschine, astfel după ani buni de fel de fel de provocări şi insinuări, începând cu 1962, la Mănăstirea Căpriana nu mai răsună clopotele pentru a chema creştinii la sfântul locaş.
Dinu Rusu ziarist

Capital de imagine pentru Voronin

Căpriana este "ultimul şantier roşu". Confiscată de noii comunişti, mănăstirea a devenit unul dintre cei patru piloni pe care se sprijină teoria moldovenismului, alături de statuia lui Ştefan cel Mare, Monumentul Recunoştinţei (Soroca) şi… Memorialul soldatului sovietic de la Şerpeni. Având pretenţia de a se adăuga, ca şi ctitor, voievozilor Moldovei, Voronin îşi duce acolo oaspeţii de vază, precum Patriarhul Alexei al Bisericii Ortodoxe Ruse, sau face vizite de lucru, luând cu sine întregul Parlament dominat de comunişti. Să fi ajuns comuniştii la ceasul pocăinţei, pentru calvarul provocat bisericii, în totalitarism?

Poarta Brandenburg a României: Basarabia

2007-07-11T23:09:00.000-07:00

De 17 ani şi mai bine ne tot străduim să desfiinţăm un "zid" de apă şi sârmă ghimpată ce separă oameni din acelaşi neam. Şi cum ne bântuie un blestem răsturnat al Meşterului Manole, ce se dărâmă se înalţă la loc. Ne mai rămâne speranţa ca, mereu rezidită, noua Poartă Brandenburg să devină tot mai fragilă…
Prut. "Cel mai neprietenos cuvânt din tot cuprinsul limbii române!" Bătrânul Serioja Badin era ca un fagure doldora de limbă românească tainic meşterită. Stăteam câteodată seara în curtea casei lui, ridicată cu mâini vrednice într-o mahala bucureşteană, ascultându-i vorba domoală, istorisirile despre un timp în care "a fi român, în Basarabia, nu era vorbă de ocară". Un suflet mare şi cuminte, care ne aduna pe toţi, ca albinele la urdiniş. Bătrânul Serioja Badin avea obiceiul să spună: "Din mine destinul a muşcat hălci mari, cu poftă. De două ori m-a azvârlit încoace, peste Prut. Şi-acum, când aş putea să mă-ntorc să sărut mâna de ţărână în care sunt îngropaţi părinţii mei, nu mă mai ţin puterile". S-a stins într-o seară de vară legănată de tei – o seară ca acelea care tocmai au fost –, lăsându-ne moştenire o definiţie pentru râul-graniţă între fraţi".
BISERICA DE PESTE PRUT. Oprim doar câteva zeci de secunde pe podul care leagă România de Republica Moldova. Apa Prutului e leneşă, subţiată de secetă, domolită de lăstărişul care o năpădeşte dinspre amândouă malurile. N-avem voie să coborâm. Suntem pe "pământul nimănui", între două state. Dar dacă am avea voie, am coborî şi i-am pune Prutului ultima întrebare sfâşietoare a bătrânului Serioja: De ce, Doamne, de ce?Aşa se vor fi întrebat şi românii care s-au pomenit într-o zi despărţiţi fără veste. În dialog cu poetul basarabean Vasile Romanciuc aveam să aflăm cum s-a trăit într-un sat românesc din stânga Prutului în anii ce au urmat nedreptului rapt al Basarabiei: "Bădragii sunt pe malul Prutului, încoace, în Basarabia. De cealaltă parte a Prutului sunt Livenii. Când vii dinspre Edineţ, Bădragii şi Livenii par un singur sat. Nu se vede nici Prutul, nu se vede nici sârma ghimpată… Ai impresia că este un singur sat care are o pădure, o biserică, aceiaşi oameni, aceleaşi case, aceleaşi fântâni. Toate sunt ale unui singur sat. Te apropii: se vede Prutul. Te apropii şi mai mult: se vede sârma ghimpată. Din copilărie îmi amintesc că în primii ani de după război satul a rămas fără biserică. Biserica a rămas de partea cealaltă a Prutului. Am scris despre aceasta şi într-o poezie, «Biserica de peste Prut». Când veneau nori negri deasupra satului nostru, mama făcea trei cruci în faţa casei cu un cuţit mare sau cu sapa. După aceea se întorcea cu faţa spre biserica din Liveni, îşi făcea cruce şi spunea: «Ajută-ne, Doamne, fereşte-ne, Doamne, de ploaia cu piatră, fereşte-ne de piatră…». Şi s-auzeau clopotele din Liveni, se împrăştiau norii şi piatra nu ne bătea. De atunci, din acei ani, am convingerea că Dumnezeu locuieşte peste Prut, la Liveni".
LIMBA ROMĂNĂ. Vasile Romanciuc avea să înţeleagă cu trecerea anilor că Dumnezeu mai sălăşluia undeva: în limba română. "Prutul este îngust la Bădragi şi vă spuneam că auzeam scârţâitul fântânii din Liveni. Dar se auzea ceva mai mult: se auzea rostirea românească de peste Prut. Oamenii, la sărbători, aveau obiceiul să se întrebe unii pe alţii, peste apă: «Ce mai faci, cumătră? Ce mai face finul? Ce mai face cutare?». Copil fiind, mi-am pus imediat întrebarea: De ce între două sate (nu gândeam atunci «între două ţări») care au acelaşi grai se află sârmă ghimpată? La noi în sat locuia un tânăr care făcea studii la Drept la Chişinău, era – cum este şi astăzi – un bun român. Avea în casă multă literatură românească, pe care o ţinea ascunsă. Puteai avea mari necazuri dacă erai descoperit că păstrezi cărţi româneşti… M-am înfruptat şi eu de acolo. N-aveam probleme cu scrierea curat românească, pentru că de mic am învăţat să scriu şi să citesc corect româneşte. Tatăl meu a murit la 70 de ani, dar scria numai româneşte. Dar a fost o mare nedumerire pentru mine aceasta: de ce trebuia să facem lucrul acesta pe ascuns?"
ISTORIE ÎN CEARĂ. Drumul de la graniţă la Chişinău l-am parcurs rezonând la cuvintele lui Vasile Romanciuc. Reîntâlnirea cu capitala Republicii Moldova am fi dorit să ne aducă un plus de exaltare. Pornisem, nu-i aşa?, să (re)descoperim Basarabia în ceea ce are ea mai profund: spiritul, sufletul, credinţa. Să căutăm garanţii pentru viitor, explorând trecutul. Până la urmarea planului nostru de călătorie, spre mănăstirile basarabene, "trecutul" ne-a azvârlit în faţă o găleată cu apă rece. O plimbare de seară prin Chişinău ne-a dus la expoziţia figurilor de ceară. O mostră din ceea ce păstrează marele muzeu din Sankt-Petersburg, dar o selecţie "atent făcută" pentru publicul basarabean. 17 personaje, dintre care patru, situate în sala (cămăruţa) centrală recompun istoria într-un stil mai mult decât elocvent. Lângă harta Basarabiei sunt aşezaţi pe scaune trei bărbaţi: Churchill (apatic, cu paharul de coniac şi sticla pe jumătate plină alături), Roosevelt (gata să aplaneze un conflict) şi Stalin (obosit, ca după lungi eforturi). Subiectul pe care îl reprezintă această poziţionare a personajelor: Tratatul de la Yalta. 11-14 februarie 1945. Împărţirea Europei în Est şi Vest. Dincolo de Stalin se află Hitler, cu trăsăturile îndulcite (efect dat chipului de ceară). Între cei doi, pe un scaun, o hârtie cu următorul înscris: "Pactul Ribbentrop-Molotov". Pentru cei care nu au înţeles încă, cele patru personaje, harta şi înscrisul de pe hârtie ţintesc să atragă atenţia asupra a două momente istorice esenţiale pentru ceea ce sunt azi România şi Republica Moldova: cele două rapturi ale Basarabiei. Nicolae Iorga avertiza: "Istoria se repetă nu pentru că aşa vor oamenii, ci, uneori, tocmai dimpotrivă".

"Limba noastră", la 90 de ani
La 17 iulie 1917, preotul Alexei Mateevici plăsmuia poezia "Limba noastră", cea mai frumoasă odă închinată vreodată limbii române. La 31 iulie, poetul se stingea din viaţă, fără să ştie că versurile sale vor fi stindardul renaşterii limbii române, în Basarabia, în 1989 şi că din 1994 vor deveni imnul naţional al Republicii Moldova. La Zaim, la Casa-Muzeu Alexei Mateevici, se păstrează "ţărâna sfântă a literaturii române"..., pământ adus de la mormintele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, George Coşbuc, Mihail Sadoveanu, ca şi de la mormintele familiei Mateevici din Chişinău.

EMINESCU
“La 15 iunie 2007, după 118 ani de şedere cam anonimă la Cimitirul Belu din Bucureşti, Mihai Eminescu a devenit adevăratul lider spiritual al naţiunii române, şi calitatea aceasta, mai ales în condiţiile de temut ale globalizării şi cataclismelor climaterice, nu i-o poate lua nimeni. Timpul lui Eminescu abia vine”
Andrei Vartic - “Timpul de dimineaţă”, 15 iunie 2007

EROISM
“O amintire specială este legată de un eveniment istoric, crucial, din viaţa noastră. Am alergat pe jos cu soţia până la sediul Parlamentului, când Gheorghe Ghimpu a arborat Tricolorul. Se vedea de departe. Am trăit emoţii de nedescris, o stare sufletească nemaivăzută, urmărind Tricolorul arborat pe clădirea Parlamentului. Asta a făcut Gheorghe Ghimpu. A fost un om deosebit. Dacă i-ar fi fost dat să trăiască şi dacă ar fi rămas în politică, aş fi votat, fără să ezit, pentru el. Aşa cum zicem despre Ilie Ilaşcu, Gheorghe Ghimpu a fost un erou al zilelor noastre. Omul care a trecut prin moarte şi nu s-a speriat este un adevărat erou”
Ion Melniciuc - doctor în filologie

8 zile in Basarabia

2007-07-11T22:49:00.000-07:00

8 zile in Basarabia. O calatorie de suflet, cu Caravana 2007 a Jurnalului National. 8 zile in "Celalalt Univers" numit Basarabia, Republica Moldova sau "Moldova-de-dincolo". De dincolo de Prut.
Dintre toate temele jurnalistice pe care le-am fi putut alege, ne-am indreptat spre spatiul religios, pentru ca renasterea Basarabiei incepe cu renasterea ei religioasa. Iar asta se intampla acolo, in locurile unde 99 de manastiri si aproape o mie de biserici au fost mazilite de comunisti. Acolo unde mai mult de treizeci de manastiri si aproape o mie de biserici au revenit la rosturile lor, in ultimii 15 ani.
Incercam sa va deschidem o poarta spre o Basarabie profunda, alta decat cea prea ades palmuita in presa din Romania si din lume. Alta decat cea hulita. O Basarabie in deruta (la suprafata), asa cum am fost si noi 15 ani. Dar si o Basarabie capabila de schimbari (si reintoarceri) esentiale (asa cum noi insine am fost).
E un tinut pe care va indemnam sa-l cunoasteti altfel decat cum l-ati stiut pana acum, atingandu-va, in trecere, de basarabenii care vin in Romania sa se scoleasca, sa castige un ban ori sa ceara cetatenia romana. Sa-l cunoasteti prin locurile lui sfinte! Iar daca, dupa ce veti citi, veti simti nevoia unui pelerinaj in Basarabia, atunci abia cunoasterea va deveni si una calitativa.